Ce vezi când te uiți în oglindă?

Una dintre activitățiile care îi plac micului meu băiețel este să stăm amândoi în fața oglinzii și să povestim… La cele 6 luni de zile de viață ale lui, el nu realizeaza cine este în oglindă, nu are conștiința de sine, dar se distrează văzând fețe cunoscute… Tu ce vezi când te uiți în oglindă?

Vezi doar eșecurile trecutului ascunse sub cearcănele unor nopți nedormite? Ori îți admiri rezultatele efortului fizic într-o oglindă de la sala de fitness? Observi în tine mai mult dorință de make-up decât aceea de a fi exact ceea ce ești, în mod natural?

Vezi ceea ce ai fi putut să fii și (n-)ai reușit? Sau observi și ceea ce poți să devii în viitor…? Îți faci freza și machiajul pentru a te simți bine în pielea ta, pentru tine, sau pentru a fi în pas cu trendurile de design facial, pentru alții…?

Adevărul e că prea puțin ne mai facem timp pentru reflecție… Ar trebui să dedicăm câteva minute, măcar lunar, doar să ne holbăm în oglinda din baie și să vedem ce ne spun firele albe nou apărute despre viață, timp și sens…

Te interesează cine ești cu adevărat? De multe ori, ne vedem prin prisma a ceea ce văd alții în noi, a ceea ce caută la înfățișarea noastră. Nimic profund, nimic interior, doar fond de ten… De oameni ne mai putem machia, dar de Dumnezeu nu. El nu ne vede printr-o oglindă, nu ne vede nici măcar de sus, ci ne vede dinăuntru!

Vremea răspunsurilor

Daca intrebari avem mereu, curg ca la robinet, in orice anotimp al vietii (si al calendarului), atunci raspunsuri cand mai primim? (Si aceasta e tot o intrebare…) Ce mult ne-am dori ca raspusurile sa vina la pachet cu intrebarile!

Pentru unele intrebari, raspunsul il vedem instant. Sau la saptamani, luni sau chiar ani distanta… Il gasim cand ne asteptam mai putin. Sau cand nu il mai asteptam deloc, cand renuntam la ideea primirii unui raspuns…

Pentru unele intrebari nu vom primi raspuns niciodata. Cerul va parea de arama, iar pamantul de plumb. Ne vom certa cu Dumnezeu, cu sotia si copiii, cu seful, si raspunsul tot nu va aparea. Devenim irascibili si inabordabili. Dar, raspunsurile, de obicei vin in perioade de liniste…

Iar pentru unele intrebari vom primi raspuns, dar nu aici. Ci, dincolo! Framantari care ne-au fulgerat mintea cu anii, dece-uri nespuse niciodata cu voce tare de teama ridiculizarii, de ce mie?, sau pana cand…?, toate acestea vor primi raspuns acolo Sus, de la Cel mai in masura sa ne raspunda!

Deci, El raspunde – acum, mai tarziu, niciodata sau Dincolo… (Doar) Ai rabdare!

Inchei cu ce spunea inteleptul Elihu: “Măcar că zici că nu-L vezi pe Dumnezeu, totuşi problema ta este înaintea Lui: aşteaptă-L! “(Iov 35:14)

Vremea întrebărilor

Dacă aș putea să pun cuiva o serie de întrebări la care nu am (încă) răspunsuri, m-aș gândi să rostesc următoarele:

De ce succesiunea anotimpurilor așa cum e acum? De ce, după frumusețea multicoloră a toamnei vine golul hibernal? Oare ca să ne gândim la înviere, primăvara…?

De ce nu prin belșug și îndestulare se maturizează omul, ci prin suferință si durere, prin depășirea obstacolelor in viață…? Oare greul ne face mai puternici…?

De ce mor sobit cei dragi și puțini au șansa de a spune ceva pe patul de moarte? De ce nu o despărțire calmă, lină și previzibilă? Oare e așa pentru ca să avem relații bune mereu și să fim pregătiți oricând de despărțire…?

De ce nu suntem mulțumiți ca oameni mai tot timpul? De ce privim mereu în sus, la cei câțiva de deasupra noastră și nu vedem marea de oameni în nevoi de sub noi…? Oare ne-a orbit empatia…?

De ce o viață așa scurtă urmată de o eternitate atât de lungă? Oare bunul Dumnezeu s-a gândit că am fi obosit invers…?

