Ce lași în urma ta…?

Așteptând la semafor am fost placut surprinsa sa observ un om in varsta trecut de 70 de ani, trecând pe lângă mine incărcat cu plase de cumpărături într-o mână și ținând cu grija un buchet de flori de câmp în cealaltă mână. L-am privit admirativ. Nu e prea in vârstă să aducă un zâmbet pe fața cuiva și să surprindă pe cineva drag. Nu e prea in vârstă să lase un model copiilor si nepoților. Mi-am adus aminte totodată cum acum câteva săptămâni admiram in acelasi mod, un cuplu de seniori care se plimbau de mână pe stradă. Un el mai neputincios, pășind greoi, si o ea, încercând parcă să il sustină și să ii ușureze pașii.

Am crescut crezând că mici gesturi ca acestea sunt perfect normale si la ordinea zilei intr-o familie. Nu am văzut agresivitate intre părinți, dar am văzut îmbrățișari. Nu mi-am surprins părinții nicicând să se jignească reciproc, dar am avut ocazia să îi văd declarându-și iubirea prin cuvinte. Nu i-am văzut zbierând unul la celălalt, dar am auzit discuții contradictorii calme, fără insistențe asupra stabilirii cine are dreptate. Nu am auzit si nu ne-a fost permis sa folosim cuvinte precum „ prost”, „nebun”, „nesuferit”, „afurisit”, „bun de nimic”, „anormal”, „handicapat”, etc. (Evident nu mai are rost sa specific ca nici alte înjurături, blesteme sau etichete negative). .. dar am auzit rugăciuni si cântări. In final, nu mi-am văzut părinții folosind facebook-ul, instagramul sau gadgeturi de ultima generație. Dar i-am văzut studiind Biblia, citind diverse cărți pentru dezvoltarea lor sau începând studiile pentru o nouă profesie dorită, chiar si la 50 de ani. Încă mă bucur când văd că mama primește flori. Incă mă bucur să imi văd părinții de mână atunci când iasă la plimbare.

Uneori am avut impresia că nu primesc destulă atenție sau că nu comunic suficient cu părinții, deși fiind cea mai mică din cei cinci copii, probabil ca am dus-o cel mai bine. Poate că uneori nu înțelegeam de ce unii adolescenți de vârsta mea care proveneau din familii mai înstărite isi permiteau fiecare excursie, fiecare moft sau părinții erau hiperprotectivi cu ei. Am fost independenta de fel, imi făceam constiincioasa îndatoririle la scoala. Nu eram întrebată dacă mi-am facut temele dacă am luat 10 sau trasă la răspundere ca am luat 7 ( in ziua de azi, unora le-ar fi frica sa le spuna parintilor ca au luat un 8).

Apoi, cand am iesit „in lume” am vazut ca familia mea nu era una la ordinea zilei, ci una dintre exceptii. Am văzut ca exista familii unde normalitatea inseamna: agresivitate, cearta, jigniri, indiferența, încăpățânare, răzbunare, suferință. Clar, nu exista familia perfectă. Cu toții greșim, cu toții am fi putut face mai mult sau mai bine. Ceea ce putem noi face, e sa învățăm din greșelile generaților anterioare și să transmitem mai departe lucrurile bune învățate. Poate că in viață nu primim mereu totul pe tavă după propriile noastre dorințe. Sau poate că la momentul acela nu vedem de fapt adevărata valoare a ceea ce primim.

Sunt nespus de recunoscătoare pentru educația, valorile creștine și morale, obiceiurile bune si sănătoase moștenite de la familia mea.

Tu ce ai moștenit mai de pret? Sau mai important ar fi: tu ce lasi ca moștenire generațiilor următoare?
Ce vede la tine cel care așteaptă la semafor si te surprinde trecând pe lângă el?

[Articol scris de Debora-Haneore Căpățînă]

Lasă un comentariu aici