Presiunea de a fi mereu în pas cu moda

Pe unii îi frământă zilnic provocarea de a da bine în faţa celorlalţi bipezi din viaţa lor. Şi asta se reflectă în: haine, tendinţe, gesturi şi atitudini, telefoane, frizuri, vorbe şi accente, seriale urmărite etc…

La început, când apare vreo modă, de obicei este luată în derâdere. Vedem asta la defilările de modă – ui şi la aia cum s-o îmbrăcat. Sunt jalnice trendurile postmoderne care nu fac altceva decât să aducă ceva nou, cât mai extravagant, cât mai sclipitor, cât se poate de ciudat. Să creeze o repulsie atractivă!

Pasul al doilea este apoi popularizarea modei de către unele figuri media, actori ori staruri TV sau oameni de influenta socială, vloggeri ş.a.m.d. Atitudinea devine acum ia să văd cum se mai îmbracă şi ălă/aia… Şi parcă tot mai mulţi se afiliază modei respective într-un timp foarte scurt!

Ultima etapă apare când începi să îţi pui întrebarea sunt eu ciudat-diferit faţă de restul?? Τοt atunci apare şi dorinţa de a intra în turmă! Dacă îi vezi pe toţi de la muncă cu pantalonii franjuraţi sau super skinny, te aliezi şi tu… Se poartă Converşi iarna şi cizme peste genunchi vara? Τe conformezi şi tu…

Cam aşa se implementează o modă – în 3 paşi simpli! Apariţia, popularizarea şi adoptarea! Totul graţie efectului de turmă.

Întreabă-te, dacă faci parte dintr-o turmă – cine te conduce…?

Amenzi dublate? Și ce-i cu asta…?!

Astăzi au intrat în vigoare noile prevederi rutiere. Sancțiuni drastice pentru cei care vorbesc la telefon, fac live-uri sau întrețin chat-uri la volan, printre altele. Bun. S-a reîntregit jurnalul naţional al sancţiunilor… Dar problemele care rămân sunt următoarele:

Ne-am trezit cam târziu! A trebuit să devină un precedent accidentele soldate cu morți din cauza live-urilor făcute de șoferi sau copiloți… Cum spunea poetul câte bombe vor mai sfârteca vieți întregi, până să le interzicem pe veci…? Așa s-a întâmplat și la Colectiv, și la Caracal și așa continuăm. Totuși, bunicică reglementare – mai bine mai târziu decât niciodată!

Doar amenzile mai mari (sau chiar dublate) nu vor schimba foarte mult comportamentul multor regi ai șoselelor. Cine își permite să vorbească la telefon sub sancțiune de 500 lei, va comunica și în ciuda amenzii de 1000 lei. Ce e mai important? Educația! Da, educația rutieră ar trebui să fie o disciplină obligatorie la școala de șoferi. Nu niște variante de răspuns învățate (de unii) pe de rost și bifate la așa-zisul examen…

De frică nimeni nu s-a schimbat niciodată… În mod real mă refer. Probabil, acum, cei care vor vedea un  echipaj de poliție pe marginea drumului, vor arunca smartphone-ul pe bancheta din spate și vor minți că acolo l-au lăsat înainte să plece la drum…

Șoferii auto trebuie să facă diferența între un drum public și o pistă de karting…

Viața are prioritate întotdeauna!

De ce iubesc Sibiul?

Chiar dacă nu este orașul meu natal (fiind născut în Cluj-Napoca), Sibiul este orașul copilăriei mele și al adolescenței mele. Și actuala mea urbe de reședință. Am vizitat țara în lung și-n lat, dar nu m-aș muta niciunde în detrimentul Hermanstadt-ului. De ce?

Pentru securitatea pe care o oferă. Suntem pe ultimul loc din țară la rata șomajului. Numai cine nu vrea să muncească nu își găsește loc de muncă în Sibiu! Suntem codași și pe lista neagră a orașelor cu rata criminalității ridicate. D-aia pentru noi Vasluiul, Teleormanul și alte locații ni se par desprinse din filme western… Sabii, topoare, flinte… Aici nu îți e teamă să ieși seara din casă, la o plimbare sau la un jogging.

Pentru apa bună și fresh de la robinet. [Cu excepția zilelor când se face tratarea cu clor, dar tot spre binele nostru…]. Avem cea mai bună apă potabilă la robinet din România! Vine din inima muntelui, de la un baraj din apropierea orașului. Și chiar stâmpără setea! Primul lucru pe care îl fac întotdeauna când ajung acasă din concediu sau dintr-o călătorie mai lungă e să dau un pahar pe gât. Pe nerăsuflate!

Pentru traficul acceptabil, comparativ cu alte municipii. Am trăit proaste experiențe în unele orașe mai mari de a sta bară la bară în orice cartier sau intersecție și la orice oră. Bucureștiul degeaba are 5 benzi pe sens, dacă sunt pline toate. Noi cu două, ne descurcăm binișor (excluzând orele de vârf sau zonele cu multe complexe rezidențiale). Săptămâna trecută m-am întors din capitală, după ce am făcut 1h 30 min dintr-un sector în altul. Acasă, doar m-am jucat în trafic…

Pentru ca este un oraș viu, fie vară, fie iarnă. Ai la dispoziție o multitudine de festivaluri, evenimente, maratoane internaționale organizate anual, campanii eco, târguri etc. Și parcă e un sat mai mare, adică oamenii se cunosc între ei ca la țară. E un oraș atât de compact, încât să te simți ca acasă, dar, în același timp, foarte încăpător, încât să adune milioane de turiști anual.

Ar mai fi multe plusuri de amintit: prima farmacie din România, un primar cu iz nemțesc dat țării ca președinte, clima blândă – chiar la poale de Făgăraș fiind așezat, poziționare strategică (adică ajungi oriunde rapid – cu excepția Văii Oltului…) și un aer cultural baroc-medieval aparte, printre multe altele…

P.S. Există  chiar și o expresie românească literară care conține Sibiul: a da o săritură până la Sibiu…

Frica de a avea copii în secolul XXI

Eram la masă cu niște prieteni. Îmi spune amicul căsătorit recent: “Uite un subiect de articol pentru blogul tău: Cum să nu îți fie frică să (mai) faci copii în sec. XXI?” Mă gândesc eu: Bun subiect, dar cam greu… Dar, am meditat profund și am făcut un top al temerilor pentru care unor cupluri (tot mai multe) le e frică să aibă aceste mici ființe drăgălașe în căminul lor:

Teama că nu vor avea cu ce să îi crească. Se căsătoresc porumbeii, își iau un credit ca să nu stea pe capul părinților și le e destul de greu financiar. Unii abia (supra)viețuiesc de la o lună la alta. Apariția unui copil în familie ar fi colac peste pupăză. Noroc cu ploconul, alocația… Adevărul e că un copil alăptat natural (matern) nu necesită o investiție mai mare decât un BMW capricios, un abonament la sala și suplimente proteice lunare de sute de lei sau decât întreținerea unui cățeluș (cu Pedigree, vizite la salonul de toaletaj canin, vaccinuri etc…)

Teama că nu vor fi părinți (prea) buni. Asta e fobia unora care nu au avut părinți prea iubitori, plecați în țările calde să strângă căpșuni – ei fiind plasați la bunici sau nepoți – sau a unora care nu vor să investească foarte mult în ei. Un seminar de parenting, apropos, nu face minuni. Zilnic înveți cum să fii un model (din ce în ce mai bun) pentru micuțul în devenire!

Teama de incertitudini. Întrebările și îngrijorările curg: Dacă va veni acasă și îmi va pune întrebări la care nu pot răspunde? sau Ce mă fac când trece la perioada pubertății? ori Dacă va lua contact cu droguri în adolescență? sau Ce facem dacă are vreodată un accident grav sau în situația unei boli incurabile…? Mulți nici nu se mai căsătoresc – vor doar drepturi, nu și responsabilități…

Cei care simt un frison rece pe coloană când vorbești despre tema a avea copii sau nu, uită multe alte chestii: copiii aduc căldură, lumină și zâmbete în cămin. Niciun câine, bolid sau hobby nu fac asta! Copiii îți îndreaptă dragostea înspre ei, și ei, la rândul lor, oferă dragoste sinceră, dezinteresată și comică uneori. Unică!

Copiii sunt o investiție sigură. Și cea mai bună! Băncile nu oferă nimic, doar riscuri (mai mari decât temerile enumerate mai sus), ipoteci și dobânzi. Satisfacția creșterii și educării unui copil e nemăsurabilă!

Deci, frica de a avea copii în sec. XXI e nejustificată! Copiii sunt semnătura divină pe pământ – cât timp mai există natalitate, existăm noi, acest Univers și VIAȚA!

Ce facem dacă rămânem fără baterie la smartphone…?

Am rămăs mască atunci când am aflat că s-a descoperit o nouă fobie de care suferă omul modern în zilele noastre. Îi spune nomofobie. E o prescurtare de la no mobile phone phobia. Este noua boală a secolului și este, pe scurt, frica de a nu avea acces la telefonul mobil.

Aceasta nu se rezumă, însă, doar la teama pe care o simți când îți dai seama că ți-ai uitat smartphone-ul acasă sau când nu îl găsești. Ci e mult mai adâncă – privește și situațiile când bateria mobilului aproape se descarcă, când nu (mai) ai semnal sau când ai o activitate care te împiedică să te uiți la telefon.

Statisticile arată că peste două treimi din populația SUA suferă de această boală. Oamenii încep să folosească mobilul de la o vârstă tot mai fragedă, tinzând sa devină mai dependenți de telefoanele lor și, prin urmare, sunt mai predispuși să se streseze când nu au acces la ele.

Cu alte cuvinte, omul postmodern nu se mai îngrijorează atunci când realizează că a uitat să se spele pe dinți, că nu și-a plătit parcarea auto sau că a omis să își spele fața de dimineață, ci devine anxios dacă și-a uitat telefonul pe noptieră sau, holbându-se la el, nu îi merg datele mobile…

Dacă simți doar disconfort, neliniște sau chiar supărare atunci când nu te afli în posesia telefonului tău mobil, spre deosebire de panică și groază, atunci probabil ca nomofobia ta nu este severă, ai auzi cel mai probabil într-un cabinet psihologic. Pentru că nu se (mai) pune problema dacă suferi de fobia asta, ci în ce măsură…

Cum se manifestă o astfel de persoană?

  • Postează des și orice pe platformele de socializare.
  • Dacă îi cedează bateria la telefon, intră în panică.
  • Verifică insistent dacă a primit ceva nou (SMS, email, like etc).
  • Are senzația că sună telefonul și când acesta nu sună.
  • Iese în oraș cu prietenii, dar stă cu gadgetul în mână / vorbește la el, în loc să comunice live.
  • Dacă nu are acces la Internet, se simte izolat(ă).

Dependența de touch screen pare ceva normal. Dar nu e! Dacă ne-am putea privi din exterior, uneori, ne-am da seama cât suntem de teleghidați, traversând strada cu ochii în ecran, mâncând cu telefonul lângă farfurie sau ieșind în oraș cu prietena și cu… smartphone-ul.

Ce facem dacă rămânem fără baterie la telefon? În loc să fim frustrați, anxioși, deprimați sau să întrebăm cine are un încărcător sau în loc să ne căutăm bateria externă prin geantă, am putea să ne bucurăm de viața reală, deconectată de tehnologie, care e cea mai frumoasă!

Afacerile – relații autentice sau parteneriate lingușitoare?

Parcă lunea e cel mai greu la serviciu! Și cea mai lungă zi din săptămână…Iar vinerile trec iute. Între aceste intervale lucrez de ceva ani buni la compania pe care o reprezint ca jurist și am ajuns să conștientizez multe lucruri din domeniul profesional. Unele frumoase, altele dizgrațioase. Din toate acestea, am învățat:

Că pe termen lung contează valoarea oamenilor și a serviciilor pe care le oferă. Cinste firmelor care investesc în personal, în dezvoltarea lor și în înțelegerea nevoilor lor! Vai de cele care doar trag de pe angajat tot ce pot! Șeful trebuie să fie, mai întâi, partener cu cei pe care îi are în subordine, și (doar) apoi să facă pe boss-ul… Iar calitatea serviciilor depinde de calitatea de a fi om. Restul sunt obligații de muncă…

Că lingușitorilor și celor ce se bazează pe relații le merge bine numai pe termen scurt.  Mulți încă periază tot ce prind, doar pentru un bonus salarial sau o funcție mai bună (un șef mai mic) sau pentru a intra în horă alături de parteneri de afaceri importanți.Au uitat că a trecut vremea SA-urilor și a învertelilor de partid cu iz sovietic. Astăzi mulți se agață de renumele altora doar ca să le meargă bine, dar își pierd propriul prestigiu… în timp. Prost nu e cel care lingușește, ci cel care se lasă lingușit… Orice linguşitor trăieşte pe cheltuiala celui ce îl ascultă!

Că în firma la care lucrez eu, accentul cade pe caracter, nu pe abilități. Ceea ce e esențial! Adică, poți să fii în stare să vinzi orice, chiar și piatra seacă, dar dacă nu ești de caracter – nu ești eligibil! Nu ești om până la urmă… Caracterul ori îl ai, ori nu îl ai – abilitățile se învață! Speakerii motivaționali te îndeamnă să te vinzi pe tine. Un limbaj de lemn mai prost ca la ei nu am mai auzit niciunde. Adică, să te compromiți total, doar ca să vinzi un anumit produs (un șemineu, o sobă, să spunem)…?

Că, și la compania noastră, mulți parteneri au venit să se fofilească, să povestească despre concediile lor exotice, iar când ajungeam la subiectul pentru care ne vizitau (produsul/ oferta), erau superficiali și galopau în detalii irelevante. Produsul se vinde singur, nu mai are nevoie de prezentare spuneau ei… Și continuau cu noua achiziție automobilistică. E grav ce s-a ajuns – relațiile comerciale de azi nu se mai axează pe calitate și pe produs, ci pe… povești pescărești. Similare sunt sforțările de marketing Pepsi de a atrage consumatori, dar tot Coca-cola e în top!

Că internetul a devenit un tărâm nisipos, foarte înșelător! Concurența îți poate băga bețe în roate în mod gratuit. Metodele sunt simple: furnizare de informații și detalii neadevărate și irelevante, pompoase sau exagerate, comentarii răzbunătoare în mediile publice sau bârfe la urechile partenerilor, plagiat informatic nerușinat, ș.a.m.d. Merg și astea, dar tot pe termen scurt. Pe termen lung = distrugere! În masă! Și cei mai mulți fac asta conștienți, cum fac parlamentarii în timpul mandatului… după ei – potopul!

Și-am învățat, în ultimii 3 ani ca jurist, că este nevoie de răbdare. Multă răbdare! Că ce e mai bun vine la urmă, după muncă grea, asiduă. În mod progresiv, după ani de zbateri și investiții, nu instant – așa cum îți faci un Nescafe 3 in 1! Un renume bun se câștigă, nu se impune, nu se cumpără cu relații sau cu bani, ci prin sacrificiu! La PEFOC, afacerea funcționează cum funcționează un șemineu: focul pornește mai greu la început, iar satisfacția flăcării vine mai târziu…

Nu, nu fac parte din compania perfectă (nu există așa ceva și încă nici măcar nu s-a conceput vreuna), dar este una care pune accentul pe oameni, pe calitatea serviciilor, pe caracter si pe conceptul de sacrificiu – mixul excelent pentru dezvoltarea unei firme pe termen lung. În opinia mea…

Tragedia din Caracal

Așa ceva parcă ți-e dat să vezi doar în filmele de groază americane cu psihopați criminali. Unele dintre ele au happy-end însă… Ceea ce i s-a întâmplat Alexandrei în acest weekend în inima Mun. Caracal e de nedescris în cuvinte! Răpită cu taxi ambulant, sechestrată, violată, omorâtă și incinerată!!

Asta se întâmplă când, vecinii știind că ești un tip violent, un cetățean ciudat comportamental, care trăiește în mizerie de cocină și ascuns după garduri de 3 metri, nu își pun nicio întrebare. Nu se ocupa cu nimic toată ziua, vindea diferite bunuri în târg, spune tanti Nina. (Ce vindea – cerceii victimelor??)

Asta se întâmplă când judecătorul emite ordonanțe care intră în vigoare DOAR de la o anumită oră, considerând probele obținute în afara intervalului orar scris pe mandatul de percheziție nule. Adică, dacă cineva din întâmplare ar fi găsit oase umane incinerate înainte de ora 6.00 dimineața, nu ar fi intrat la probe??

Asta se întâmplă când aplici prost principiul nimeni nu este mai presus de lege! Ba există ceva mai presus de lege – VIAȚA! Și asta spune și Constituția (art. 27) – că se poate interveni forțat (fără niciun mandat) când viața cuiva este în pericol… Polițiștii ori au mâncat semințe în fața porții ca să nu adoarmă – în frunte cu Procurorul -, ori au fost de-a dreptul inconștienți!

Asta se întâmplă când sistemele care ar trebui să ne apere dorm în post. 18 ore le-au luat celor de la STS (după 5 apeluri disperate ale fetei) până să localizeze un amărât de telefon. Al cincelea apel a fost fatal!

Asta se întâmplă când elimini transportul judeţean din sfera serviciilor publice. La finele lui iunie 2019, Executivul a adoptat o Ordonanţă de Urgenţă (OUG nr. 51/2019), prin care a decis acest lucru, la presiunile preşedinţilor de consilii judeţene, sub motivaţia că bugetul nu le permite să susţină serviciul de transport. Așa că, serviciul ia-mă nene a înflorit, chiar dacă cei de la ocazie sunt luați de șoferi psihopați criminali… Alexandra și Luiza au plătit cu viața!

Ca de obicei – similar tragediei de la COLECTIV -, au fost multe demisii (șeful STS, prefecți, subprefecți, șefi de servicii, etc), practica de dat vina unul pe celălalt, investigații care mai de care mai siropoase și titluri atractive în presă, dar boala noastră națională rămâne LIPSA PREVENȚIEI! Întotdeauna intervenim după ce se întâmplă o tragedie, nu suntem în stare să o prevenim…

Cine e de vină pentru tragedia(/iile) din Caracal? Doar criminalul Dincă? Nu! Noi toți: cei care votăm incompetenți în funcții publice, care mai apoi emit hotărâri și ordonanțe ce îngreuiază procesul de anchetă și cel penal (curmând vieți), cei care se joacă de-a siguranța cetățeanului la telefon, cei care sunt mai interesați de păstrarea unei funcții decât de salvarea unei vieți, etc…

Astăzi este Ziua Internațională de Combatere a Traficului de Persoane. E bună, dacă schimbă ceva, dacă se face ceva pentru cei traficați și trimiși în Bulgaria, peste Dunăre, sau oriunde în Europa, la muncă… Dacă nu, e doar o liniștire a conștiinței. (Ce poți face tu? Poți trimite acest articol altora – poate se mai deșteaptă cineva…)

Românii nu au nevoie de delicioasele știri de la ora 5. România are nevoie de Dumnezeu!

FaceApp. Sau ce rămâne peste ani și ani?

M-am tras în chip și eu cu ajutorul acestei aplicații, în vogă de ceva săptămâni. Soția îmi spune tu arăți bine (și) bătrân… frumos compliment! Îmi zic în sinea mea dacă mai ajung până la bătrânețe…Totuși, cred că am spus asta și cu voce tare. Dar, la ce mi-a zburat gândul departe a fost: ce va (mai ) rămâne peste ani și ani? La bătrânețe…

Va rămâne ceea ce am investit în oameni. În copii, în nepoți, în sărmanii de lângă noi. Nu ce am investit în obiecte, în fiare și betoane, în tehnologii. Vor rămâne relațiile adevărate, care au trecut testul timpului, al zecilor de ani care le-au întărit și le-au sudat tot mai mult. Va rămâne ce e uman, trendurile vin și pleacă, platformele și rețelele dispar, dar oamenii din spatele lor rămân…

Vor rămâne amintirile. Bune și rele, plăcute și detestate, tragice sau amuzante. Cele pozitive ne vor încununa bătrânețea, vom deveni un album vorbitor, având ce să le spunem nepoților. Vor rămâne fotografiile, care au imortalizat anumite momente și etape ale vieții. Amintirile mai puțin plăcute vor fi devenit atunci trepte pe care am urcat și care ne-au crescut în maturitate, în experiență. Pe multe le vom privi cu ochi îngăduitori la pensie, sau vom face haz de necaz…

Va rămâne înțelepciunea de viață acumulată. Comorile intelectuale și spirituale adunate de o viață. Acestea sunt adevărate averi de lăsat pentru posteritate, nu banii, actele de proprietate ale moșiilor, nu SUV-urile, nici afacerile. Ci exemplul de a fi om! De a fi trăit o viață frumoasă și demnă. Unii spun că cel mai important e să știi cum să trăiești. Eu spun că la fel de important e și să știi cum să mori. Moartea e mai sigură decât viața! Și e iminentă…

Deci, dacă ai testat și tu aplicația cu îmbătrânirea facială, gândește-te ce va rămâne din ceea ce ești și faci acum când vei arăta așa – bătrân…

Cum e viața la bloc?

Inventat de comuniști, blocul a devenit o soluție populară în anii ’50. De atunci încoace, extinderea oraşelor s-a realizat pe verticală, pe suprafeţe suprapuse. Dar blocurile gri comuniste i-au depersonalizat şi uniformizat pe oameni. Iar locatarii apartamentelor au început să semene cu locuinţele lor…

Nu s-au schimbat multe odată cu venirea democrației. Avem același limbaj și aceleași concepte de bloc: fondul de rulment, codul de interfon, programul de linişte, citirile, ziua de bătut covoare, cota parte, la comun, curățenia pe scară, şedinţa lunară a asociaţiei de locatari, vecina pensionară care trage cu ochiul pe vizor, etc…

Dezavantajele vieții la bloc?

-Scuturatul covoarelor peste balcon, gătitul mâncării cu uşile și geamurile deschise – deşi majoritatea locatarilor au hote moderne -, rezolvarea problemelor cu copiii în văzul tuturor. La astea se adaugă certurile și/sau bătăile cuplului în prag de divorț, muzica dată la maximum în orele în care, conform programului de la bloc, ar trebui să fie linişte. Dar vecinul și-a cumpărat boxe…

-Competiția idioată! Dacă unul își închide balconul cu termopan, iute și vecinul de deasupra nu se lasă mai prejos. Într-un an, toată scara! Nu zic că la casă, dacă îți schimbi poarta, hop și vecinul va fugi la Hornbach după vopsea și pensulă ca să se alinieze și el… Dar, la bloc concurența e mai izbitoare. E pe tot palierul! Că românii s-au mutat cu căţel şi purcel la bloc o demonstrează şi aglomeraţia de mici balcoane-magazie in care spânzură o bicicletă, o sanie sau un landou pentru bebeluşi. Și multe alte chestii care nu ști când îți trebuie…

-Egalitatea impusă! Da, toți suntem egali în fața legii, dar în privința nevoilor suntem foarte diferiți. Ce e pentru vecinu’ o nevoie, pentru mine e (doar) o dorință. Și vice-versa… Suprafețele apartamentelor sunt diferite, numărul membrilor familiilor e diferit, veniturile sunt diferite, dar cerem taxe egale…

-Îmbunătățirile la comun! E greu să le faci. Întotdeauna e (cel puțin) câte un Gigi-contra. Auzi mereu: nu se rezolvă aşa uşor/ nu avem bani/ are X ceva de câştigat/ nu se poate... De aici şi participarea scăzută la întâlnirile asociaţiei (la care participă mai mult pensionarii sau chiar cei care n-au ce face…), dar şi neclarități asupra sarcinilor şi a responsabilităţilor între membrii asociaţiei.

-Era să uit… Bătaia pe parcări! Când unul parchează pe două locuri, altul de-a curmezișul, apar și ștergătoarele ridicate. Apoi, certurile de rigoare și dușmaniile care vor ține o veșnicie…

Avantajele vieţii la bloc?

Puține, dar grăitoare. În primul rând, e vorba de cheltuieli – fiind vorba de o proprietate mai uşor de întreţinut decât o casă. Apoi, e securitatea locatarilor – unde-s mulți, puterea crește – hoții vizează, mai ales, casele. Ar mai fi şi accesul facil la magazine, locul de muncă sau instituţiile de învăţământ de cartier.

Cum e viața la bloc? Depinde! Poate fi anosta, gri, gălăgioasă, dacă deviza blocului e fiecare face ce-i place…, sau poate fi frumoasă, armonioasă și civilizată dacă vecinii tăi sunt OAMENI!

Deci, fie că stai la bloc, fie că locuiești la casă, fii OM între oameni!

Ce s-a schimbat tehnologic în 2019?

Multe! Și mă refer strict la domeniul cibernetic. Excludem Brexit-ul și alte lovituri de stat (sau de Uniune…) asemănătoare. Ne concentrăm pe virtual:

  • A apărut internetul 5G. Dacă frățiorul 3G funcționa cu viteza la buton, 4G-ul la pocnitul din deget, 5G-ul e la clipeala ochiului. Nu știu cum va evolua viteza virtuală, dar probabil va ajunge Google-ul (sau SIRI) să ne caute informații înainte să le gândim măcar…
  • Au apărut storyuri pe toate platformele. S-au înmulțit ca ciupercile. Acum, ca să știe toți că te-ai dus la mare în Nisipurile de Aur, poți încărca și pe facebook, și pe Insta, și pe whatsapp, ș.a.m.d. Viața multora a devenit doar o înșiruire de povești zilnică. Și virtuală…
  • Vlogging-ul a luat foc. Până la urmă e și simplu: îți trebuie o cameră care să filmeze cât de cât și un colț din casă unde să te așezi. Dacă în ultimii ani, imaginea luase locul cuvântului, iată că trăim vremuri în care nici imaginea nu mai e destul de stimulativă, de puternică. Avem nevoie de imagini în mișcare. De video! Restul e plictisitor și static…
  • Hollywood-ul trece pe loc secund. Este depășit de era Techlywood, adică de Netflix, HBO GO și alte platforme, care încurajează cocoțatul în vârf de pat și alegerea filmului sau a serialului preferat. Nu mai merge nimeni la teatru, la film, ca odinioară. Fiecare în turnulețul lui de fildeș, cu laptopul în brațe. În curând, oamenii vor avea abonamente la: utilități, telefonie și internet si la… Netflix! Important e să ai ce să mănânci și la ce să te uiți…

Tot recent, s-a inventat termenul de detoxifiere digitală. Adică un fel de a scăpa de fumatul informației digitale. Netul bate țigara! Dopamina e mai tare decât nicotina!

Adevăratul antidot împotriva dependenței internautice îl găsim la Dumnezeu și la oameni. La El găsim ajutorul pentru a scăpa de vasalitatea ecranelor, iar la ei – ceea ce căutăm, de fapt, în mediul virtual – relații și acceptare, apreciere și dragoste!

De ce e atât de ușor de condus poporul român?

Am ajuns la concluzia că românii sunt foarte ușor de condus. Și nu mă refer aici la supunere, ci la a duce de nas, sau, cum mai spunem noi, cu zăhărelul. De ce și cum?

  1. Jucarea rolului de victimă. Noi întotdeauna, ca popor, am fost sub diferite influențe: austro-ungare, bizantino-balcanice, rusofile, etc. Cele mai mari victorii ale noastre istorice au fost momentele când am rezistat în defensivă cât mai mult timp cu putință. Noi am fost veșnic paivi, am așteptat mereu să vină americanii să ne salveze… Și așa ne-au condus toți…
  2. Metoda divide et impera. Funcționa în Imperiul de odinioară, funcționează și astăzi. Ne împărțim între PSD-iști și PNL-iști, între de stânga și de dreapta. Nu ne-am dat seama că, în ultimii ani, partidele minoritare au făcut diferența la votare… Vechii socialiști se iau de gulere cu liberalii capitaliști: în Parlament, la colț de stradă, în curciumă, la proteste. Și magnații câștigă pe ușa din dos…
  3. Aplicarea proverbului ce-i în mână, nu-i minciună. Românul de rând sudist e gata să își vândă și sufletul pentru o sacoșă roșie-trandafirie cu alimente (de 10 lei), sau pentru o pelerină galben-albăstruie și o umbrelă P(e)N(a)L(ă)… Octogenarii țării sunt mințiți cu un 50 de lei la pensie pe loc, prin ordonanță, negândindu-se la următorul exercițiu bugetar, când golurile create de măriri vor trebui umplute „de undeva”. De-asta, cine a fost la putere, e mai bun decât cel care este la putere (el trebuie să repare ce a stricat anteriorul). Și tot așa…
  4. Dă-le pâine și circ – sfatul străvechi al unui poet roman. Sunt sibian. La noi în oraș, toată vara e pâine și circ! Festivalul Internațional de Teatru, Astra Film Festival, Festivalul Medieval, de muzică… și Festivalul Gastronomic!, unde oamenii se calcă în picioare pentru cărnuri și se îndoapă până la regurgitare… Cu alte cuvinte, a oferi pâine şi circ însemna a da maselor lucruri neînsemnate, de bază, pentru a le distrage atenţia de la lucrurile reale, cu adevărat importante. Cam asta se întâmplă în centrul țării, în capitală și în orașele mari din țară (și) în 2019…
  5. Bifarea Agendei UE. Ăsta e ultimul grad. Din 2007, chiar am devenit niște păpuși foarte ușor de condus… Nu Klaus e cu Bruxelles-ul, cum spune plebea, ci el doar îndeplinește umil niște ordine vestice. Atât! Cam ce am făcut toată istoria noastră ca țară. Din păcate… Uniunea nu va muri odată cu Brexit-ul! Nici nu se va clătina măcar. Doar sunt atâția de condus pe întinsul Europei…

Avem așa de multe ațe de tăiat! Până atunci, doar jucăm teatru… Politic, economic și socio-cultural.

Atenție: bârfa ucide!

Parcă e sport național, obicei conversațional din străbuni… Pentru asta zici că a fost inventată băncuța din fața porții la țară. E dulce, dar ucide! Bârfa e ca diabetul.

3 victime:

Cel despre care se bârfește – victima pasivă. I se impută lucruri pe care nu le cunoaște, de care nu se poate apăra. De multe ori, false sau jumătăți de adevăr. I se pun cuvinte în gură, i se aplică etichete, fără drept de apel.

Cel care bârfește – victima activă. El crede că, bârfind pe toți, scapă basma curată. Se crede superior, cu restul dă de pământ cu prima ocazie. De fapt, își face rău (și) lui însuși. Veninul ce îl împroașcă în jur, îl cauterizează și pe el…

Cel care asculta bârfele – victima indirectă. Își freacă mâinile, îi râde mustața, când știe că mai urmează să primească o doză de vorbire de rău despre cineva. De cele mai multe ori, va duce mai departe bârfa primită, dar cu exagerări, înfloriri sau alte adăugiri de efect. Cam cum sunt titlurile știrilor astăzi…

Se zice că doar femeile bârfesc. Fals. Și bărbații. Diferențele sunt doar în detalii: bărbații bârfesc la pescuit, femeile oriunde, bărbații scurt, direct și acidulat, femeile detaliat, subtil și îndeluung.

Cineva spunea că, pentru sănătatea noastră, ar trebui evitat excesul de bârfă. Eu aș spune că ar trebui eliminată – bârfa, chiar și cu pipeta, în cantități infime, e toxică!

Aș propune ca proiect de lege: incriminarea tentativei de bârfă, a traficului de bârfe și a mărturiei mincinoase în bârfe. Caz penal!

Nu degeaba spunea apostolul că cine poate să își înfrâneze limba este un sfânt…

Dragnea la Rahova. Ce facem acum?

Acum 3 săptămâni românii jubilau. Șefu’ PSD urma să fie pus la răcoare. Săptămâna aceasta s-a stabilit și locul detenției – Rahova. Altă bucurie, altă satisfacție. Dar să nu pierdem esențialul…

România a câștigat cu închiderea lui Liviu doar o bătălie, nu întreg războiul. Majoritatea românilor au trăit cu impresia că dacă intră unul la pârnaie, se rezolvă totul. Dispare corupția! E ca și cum ai da 1 leu unui cerșetor pe stradă și pretinzi că ai rezolvat problema sărăciei din țară…

România trebuie să înțeleagă că un mafiot autentic poate conduce și de după gratii. Și o face. Cu mintea mai odihnită, mai puțin stress…

România trebuie să realizeze că orice psdist controversat se așteaptă să îi vină și lui rândul. Dragnea n-a fost surprins. Marți când a fost dus în celulă s-a pus la TV și nu i-a mai păsat de nimic. Nici cina nu a mai servit-o… Fură, plătește de formă, iese, continuă.

România are nevoie de mulți ani ca să scape de toate lichelele politice și de toți penalii, de la cel mai mic până la Tataie. Cu cazier încă din ’90. Asta durează, nu se realizează a doua zi după un referendum…

Și România mai trebuie să ajungă la punctul zero, în care să afirme, ca la Revoluție acum 30 de ani, că România are nevoie de Dumnezeu. Și să mai îngenuncheze în piețe spunând Tatăl nostru…

Până atunci, ne vom juca doar de-a politica…

Lecții învățate ca proaspăt tătic

Ma aflu de 4 zile în postura de tătic. Pentru prima dată. Doar când i-am adus acasă (pe iubita mea soție și pe sărutabilul puișor) am conștientizat acest nou statut. Nu prea ai timp de meditat cu un nou-născut în dormitor, care, ziua doarme și noaptea își face de cap, dar pot să afirm că am învățat câte ceva în ultima vreme:

  • Că adesea, noi, ca bărbați, desconsiderăm femeia, o considerăm mai inferioară (cum ar zice priministra țării), de cele mai multe ori involuntar. Sau doar prin simplul mod de gândire: eu sunt bărbat, eu aduc banii în casă, eu întrețin familia – deci sunt cel mai important. Să nu uităm că, fără ea – mămica, nu ar exista familia. Ea naște! Și cu asta am spus totul… Doar cine a trecut prin travaliu știe ce e ăla (la a doua naștere, multe femei aleg cezariana, cu riscurile ei…). Așa că, înainte să interpretăm ce a spus Aposolul Pavel – că femeia e un vas mai slab – ca un motiv de a părea deasupra ei, să nu uităm că durerile nașterii sunt cele mai dureroase și, afirmă studiile, reprezentanții sexului Tarzan nu ar putea suporta nici contracțiile din timpul travaliului, ce să mai vorbim de cele din momentele expulziei fătului…
  • Că, interesant, cel mai întunecat concept uman, păcatul, a intrat în lume printr-o femeie, mai precis prin alegerea ei înspre rău și neascultare. DAR, (și) cea mai luminoasă rază de speranță umană, nașterea de copii (cu punctul culminant al nașterii Mântuitorului tot din fecioară) este realizată tot de partenerele feminine. Și atunci, nu sunt ele eroinele acestui pământ, metaforic vorbind? Nu le-a ales pe ele Dumnezeu să perpetueze cea mai prețioasă ființă din creație – omul? Nu, nu sunt adeptul porcăriilor mișcării feministe (asta pentru că nu suntem egali, așa cum am văzut mai sus – avem misiuni diferite), dar nu sunt nici pro jigniri misogine postmoderne cu doza de bere în mână. Am văzut atâția…
  • Că tot ce e frumos, este și greu. Sau, oare, să fie (și) invers…? Toate cele 9 luni de greutate (10, 14 sau mai multe kilograme adunate în zona abdominală), de teamă, de grețuri, de picioare umflate sunt uitate în clipa în care o mogâldeață drăgălașa de jumătate de metru și vreo 3-4 kg apare la orizont… Asta înseamnă că apusul greului e răsăritul frumosului. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume, spune evanghelistul Ioan. Astfel, greul prenatal este trecut în josul listei de bucuria postnatală a unui nou membru în familie. Adică, 1+1 fac 3 de-acum…
  • Că, cine spune că astăzi nu mai sunt miracole, minte. Să viziteze maternitățiile! Acolo sunt comorile și misterele existenței noastre umane. Copilașii! Fragezi și inocenți. Sunt scrisori de dragoste ale Creatorului, trimise pe pământ cu P.S-ul: încă vă mai iubesc… Familia e un mic univers. Bine ar fi ca măcar pe acesta să nu îl poluăm…

Gata! am treabă multă ca tătic. Noi îndatoriri și responsabilități – unele mă cheamă chiar acum, așa că închei…

Îmi doresc – și sper – să fiu un tătic bun și un soț mai bun. Și voi, tăticilor care ați citit aceste câteva rânduri, de asemenea.

Lumea asta are nevoie de tați-model. Zic.

Păcatele globale

Sunt cele pe care le facem cu toții, cele care ne afectează pe toți, cele care ne distrug câte puțin din orizontul vieții trăite frumos, păcate ce ne transformă, uneori, din oameni… în fiare.

  1. Nemulțumirea și răsfățul. Trairea în puf, cu nervi când pică wi-fi-ul, când se ia curentul. Alții nu au – nici de una, nici de cealaltă…
  2. Risipa și opulența. Luxul nejustificat, casele cu 3 etaje (plus demisol și mansardă), telefoane mai inteligente decât deținătorul… Mese pantagruelice, tomberoane pline de mâncare rămasă în plus după Crăciun…
  3. Războiul și implicarea copiilor în el. E plin internetul de copii de 10 ani cu kalashnikov-ul în mână, printre tancuri. Privarea de copilăria jocului…
  4. Extravaganța modei. Cam de un secol încoace e la modă tot ce e mai ieșit din comun, mai ciudat, mai extravagant, grotesc și mefistotelic. Mai și defilează…
  5. Exploatarea celui slab. De când lumea și pământul. Sclavia sexuală, violența domestică, corupția politică, profitarea de neputințele celor cu dizabilități…
  6. Poluarea extremă. Sau suicidul în masă care ne paște pe toți. Fiecare poluează doar puțin, tot alți coloși sunt distrugătorii mediului, nu noi… Ne autoînșelăm, cu degetul pe trăgaci…
https://videopress.com/v/0QcQN5jz

… sunt doar câteva din păcatele globale actuale. Mă întreb: oare cât ne mai rabdă Dumnezeu pe pământul Lui? Îmi răspund: nu pot păcătui 7 miliarde de oameni mai mult de câtă iertare poate oferi El…

Spunea Valeriu Sterian: Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Portretul unui copil ratat

E greu de spus când se poate declara un adult ca fiind un ratat. Am vazut asta și în articolele precedente. Cert este că devierea nu se produce instant, ci ea e progresivă – ca drumul săgeții trase de arcaș spre țintă. Un adult ratat e un copil care nu a fost ghidat drept de mic. Un copil ratat e tulpina crescută strâmb în zorii majoratului…

E clar că un copil își ratează copilăria când crește într-un mediu toxic. Alături de exemple reprobabile – un tată bețiv, o mamă abuzatoare verbal, în ceartă la ordinea zilei, violență domestică, divorț și partaje de bunuri… bariere uriașe în calea dezvoltării unui copil. Evidente și clare! DAR, cele mai periculoase sunt cele nebăgate în seamă, cele neevidente:

Un copil ratat primește de toate! Pe lângă ce are nevoie, tot ce își dorește. Chiar și ce nu-i trebuie. Tot ce n-au avut părinții pe vremea lui Ceașcă, tot ce nu si-au permis sau au visat doar, se revarsă spre el în mod risipitor. El învață de mic că e bine să ai, chiar dacă nu ști ce să faci cu ele. În loc ca părinții să îl învețe să prețuiască relațiile și obiectele doar să le folosească, e viceversa – copilul va iubi lucrurile și se va folosi de oameni în viață… Copilul-adult materialist!

Un copil ratat e un răsfățat! E supra-alintat, pieptănat, dischisit și ținut în casă că într-un bol de sticlă. Nu va ști niciodată ce e bucuria de a sări într-o baltă,  adrenalina de a veni acasă cu mâna ruptă de la fotbal, aventura dintr-o tabară montană dormită la cort. El e peștișorul din acvariul casei părintești. Rezultatul? Un adult care nu va risca niciodată, va fugi întotdeauna de responsabilitate și o va suna pe mama la fiecare decizie importantă din viață… Adultul-copil netăiat ombilical!

