Despre limite

Viața ne impune anumite limite. De origine, de educație, de șansă. Dar, de cele mai multe ori, limitele ni le punem chiar noi. Voluntar, sau inconștient. Ne încorsetăm cu anumite tradiții și reguli monotone, încât trăim teleghidați pe pista alunecoasă a urbanului sec. Ca într-un ring de box…

Ne punem limită în a trăi o viață plenară. De cele mai multe ori, motivațiile noastre se rezumă la ce-o să zic X sau Y? sau îmi stau bine ăștia? Nu mai sunt la modă… Ne limităm la a supraviețui curentelor, bârfelor și stilurilor vestimentare… Uităm că sunt unici, nu de încadrat în tipologii!

Ne punem limite în relațiile noastre. Nu ne cerem iertare când greșim și atunci ne limităm la a fi ursuzi, reci și devenim inabordabili. Nu iertăm când ni se cere, doar dacă avem vreun interes în a continua relația respectivă. Ne limităm dragostea față de aproapele… și apoi ne mirăm că rămânem singuri cu Netflix-ul. Și depresivi, când se termină ultimul sezon din Game of Thrones…

Ne punem limite alimentare și devenim anxioși. Nu sunt estetice burțile atârnând în straturi pe sub tricou vara, dar nici înfometările până la depresie nu sunt o soluție! Ne limităm echilibrul alimentar, corporal, mental, spiritual. Uităm că e și in corpore sano, dar și mens sana…

Ba, mai mult, le punem și celorlalți limite prostești, adesea. Frazele pentru că așa îți spun eu sau că așa am eu chef sunt cunoscute de mulți, încă de la vârste fragede… Adulții cresc odată cu limitele din copilărie. Unii rămân așa până îi așezi între 4 scânduri limitate!

Testăm barierele și granițele la maximum. Ne place, încă din adolescență, să vedem până unde putem păși lângă prăpastie, dar fără să cădem! Un fel de (de)limitare a limitelor. Am vrea să știm cât putem fura fără să fim prinși, cât putem minți fără să roșim în obraji sau cât putem cocheta cu diavolul, fără să păcătuim…

Mulți încearcă să îl limiteze și pe Dumnezeu. Între pereții unui sanctuar, în crucifixuri, în tradiții și obiceiuri, în tipare, în răspunsuri umane precise date întrebărilor din neant, în șabloane. Sau cum spunea Vasile Voiculescu:

“Ne batem capul, să Te dezlegăm,
Strânşi în soboruri ca la şezătoare
Parc-ai fi, Doamne, doar o ghicitoare,
În loc să-ngenunchem să ne rugăm!

Cătăm poteci în stânci fără de trepte,
Ne căţărăm s-ajungem pân’ la Tine,
Când Tu Te afli în ţinuturi line
Pe drumurile limpezi, mari şi drepte…”

Limitați oricum suntem. În timp și spațiu. Bine-ar fi să nu mai adăugăm și alte lanțuri inutile vieților noastre scurte, semenilor noștri sau chiar (încercând) lui Dumnezeu.

Nu uita: când alții îți spun că nu (mai) poți, îți arată limitele lor, nu pe ale tale!

0 răspunsuri la „Despre limite”

  1. Mulumesc pentru frumoasele si profundele interpretari.
    Toata aprecierea pentru ce faci.
    Fii binecuvantat.
    Costy

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *