De ce ne-am îngropat entuziasmul?

Noi, ca oameni, definim o specie destul de ciudată. Ne plângem mereu de ziua de azi, de cea de mâine. Ne luptăm să găsim sensul vieții, după ce, în nenumărate rânduri, am declarat public că viața nu are niciun scop…

Ne-am pierdut sentimentul de mirare, de uimire în fața minunilor vieții. Nu ne mai bucurăm de nimeni și de nimic, nu ne mai surprinde niciun răsărit de soare, la apus suntem deja pe Netflix… Când am ajuns adulți, ne-am spus că nu ne mai putem minuna de orice – așa cum o fac copiii – și am trecut pe lângă micile bucurii ale vieții cu stoicism pietros…

Ne-am văduvit și de bucuria așteptării. Vrem totul pe moment, pe loc, carpe diem, ah, și ne-am sărăcit viața de frumusețea speranței, a dorinței și a așteptării cu sufletul la gură… Nu mai visăm! Cunoașterea a luat locul oniricului, realitatea subminează cretivitatea, iar dorința moare adesea chiar în momentul împlinirii dorinței. Oare nu cumva bucuria anticipării îl determină pe copil să iubească mai mult Ajunul Crăciunului decât Ziua de Crăciun…?!?

Dar de ce ne-am îngropat și entuziasmul, dragi creștini? Vorbim despre fotbal, cai putere, hobby-uri și Covid cu atâta putere, argumentație și pasiune în glas (și in inimă), iar despre Cristos și cer am ajuns să vorbim trivial, sec, gol și fără entuziasm. Tocmai despre El – Cristos – Viața și Sensul…vieții…!

Bagatelizăm semnificația crucii Mântuitorului, minimizăm propriile păcate și vicii, luând de-a gata ce am primit de la înaintașii credinței… Ne legăm de merțanurile preafericițiilor și de frauda bisericească, scuzându-ne viața spirituală mediocră și faptul că dacă pe ei îi suportă încă Dumnezeu…, în loc să înțelegem că grâul și neghina vor crește împreună până la Seceriș…

Așa că, dezvelirea Monalisei e nimic pe lângă dezgroparea pe care o poți face TU!

(Re)trăiește cu entuziasm – în El, prin El și pentru El!

Lasă un comentariu aici