Un copil ratat este educat online! De tabletă, de youtube, de vloggeri, încă de la vârste extrem de fragede. Radiat cibernetic zilnic, acest copil va deveni un autist virtual, încorsetat senzorial de imagini, desene și filme, lipsindu-i concentrarea și motivația. Ca adult, va încerca să se remotiveze citind literatură motivațională, dar, probabil va eșua. Asta, deoarece cărțile nu sunt motrice, sunt statice și, implicit, neinteresante… Adultul leneș și dezinteresat!

Și… un copil ratat crește fără Dumnezeu, Biblie și biserică. Îl învață părinții că are nevoie de spitale și de autostrăzi, nu de biserici… Adultul dezorientat, cu suflet gol!

E 1 iunie, știu. E ziua dedicată celor mici. Se pot scrie lucruri mai frumoase despre ei, e adevărat. Dar, prea mulți își ratează viața pentru că nu pornesc bine din rădăcină.

Un copil e un dar de Sus. E o investiție neprețuită și eternă. Nu îți bate joc de viitorul său! Fii un părinte model și nu uita să te cobori la nivelul lui, uneori…

Despre limite

Viața ne impune anumite limite. De origine, de educație, de șansă. Dar, de cele mai multe ori, limitele ni le punem chiar noi. Voluntar, sau inconștient. Ne încorsetăm cu anumite tradiții și reguli monotone, încât trăim teleghidați pe pista alunecoasă a urbanului sec. Ca într-un ring de box…

Ne punem limită în a trăi o viață plenară. De cele mai multe ori, motivațiile noastre se rezumă la ce-o să zic X sau Y? sau îmi stau bine ăștia? Nu mai sunt la modă… Ne limităm la a supraviețui curentelor, bârfelor și stilurilor vestimentare… Uităm că sunt unici, nu de încadrat în tipologii!

Ne punem limite în relațiile noastre. Nu ne cerem iertare când greșim și atunci ne limităm la a fi ursuzi, reci și devenim inabordabili. Nu iertăm când ni se cere, doar dacă avem vreun interes în a continua relația respectivă. Ne limităm dragostea față de aproapele… și apoi ne mirăm că rămânem singuri cu Netflix-ul. Și depresivi, când se termină ultimul sezon din Game of Thrones…

Ne punem limite alimentare și devenim anxioși. Nu sunt estetice burțile atârnând în straturi pe sub tricou vara, dar nici înfometările până la depresie nu sunt o soluție! Ne limităm echilibrul alimentar, corporal, mental, spiritual. Uităm că e și in corpore sano, dar și mens sana…

Ba, mai mult, le punem și celorlalți limite prostești, adesea. Frazele pentru că așa îți spun eu sau că așa am eu chef sunt cunoscute de mulți, încă de la vârste fragede… Adulții cresc odată cu limitele din copilărie. Unii rămân așa până îi așezi între 4 scânduri limitate!

Testăm barierele și granițele la maximum. Ne place, încă din adolescență, să vedem până unde putem păși lângă prăpastie, dar fără să cădem! Un fel de (de)limitare a limitelor. Am vrea să știm cât putem fura fără să fim prinși, cât putem minți fără să roșim în obraji sau cât putem cocheta cu diavolul, fără să păcătuim…

Mulți încearcă să îl limiteze și pe Dumnezeu. Între pereții unui sanctuar, în crucifixuri, în tradiții și obiceiuri, în tipare, în răspunsuri umane precise date întrebărilor din neant, în șabloane. Sau cum spunea Vasile Voiculescu:

“Ne batem capul, să Te dezlegăm,
Strânşi în soboruri ca la şezătoare
Parc-ai fi, Doamne, doar o ghicitoare,
În loc să-ngenunchem să ne rugăm!

Cătăm poteci în stânci fără de trepte,
Ne căţărăm s-ajungem pân’ la Tine,
Când Tu Te afli în ţinuturi line
Pe drumurile limpezi, mari şi drepte…”

Limitați oricum suntem. În timp și spațiu. Bine-ar fi să nu mai adăugăm și alte lanțuri inutile vieților noastre scurte, semenilor noștri sau chiar (încercând) lui Dumnezeu.

Nu uita: când alții îți spun că nu (mai) poți, îți arată limitele lor, nu pe ale tale!

De ce plouă atâta…?

Pentru că am devenit (prea) arizi. Ca pământul încruntat de seceta verii. Suntem morocănoși, mai ales în zilele de luni. Depresia de luni… e depresia care urmează extazului din weekend. Suntem cu fețele alungite de scepticism. Orice bine sau faptă filantropică le suspectăm de vreun interes ascuns. Sprâncenele ni se unesc adesea. Am uitat să mai fim copii – măcar în sufletul nostru… Nu știm să mai ieșim în ploaie și să ne facem leoarcă. Să mai sărim în bălți cu piticii noștri. Ne acrim și dacă ne stropesc câțiva picuri de ploaie. Din mall până la mașină… De ce plouă atâta?

Pentru că nu mai plângem. Fugim de lacrimi ca de aghiuță. Cu toate că râsul își are vremea lui și plânsul la fel. Lacrimile spală ochii. Chiar și la priveghiuri și înmormântări – mai degrabă aud bancuri și politică pe margine decât lacrimi empatice sincere… Am ajuns de nici nu mai zâmbim (ce să mai vorbim de râs), nici nu mai plângem. Exact cum spunea Mântuitorul: v-am cântat de veselie și n-ați jucat, v-am cântat de jale și n-ați bocit… Nicicum parcă nu ne e bine. În niciun fel nu mai vezi oameni mulțumitori. Când e soare, de ce e, și când plouă – de ce plouă atâta…!?

Pentru că doar după ploi zdravene apare curcubeul. Mulți, oricum, nu au ochi pentru el. Ei sunt cu ochii în asfalt. Raza vizuală – nivelul solului. Pentru ei orizontul se oprește la 1,80m. Se mulțumesc cu pământul. De aia sunt nemulțumiți – nu mai privesc spre cer! (Mă uitam zilele acestea de pe balcon când a adus firma de salubritate multe tomberoane negre și colorate, pe care le-a plasat în cartierul rezidențial. Mă gândeam: exact de asta aveam noi nevoie în 2019 – să sortăm gunoiul…) Nu vedem curcubeu, pentru că suntem prea prinși cu ale noastre. Rutina, monotonă ca vremea… Ca o ploaie care nu se mai termină. De ce plouă atâta?

(P.S.: ca să nu mai udăm gazonul cu furtunul, ca să sărim peste o vizită la spălătoria auto, ca să avem parte de un somn mai odihnitor, ca să ieșim la alergare între două ploi, ca să ne plimbăm romantic sub umbrele, ș.a.m.d.)

Ploaia poate avea două efecte. Pe unii în crește, pe alții îi îneacă! Noroc cu digurile…

Nu scormoni în tomberoanele lumii. Privește spre înalt! Lasă-te curățat de apa care vine de Sus!

Fobiile noastre de toate zilele

Cu toți avem fricile noastre. Uriași cu care ne luptăm zilnic. Sau saptămânal, lunar, anual… Încă de mici ne formăm fobiile. În mod inconștient, de cele mai multe ori. Începem cu frică de oliţă, întuneric, umbre, de a dormi singur, de vreme şi zgomote puternice. Apoi, de Bau-Bau, doctori și injecții, insecte și animale…

După cei șapte ani de acasă, deja avem un palmares bogat de frici. Adăugăm și fantomele, frica de a sta singur în casă, de boală, de eşec şcolar, dentofobia sau de a fi respins de sexul opus.  De la 18 la 20 ani, un tânăr se poate teme de viruşi sau alte chestiuni legate de sănătate, să nu rămână pe drumuri, sau chiar se poate instaura teama de a fi adult (așa s-a inventat conceptul de adolescență – intermediarul copilului adult sau al adultului copil).

Dar ăstea-s de modă veche deja! Omul modern se confrunta cu alte fobii astăzi. Cum este Triskaidekafobia – frica de numărul 13 (la români se adaugă și alte numere si pisici…),  Pentheraphobia – frica de soacră sau Metathesiofobia – frica de schimbare, de stricare a rutinei. Dar, cea mai cea, este nomofobia – teama de a nu avea acces la reţelele de telefonie mobilă şi la traficul de date. Aceasta a fost fobia anului 2018!

Totuși, în topul atemporal și universal al fobiilor stau: teama de umilire, teama de separare (prin abandon sau respringere) și teama de moarte, care este Goliatul uman în materie de frici! Asta, probabil, datorita faptului că, undeva în mintea lui, omul se gândește că cu siguranță va muri, chiar dacă nu se va întâlni cu șerpi, dentiști (prea des), spații închise și alte personaje din fobii. Cu moartea sigur!

Și, cu toată această frică imensă, luăm moartea la mișto. În afară de coasă și un șal negru în jurul capului, nu avem prea multe descrieri vizuale ale morții. Ne distrăm la filme de groază, iar stilul cineast horror a devenit cireașa de pe tortul ecranelor. Ar mai fi și craniile și dovlecii ciopârțiți la final de octombrie… Iar în literatură, s-a scris muult despre  moarte, chiar mai mult decât despre viață…

E și veșnicul argument invocat – nimeni nu s-a întors din moarte ca să ne spună cum e acolo. Și pare unul bun. Dar e fals! Este Unul care a înviat și ne-a și lăsat scris despre ce va fi dincolo, dar societatea noastră seculară de astăzi îl trece la categoria personaje imaginare…

Totuși, nu de moarte trebuie să ne fie cel mai frică. Nu ea e cea mai mare pierdere pentru tine! Așadar, nu te teme că viața ta va avea un sfârșit undeva, cândva, ci teme-te ca nu cumva viața ta să nu aibă niciodată un început!

Fobiile trebuie călcate în picioare, nu scuzate! Distruse, nu hrănite! Fobiile ne mint că nu se poate fără ele…

Antonimul fricii nu este curajul, ci libertatea! Viața trăită liber, în adevăr!

Calea spre Adevăr este Viața!