De ce? E vremea întrebărilor bine puse… Poate primim și răspunsuri…

Totuși, de ce…?

X. Să nu poftești! (Seria: Cele 10 porunci)

Nu se putea încheia Decalogul mai bine, decât cu o astfel de poruncă. Să nu poftești nimic din ce nu este al tău – pe scurt – rezumă scopul celorlalte nouă anterioare – loveşte la rădăcina poftei și egoismului uman care alimentează încălcarea tuturor poruncilor divine.

Interdicția poruncii nu se rezumă doar la cele enumerate în textul ei: casă, masă, nevastă, animal, ci și orice alt bun care ne face cu ochiul firii noastre umane… Bolidul pe 4 roți al vecinului (sau pe 2 roți, după caz), smartphone-ul colegului de lucru, țoalele șefei de tură, cunoștințele studentului care ia bursă etc. La această poruncă poate să intervină si invidia care, în combinație cu pofta, are efect coroziv puternic. Mai rău ca acidul clorhidric!

A 10 –a poruncă reprezintă un progres moral superior, ridicându-se deasupra oricărui alt cod antic. Cele mai multe coduri nu merg mai departe de faptă şi numai câteva vorbesc despre cugete, dar nici unul nu ajunge la INIMĂ! Interdicţia aceasta este fundamentală pentru experienţa umană, prin aceea că pătrunde motivele dincolo de fapta exterioară.

Ea ne învaţă că Dumnezeu vede inima şi se interesează mai puţin de actul exterior și mai mult de cugetul din care izvorăşte acţiunea. Ea stabileşte principiul că până şi gândurile inimii noastre ajung sub jurisdicţia Legii lui Dumnezeu, că suntem tot atât de răspunzători de ele ca de faptele noastre. Poftele păcătoase sunt, de obicei, cele nerostite. [Poți să afirmi că ți-e poftă de o înghețată și să nu încalci nicio poruncă.]

Asta pentru că doar cugetul cel rău nutrit promovează o dorinţă rea, care cu timpul dă naştere la un imbold și apoi la acțiune. De exemplu, un bărbat se poate abţine de la adulter din cauza pedepselor sociale şi civile, sau chiar a consecințelor pe care le prevede, dar cu toate acestea în ochii Cerului el poate fi tot aşa de vinovat poftind ca şi când a comis în realitate fapta …

Această poruncă ne descoperă cât putem fi de fățarnici uneori. Pe dinafară putem arăta bine, dar pe dinăuntru putem fi sclavii patimilor şi dorinţelor noastre păcătoase. Înlăuntrul nostru este o putere, voinţa, care sub controlul lui Hristos, poate înăbuşi fiecare patimă şi dorinţă nelegiuită.

Înțeleptul Solomon ne sfătuiește: păzește-ți inima mai presus de orice, pentru că ea conține sursa vieții adevărate!

Eu cu cine mă căsătoresc? (ghid practic)

Te gândești la măritiș? Cauți inelul potirvit sau te gândești să o ceri de la părinții ei? V-ați logodit? Sau pur și simplu încă îl mai cauți pe prinț sau îți dorești să o întâlnești pe EA? Uite aici câteva sfaturi practice. Nu sunt consilier matriomonial, nu sunt psihoterapeut de cuplu, dar am intrat în al 5-lea an de mariaj și mi-aș dori să împărtășesc cu tine ce poți să faci ante nupțial pentru a avea o căsnicie frumoasă (p.s. așa ca mine…:D)

Deci, 5 idei (tips cum le spun americanii) la care să meditezi:

1. Majoritatea își fac liste de genul cum să fie, cum să arate, ce calități să aibă etc. Viitorul partener. Nu e rău, dar nu te opri la atât. Ci fă o listă și cu ce defecte i-ai putea tolera! Conflictele din căsnicie nu provin din lipsa calităților, ci din prezența (unor) defecte! Asta e problema… Nu căuta perfecțiunea – nici tu nu o întruchipezi, de ce ai căuta-o la altcineva?? Deci caută un om cu care să poți conviețui în pace și liniște, nu căruia să îi scoți ochii mereu pentru defecte pe care tu nu le suporți, iar el/ea nu poate scăpa (încă) de ele…

2. Caută un viitor partener cu care să ai lucruri în comun. Mulți să întâlnesc, se îndrăgostesc și se iau repede. E important să cunoști ca să iubești. