De ce ne strângem pumnii tot mereu?

De ce ne strângem pumnii tot mereu, de la naștere până la apusul vieții…?

Venim cu pumnii strânși în astă lume
Plini de dorințe și repeziciune,
Făr’ să realizăm că în a noastre palme
Este săpat adânc: deșertăciune

Și creștem, încleștând mâinile tare
Trecând prin dificila adolescență
Și n-apucăm să deslușim mesajul care
Ne spune clar și tare: concurență

Ieșim în floarea vârstei tot încorsetați,
Răpuși de vicii si nestinsele iubiri
Și n-avem timp să cugetăm la anii regretați
Și continuăm, și pe noi scrie-ncet: zdrobiri

Ajungem la etapa de realizări în viață,
Iar pumnii-s tot mai strânși și roșii…
Și iar uităm că anii trec la suprafață
Și metacarpienele șoptesc: capricioșii

Și senectutea ne surprinde ca pe pe hoți
Cu palme învinețite-n roș’ cărămiziu,
Și nu le mai putem deschide – ia, vezi, poți?
Și cele patru scânduri spun: e prea târziu

De ce ne strângem pumnii tot mereu?
Chiar nu vedem că-n ei e aer toxic care,
De sufocat ce e, nici el nu are oxigen,
Iar noi murim în încleștare…?

(Sibiu, 12.09.2019)

Comments

  1. Pingback:Cristian și străbunica – 90 de ani ca in oglindă | Vorba Veche

Lasă un comentariu aici