Graba, strică… viața

Spunea o veche vorbă de duh românească că Omul, în viața sa, trebuie să ridice o casă, să planteze un pom și să aibă cel puțin un copil. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puțin – omul, în scurta și grăbita-i viață, trebuie să termine de achitat apartamentul, să aducă flori soției (măcar de 1 martie) și să aibă maxim un copil…

Suntem grabiți. Tare grăbiți! Avem totul la telecomandă, la buton, prin aplicațiile de pe smartphone. Comandăm, plătim și comentăm prin telefon. Zâmbim tot prin el… Drama cea mai mare a postmodernismului e ca, cu cat ne strecuram și fugim de colo-colo că să câștigăm timp, cu atât (proporțional) îl pierdem apoi. La Insula Iubirii, Acces direct, căzături în direct, pungi de semințe, meciuri și Halep… Până la urmă – chiar îl câștigăm sau îl risipim…?!?

Ciudat, bunicii și generațiile trecute nu aveau mașină de spălat haine, ci spălau cu mâna; nu aveau aspirator, doar maturoi din nuiele; lucrau 14-16 ore pe zi, în condiții grele, nu 8h în birou; nu știau ce e aia curățătorie chimică, ci își băteau covoarele în curte; și alte, alte; și totuși, aveau timp de șezut pe prispă, aveau timp dedicat discuțiilor cu cei ai casei. Acum nu își mai face nimeni băncuță de socializare la poartă, cum era pe vremuri, la gardul fiecărei gospodării…

Pentru noi, generația grăbită, s-au inventat claxoanele, tichetele de ordine, transferurile bancare, clopoțelul de la recepții, comenzile online, mașina de spălat vase, tot ce funcționează prin tehnologia wireless (asta pentru că nu mai avem timp de cabluri sau fire), dar tot noi suntem cei care zilnic cântăm refrenul nu am timp… Avem, dar numai pentru ce vrem să avem!

Dacă încearcă cineva să ne oprească din graba noastră, ne enervăm pe el! Cât ne-o fi el de prieten, nu avem timp de prostiile lui… Auzi – meditare asupra sensului vieții… Cine mai are timp de așa ceva?! Nici măcar un articol de blog nu mai citim (faci parte din categoria excepții, dacă citești aceste rânduri. Din fericire…)

Graba, strică treaba! se spune. Dar, graba, zi de zi, lună de lună, an după an, strică…stilul de viață! Viața însăși! În acest ritm, ne vom grăbi numai pentru mărunțișurile acestei lumi în care trăim și vom rata lucrurile cu adevărat importante in viață. Ce să mai spun că unii se și supără repede, în grabă, iar apoi țin supărarea la nesfârșit…

Așa că, “Grăbește-te încet” (Festina lente!) spuneau latinii. Grăbește-te la pas cu viața…  

Nu ai timp? Fă-ți!

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!…

Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Clepsidra e tot mai goală. Pe zi ce trece…

Eul gol: extrasenzorial

Se spunea că Viața bate filmul… Din păcate, ea a cam pierdut bătălia modernă astăzi. Ultima caracteristică a eului gol este cea a senzorialității sale duse la extrem. Mai pe românește, el este asaltat zilnic de imagini și de tablouri în mișcare, de GIF-uri, video-uri și alte tentații grafice, încât viața îi este, practic acaparată de simțul vizual-senzorial. Parcă celălalte simțuri pălesc…

Este bombardat de bannere, flyere, GPS, nu mai citește hărți. Nici instrucțiunile pentru asamblat mobila. Urăște romanele. Dar îi plac atlasele și enciclopediile, pentru că are multe poze… Este abonat online la tutoriale și caută excesiv de mult pe google Cum să…? sau How to…? Vrea totul mură-n gură! Ar trebuie să caute cum să își folosească mai mult ceea ce are deja (capul, de exemplu). 80% din informație o primește vizual. Ochiul e suprasolicitat!

Din păcate, imaginea a suprimat cuvântul. Acum, vorbele și literele nu au nicio valoare, dacă nu sunt însoțite de o imagine. Cel puțin. Optimă e o galerie de imagini! De-asta pun și eu (și ceilalți bloggeri) câte o poză sugestiva fiecărui articol. Altfel, nu s-ar mai prea citi aceste rânduri… De-asta vloggerii vor bate bloggerii în câțiva ani. Tot din același motiv, în viitorul nu foarte depărtat, cărțile nu vor mai exista fizic, ci doar sub formă de e-book. (Vezi revoluția: scrisori->e-mail!)

Youtube-ul a făcut și bine, dar mai mult rău. La început – clipuri scurte – intrai, vedeai, ieșeai. Astăzi, el a devenit cel mai bun prieten pentru mulți. Pe YT poți să râzi, poți să plângi, poți să vezi orice LIVE, ca și cum ai participa și tu. Biserici, târguri, party, pârtii, bătăi, parodii și stand-up comedy. Totul în direct! Spectatorul și la muncă ar merge tot… virtual.

Extrasenzorialul nici cafeaua nu și-o mai bea fără să apese pe ceva. Să butoneze. Are nevoie de ceva cu touchscreen. Orice, doar să dea cu degetele pe ecran… Nu îl mai preocupă scrisul. Unii nici nu mai știu să scrie. Există tineri care nu au mai ținut un pix în mână de luni de zile. Ani, poate… Studenții merg cu tabletele la cursuri. Ele au devenit așa-numitele caiete studențești… Nu-s cu foi, ci cu sticlă.

În stilul ăsta tehnologic, ne vom folosi creierul din ce în ce mai puțin. Vom deveni roboți. Cyborgi (termen inventat recent, probabil cu un scop…) Nu vom mai avea contact uman. Vom deveni izolați, pustnici. Niște asceți ultramoderni. Doar că nu în mănăstiri, ci în propriile (co)chilii urbane…

Gata! Cu acest articol, am terminat seria Eul gol (începută aici).

DAR… Să nu uităm că doar cuvintele dau viață! Nu imaginile. Doar încurajările ridică pe un om din depresie! Nu filmele. Numai realitatea trăită frumos aduce cinste unui om! Nu pozele photoshopate… Numai implicarea activă te răsplătește cu satisfacție! Nu LIVE-urile.

Și, așa cum spunea Înțeleptul Solomon, ochiul nu se satură niciodată de privit!

Protejează-ți ochii – ei sunt ferestrele spre sufletul tău!

Selfie-ul sau istoria lui Narcis

Narcis, spune mitologia, era un tânăr frumos, chipeș din cap până în picioare. Avea un defect: doar flirta și nu se angaja în nicio relație amoroasă. Nimfele îndrogostite sufereau din această cauză. Nemesis, zeița răzbunării, hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul se îndrăgostește de… acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajunge la tânărul din apă. Adică la…el!

A trecut mult, de-atunci, pe apa timpului… Narcis e modern acum. Nu mai are timp de prostii – auzi tu, oglindiri în apă?!? Narcis a inventat selfi-ul. Se are pe sine la degetul mic. (Practic, e la degetul mare…) El nu mai pozează natura. Nu mai imortalizează arta. A întors camera dinspre mediul înconjurător spre SINE (“self”). Selfie a fost considerat cuvântul anului în 2013.

În prezent, Narcis nu se mai satură de self i. Aplică tot felul de filtre, de efecte și de retușuri tehnologice și virtuale, pentru a apărea cât mai bine pe luciul apelor rețelelor de socializare. Dar se amăgește! Pentru că socializarea se face în minim doi. Ori, el singur cu obiectivul holbându-se la el, nu poate comunica. Poate doar să apese pe shot până se gată bateria…

Apoi, Narcis intră în depresie și nu știe de ce. Nu găsește nicio cauză. Nici dintr-nsul, nici din exterior! A crezut că, dacă își va canaliza întreaga atenție, energie și…baterie a smartphone-ului întotdeauna numai spre el, îi va fi bine. Însă, acum se gândește ce rost mai are viața… Merge la psiholog, dar acesta îi spune că e perfect sănătos. E bucuros. Își face o poză la ieșirea din cabinet…

Personajul mitologic a murit tragic. S-a stins de dor, lângă apă. De dorința de a primi cât mai multe aprecieri (a se citi like-uri). Dar s-a dus pe apa sâmbetei…

Narcis e astăzi femeia neapreciată suficient de soțul ei, adolescentul neînțeles de părinții săi, copilul nebăgat în seamă de cei din jur… El caută în sine ceea ce nu găsește la ceilalți! El caută să se regăsească.

Dacă vezi vreun Narcis pe lângă tine, oprește-l. Ajută-l! Ascultă-l! Nu îl lăsa să moară pe dinăuntru…

E un suflet prețios! Depune tot efortul să îl ajuți să înțeleagă că fericirea vine atunci când ridicăm ochii din ecrane, dinspre noi și… privim în jurul nostru, spre ceilalți.

Întrebări fundamentale

Cine ești? Nu e vorba de prenumele din buletin. Nici de funcția de pe fișa postului. Nici de zero-urile din cont. Nici măcar despre ce cred unii și alții că știu despre tine. Ci despre caracterul tău. Temelia de sub construcția imaginii tale de sine. Structura din spatele frontispiciului machiat. Fardat, cu multă măiestrie. Ești tu! Așa cum te vede Creatorul tău. Uneori nici tu nu ști cine ești… Tu ești tu! Nu cine spune societatea că ești. Sau casele de modă. Sau notele pe care le primești în școli. Nici măcar funcția ocupată mai târziu.

Ce iubești? Care sunt pasiunile și ce te intrigă? Sunt ele pur egoiste? Ce iubești spune mult despre cine ești tu cu adevărat. Nichita Stănescu spunea că suntem ceea ce iubim! Hobby-uri? Ele crează acțiuni. Acțiunile, obiceiuri. Obiceiurile, comportamente. Comportamentele un stil de viață. Iar stilul de viață este ceea ce ești și faci tu zilnic, în raport cu ceilalți. Sf. Augustin ne provoacă: Iubește-L pe Dumnezeu și apoi fă ce vrei …! De ce? Pentru că dacă Îl iubești cu toată inima, tot ceea ce vei face (spune și gândi) va fi dumnezeiesc. Sfânt! Sfinții nu sunt înrămați – sunt printre noi!

Cum trăiești? De pe-o zi pe alta? De la o chirie la următoarea? E important dacă doar supraviețuim sau dacă într-adevăr trăim. Autentic. Suntem ghidați de un carpe diem petrecăreț și neglijent, sau de o viață echilibrată, demnă? Moralitatea nu stă în numărul faptelor bune, ci în suma situațiilor când puteam să facem răul sau să ne răzbunăm și am ales să nu facem asta. Scopul nu scuză mijloacele. Niciodată!

Unde mergi? Spre ce te îndrepți sau unde vrei să ajungi? Societatea din ziua de azi, sistemul fast (food, move, charging) nu îți mai lasă timp de cugetare. Totul zboară! Fuge! Nu mai apuci să vezi capătul tunelului. Nici luminița. Nu mai acționăm logic, ci din impuls. Shopping pavlovian, credit pe loc cu buletinul, totul instant! Aici și acum!  e sloganul postmodern. Just do it! E importantă și ținta finală, destinația, dar ea e este dată de traiectul și urmele pașilor noștri zilnici. Monotoni, uneori. Dar care se îndreaptă spre…ceva. Întrebarea e: spre ce?

În acest haos al existenței, ar trebui să luăm (și să iau) o pauză, timp în care să încercăm – măcar – să creionăm niște răspunsuri la întrebările de mai sus…

Cine sunt? Ce iubesc? Cum trăiesc? Și unde merg…?

Trăind zilnic în viitor

Există oameni în jurul nostru care levitează! Doar plutesc, nu au niciun prezent, nu conștientizează niciun trecut, ci trăiesc numai în viitor. Zilnic! Aleg să trăiască doar în perspective. Un fel de a spune că trăiesc cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori. Nori ai viitorului necunoscut.

Sunt mulți cei care își robotizează existența! Mai întâi, trebuie să: ia BAC-ul, să ia permisul de conducere, se termine o facultate, să-și găsească alesul/aleasa, să aibă 3 copii, să-și facă o vilă, să termine și un master, să își vadă copiii de acum adulți la casa lor, să ajungă la pensie…, și doar apoi să și trăiască. Multe astfel de visuri idealiste sunt spulberate mai repede decât și-ar dori autorul lor. Accidente multe, de orice fel, întrerup multe vieți netrăite încă…

Apoi sunt cei cu las-o pe mâine, cei ce suferă de amânare cronică: (doar) de mâine încep dieta sau se lasă de fumat, de săptămâna viitoare își schimbă stilul alimentar sau de odihnă și de la anul își schimbă viața. An de an… Revelion după revelion, tot ceea ce rămâne e mirosul sulfuros al petardelor și artificiilor care mai bubuie o amânare. Drumul amânării duce aproape întotdeauna spre niciodată…

Ne place să privim în față. Oricum ar fi, viitorul ni se va parea mereu mai interesant, mai palpitant. Elementul surpriză ne atrage. Întotdeauna în fața noastră lucrurile par mai interesante și mai de dorit decât cele pe care le-am lăsat în urmă. Dar trebuie să facem față ispitei de a trăi cu capul în nori. Partea cea mai bună a viitorului este că vine în fiecare zi. Astăzi e acel mâine de care te temeai ieri!

Orice trăire descrisă mai sus – adică pe lângă prezent – este doar o supraviețuire. Cel mult. Dacă îți planifici viața în funcție de ziua de mâine, proiectând sau amânând orice lucru în viitor, tu nu traiești astăzi! Sau mai bine zis nu trăiești. Ești doar o ființă ambulantă, trasă sau împinsă de timpul necruțător…

Prezentul este astăzi! Nicio zi în plus, niciuna în minus. Orice pierdere a unui astăzi duce la transformarea lui într-un ieri regretat sau într-un alt mâine dorit. Este interesant ca Însuși Mântuitorul ne învață să ne rugăm: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă ASTĂZI”,  nu în avans. Ci astăzi! Zi de zi.

Pe ieri nu îl mai ai, iar mâine-le nu e încă al tău! Trăiește astăzi!

Trăind mereu în trecut

E ora 15.00 acum în România. 22 februarie. In Hong Kong, lumea se apropie de miezul nopții. Putem spune că noi trăim în trecut față de asiaticii care sunt tot în fața noastră, zi de zi. Cu toate acestea, vom prinde și noi noaptea în câteva ore. Rău e pentru cei care trăiesc în trecut ca stil de viață, nu ca fus orar.

Sunt atâția care au rămas în copilărie. Au 30 sau 40 de ani, dar se comportă ca un copil cu vârsta formată dintr-o cifră. Dacă îi calci pe bătătură strigă. Dacă îi trimiți din cuibul părintesc, ca să își găsească un rost în viață, cad în depresie. Se închid în camerele lor și o dau pe seriale…

Sunt mulți care s-au pierdut în Epoca de Aur. Aceștia nu mai văd nimic bun, nici în prezent, nici în viitor. Pentru ei românul Nicolae era mai bun decât actualul neamț Klaus-Werner, copiii erau îngeri odinioară, acum sunt demoni, bisericile erau mai pline, iar barurile mai goale.  Am scris despre asta și în articolul Oare chiar era mai bine?

Prea mulți sunt cei care se blochează în regretele legate de un Iartă-mă spus prea târziu. Sau niciodată. Ori de un traiect profesional propus – sau impus uneori – ratat. Ei nu pot trece mai departe, nu pot încheia un capitol neîncheiat cum se cuvine. Trăiesc din inerție, purtați de vinovăția elogioasă a eșecului…

Prizonierii trecutului! Pentru aceștia paharul nu este și nu a fost niciodată plin. Și e din ce în ce mai gol. Doar capra vecinului s-a mai îngrășat. Ce e azi nu se compară cu odinioară. Ce vremuri…

Nimeni și nimic nu este mai tare decât trecutul. Nimeni și nimic nu îl poate schimba. Este implacabil. Nici Dumnezeu nu îl uită. Doar nu are amnezie… Dar alege să nu își mai aducă aminte de trecutul negru al păcătosului mărturisit. Asta, pentru că a trăi în trecut este dureros.

Nu poți avea o zi de mâine mai bună dacă te gândești tot timpul la ziua de ieri…

Paradoxurile faptelor noastre

Faptele unui om vorbesc despre caracter, despre existența sau absența celor 7 ani de acasă, despre cultura și educația acestuia. Despre ce este el de fapt, până la urmă. Omul modern se confruntă cu unele paradoxuri ale propriilor lui fapte.

Nu face ce spune că va face. Doar dacă îi convine! Dacă se schimbă circumstanțele în mod nefavorabil pentru el, își retrage cuvântul, bate în retragere sau se eschivează. Un fel de scopul scuză mijloacele! Nu-i mai place situația, nu mai face ce a promis…

Face ce spune că nu va (mai) face. Fumează două pachete pe zi, iar apoi îl avertizează pe copilul său adolescent să nu care cumva să îl prindă cu țigări. Apoi, cere celor din jurul său ceea ce el nu poate obține. Imposibilul de la angajați. Ca un cămătar nemilos…

Face ce face și celălalt. Imită non-stop. Stilul de viață al stelelor de pe ecrane. Stilul casei vecinului. Și al gardului. Și al caprei… Se estimează că omul postmodern își irosește trei pătrimi din viață încercând să îi imite pe cei din jurul său. Să aibă ce au ei. Să fie ca ei. Asta, pentru că celălalt sfert din viață îl dormim…

Lasă deșeuri peste tot, iar apoi își plânge de milă. Și creează partide verzi, ecologice. E ca și cum ai eșuat să te sinucizi și suni ambulanța. Să salveze ce mai poate. Scria pe un traseu montan: Gunoi lași, gunoi ești!

Oricum, ceva din ceea ce ești se va vedea în ceea ce faci…

Hai să facem ce spunem că vom face, să nu facem nimic din ceea ce afirmăm că nu vom face, să nu mai facem tot timpul doar ce face toată lumea și să nu ne-o facem cu mâna noastră

Viciile noastre de toate zilele…

Următorul articol este inspirat din fapte reale. Din realitatea zilnică.

Mă aflam în sala de așteptare a unui cabinet oftalmologic. Eu și încă trei pacienți. La fel de nerăbdători ca mine. Încep discuțiile de rigoareDin ele am aflat că ne găseam în aceeași încăpere un nefumător și trei fumători. Profesioniști. Am ascultat mai mult, dar am și intervenit. Atunci când se aștepta o replică și de la mine…

Primul se lăuda cu o oarecare nostalgie că în anii ’90 își procura țigări la sfert de preț. Ce mai contrabandă era pe vremea lui Iliescu… Era supărat că nu mai are banii de odinioară, ca să își mai permită două, trei pachete pe zi. 50 de lei zilnic pe țigări? întreb eu. Nu, nu mai îmi permit. Dacă îi puneam deoparte anii aștia, aveam acum două case mi se răspunde cu regret.

A doua – o doamnă la vreo 55 de ani a intrat si ea in hora tabacelor cu povestea ei. Căsătorita de ani buni, soțul ei sub același viciu. Ne spune că de câteva luni încoace și-au secționat bugetul familiei în două. I-am zis soțului că nu mai suport să fumeze atâta. Dublu cât fumez eu! Să își cumpere din banii lui dacă vrea… Intervin eu – Bine că ați rămas împreună. Alții de la certuri de-astea… Ea – Nici mult nu mai aveam. Dar suntem bătrâni, ne făceam de râs, îmi răspunde cu un zâmbet șters.

Al treilea personaj intră și el în dialog. Eu nu înțeleg de ce suntem noi bolnavi. Tata și bunicul fumau ca locomotivele, dar erau sănătoși tun. Eu… boli cronice de plămâni, diabet, dioptrie mare. Ceilalți îi răspund – Păi, munceau mai mult. Mâncau mai bine. Omul era foarte decepționat. Dar nu din cauza că țigăriile i-au nenorocit sănătatea, ci de ciudă că alții fumau la fel de mult ca el și nu aveau nicio problemă. Aparent…

Cu toții avem viciile noastre. Unii, vizibile (semnalizate cu fum), alții, ascunse. Trăim într-o lume care ne captivează! Dar în mod negativ. Suntem captivi. Ai narcoticelor. Ai pornografiei. Ai banului. Ai stimei de sine. Ai Netflix-ului.

Viciile te mint. Îți promit multe! Dar îți iau totul și nu îți oferă nimic, într-un final… Te duc în pragul divorțului. Îți distrug economiile. Chimio-terapie și anus contra naturii… Unora le înegrește sufletul întocmai ca plămânul unui fumător, iar pentru alții, ele sunt fatale.

Am citit, astăzi, în ochii interlocutorilor mei, mult regret, durere și o dorință de dacă ar fi să o iau iar de la început… Toți au folosit expresia „m-aș lăsa”. Și toți au recunoscut că nu pot! Nu pot singuri. Nu pot cu ajutor. Nici cu plasturi antitabac. Nici în clinici. Suntem neputincioși toți în fața viciilor!

Fiecare este înrobit de ceea ce este învins! Am abolit sclavia, dar am devenit robii propriilor dependențe!

P.S. Este Cineva care poate să dezlege orice viciu. Să rupă orice lanț. Să înlăture orice dependență!

Ce mai citesc românii…?

Topurile marilor librării online vorbesc despre trendurile de lectură ale românilor. Adică despre ce cărți cumpără. Ce titluri îi interesează. Ce pagini răsfoiesc. Am urmărit și eu astfel de clasamente literare întocmite pe anul 2018 și m-am crucit! De ce?

Românul citește literatură motivațională. Ca să îl urnească cumva, cumva de pe rețele sociale. Pentru a-i da un imbold. Mai bine i-ar da un șut undeva! Am ajuns niște adulți copilăroși. Ne trebuie motivație pentru orice: muncă, familie și dat cu aspiratorul… Trebuie sa ni se spună mură-n gură. 5 pași spre succes. 10 spre fericire…

Românul citește tot mai multe cărți umaniste. Pentru dezvoltarea eu-lui. Pentru redescoperirea sinelui. (Ca și cum s-a descoperit o dată și nu i-a convenit). Vrem să fim buricul pământului. Totul să se învârtă în jurul nostru, nu al Soarelui. Eu-l pe primul loc. Stomacul meu. Portofelul meu. Comoditatea mea. Cum să îmi fie MIE bine? O psihologie bolnavă a sinelui… Cărți și selfie-uri!

Românului îi place literatura scepticismului. Tot ce e nou și întoarce cu susul în jos orice principii, dogme și adevăruri. Potopul postmodern! Nimic nu mai e absolut. Totul e relativ. Dan Brown ne ajută cu Codul lui Da Vinci, Igor Bergler cu Biblia Pierdută și alte porcării… Ne plac chestiile noi și anti-tradiționale. Mai facem și pelicule după ele…

Românul este tot mai atras de orientalism. Osho, guru și învățător spiritual indian, ne învață cum să ne descătușăm forțele interioare, iar Dalai Lama cum să medităm stând în cap. Au apărut și covorașele yoga la Lidl și în Kaufland, împreună cu cărțulii „Cum să…?” Nu am știut noi până acum cei îi lipsea Europei creștine… Hmm.

Românului îi place, nu în ultimul rând, literatura senzuală. Eu i-aș spune pornografică! Nu știu cum sună pentru mulți titluri ca Suge-o Ramona! sau Divorțurile amanților, care au făcut vervă recent. Dar pentru mine sună a sexualitate scrisă. Peste 2 milioane de cărți de acest fel citite în ultimul an. Nimic nu mai e sacru. Dăm tot din casă! Și din dormitor…

Biblia, romanele autentice, cărțile valoroase nu se mai citesc azi… Nici nu se mai (prea) vând. Nu-s în topuri! Doar le mai șterge bunica de praf, din când în când…

Ce se scrie astăzi? Ce se cere! Ce se cere…? Literatura motivațională, umanism, scepticism, religii orientale și senzualitate.

Nu mai vorbesc de e-books… Vom deveni (niște) roboți care vom răsfoi ecrane!

Hora Unirii după 160 de ani

Dacă ar fi să facem un interviu stradal la întâmplare și să îi întrebăm pe cetățeni ce sărbătorim în 24 ianuarie, ne-am minuna de răspunsuri. Cu siguranță… Unii ar spune că pe Cuza, alții Marea Unire (chiar dacă a fost Mica), alții România, Hora Unirii, sau pe Dragnea – că ne-a dat liber… În acești 160 de ani de la realizarea acestui ideal s-au întâmplat multe, nu mai ieșim la Horă în piețe. Urmărim parade la TV și pe smartphone.

Nu mai putem cânta Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română, pentru că inima noastră nu mai e legată de glie. Totul e vestic. Ceasul e elvețian, mașina e nemțească, visul – american. Copiii noștri vorbesc mai bine germana decât româna… Sa-nvârtim hora fratiei pe pamântul României?? Pământul nostru a rămas cam gol. Suntem aproape 4 milioane dincolo, pe alte pământuri…

Românii nu mai pot intona Iarba rea din holde piară, piară dușmănia-n țară! atâta timp cât  partidul de opoziție e acolo sus, nu pentru a ține un echilibru, ci pentru a băga bețe-n roate celui de la guvernare. Părcă tot mai multe buruieni sunt în holdele demnitarilor… Coborâm la popor: Între noi să nu mai fie, decât flori și omenie? Și noi ne mâncăm unii pe alții. Zilnic. Florile și omenia apar doar la înmormântări. Prea târziu…

Transilvania nu mai pot spune Măi muntene, măi vecine, vină să te prinzi cu mine, pentru că nu îi mai suportă. Sibienii sunt oripilați când văd mașini cu plăcuțe de VL în trafic. Ungurii își fac enclave. Moldovenii vorbesc prea mult. Ardelenii-s prea molcomi… Ca Iohannis. Ce să mai continuăm: Și la viață cu unire, Și la moarte cu-nfrățire…? Sloganul de azi e: decât să îi meargă bine numa lui, mai bine picăm amândoi…

Totuși, e o strofă pe care o pot recita investitorii străini: Unde-i unul, nu-i putere la nevoi și la durere. Unde-s doi, puterea crește… La furat aur. La secătuit Roșia Montană. La despuiat ultimele păduri virgine ale Europei… Bine, și studenții mai pot fredona, acum, în sesiune unde-s doi puterea crește, iară nota se mărește… Românului îi place camaradaria numai când e cu cagula pe față.

Amândoi suntem de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă… dar din păcate am uitat să ne tratăm egal, uman.  Am fost creați să iubim oamenii și să folosim lucrurile. Însă, noi facem lucrurile exact pe dos… Amândoi avem un nume, amândoi o soartă-n lume… dar secularismul și relativismul post-modern ne-au șters orice nume, orice scop – suntem doar materie, atomi în descompunere… Soarta? Supraviețuirea. Celui mai puternic…

Vin’ la Milcov cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare peste-a noastre vechi hotare. Aici ne-a ajutat Uniunea Europeană. A secat toate granițele. Acum treci Milcovul cu buletinul. Rezultatul? Nu ne mai prețuim țara! Cum prindem un weekend prelungit, cum luăm Wizz-ul și zburăm. City-break. Și nu mai vedem grandoarea Făgărașilor, cultura Bucovinei, unicitatea Deltei, spectacolele iezerelor și a cheilor. Mergem în Bulgaria la mare…

Doar finalul Horei este mai optimist: Și să vadă sfântul soare într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frățească, pe câmpia românească! Pentru aceste ultime versuri am scris acest articol. În ele sunt speranța! Îmi doresc să strălucească Soarele dreptății peste țara noastră. Reîntregită! Să vină așa-porecliții căpșunari acasă. Și să trăim frățește, pe pământ românesc!

Anul astă vine criza. Poate la anu’…

Paradoxurile cuvintelor noastre

Paradoxul prezenței: nimeni nu vorbește în prezența noastră cum vorbește în absență. Din păcate. Pe băncuțele din fața porții în sat, prin autobuze în oraș, în strană, pe chat-uri. Bârfele sunt ca prăjiturile între sărbători – dulci la început, dar mai apoi amare. Lasă-i să te bârfească! Pe Lună nu o latră câinii? Și tot luminează. În fiecare noapte…

Paradoxul caracterului: poți folosi orice limbaj dorești, orice cuvinte atent selectate, dar niciodată nu poți spune altceva decât ceea ce ești… Cu alte cuvinte, caracterul celui care vorbește este acela care convinge, nu vorba. Din belșugul inimii vorbește gura. Ea e doar canalul de deversare al cuvintelor noastre. Din această cauză fă doar ce zice popa…

Paradoxul logoreei: cei care vorbesc cel mai mult, au cel mai puțin de zis. Curios lucru. Dar confirmat – de unii bussinesmen, de foarte mulți părinți ce își apără pe nedrept odraslele înaintea profesorilor și de (aproape) toți politicienii. Se vorbește mult. Și multe. De la microfoane și din spatele pupitrelor. Dar se transmite puțin… Sau nimic. Eternul “limbaj de lemn”…

Paradoxul promisiunilor: ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor pe care le-ai spus. Promitem în stânga și în dreapta. Nu prea putem să ne abținem. Jurăm pe ce apucăm. Și devenim sclavii promisiunilor ieșite pe vârful limbii. Însă, de atâtea ori, când nu ne “iasă” pasa, se împlinește zicala fiecare pasăre (a se citi “om”) pe limba ei (lui) piere…

Paradoxul ramolirii: unii devin malițioși verbal abia la bătrânețe. Ciudat – fără dantură mușcă mai bine! Și mai adânc. Cuvintele lor răzbună evenimente de mult apuse, frecușuri sociale ascunse în barbă sau complexul unei vieți netrăite… Seara, proteza zâmbește din pahar mulțumită!

Paradoxul umanității: îți faci prieteni mințind și îți faci dușmani spunând adevărul. Într-un mod nepotrivit, desigur. Dacă am depune tot atâta efort în a ne alege cuvintele potrivite când spunem adevărul ca atunci când mințim, am avea numai prieteni. Adevărați.

Paradoxul tăcerii: peste ani și ani, nu îți vei aduce aminte de cuvintele dușmanilor, ci de tăcerea prietenilor. Asta doare cu adevărat. Acel “puteam zice și eu ceva”, dar ai tăcut…

Alege cuvintele potrivite! Nu fi tu însuți un paradox… verbal.

“Cuvintele spuse la vremea potrivită sunt ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint…” (Proverbe XXV, 11)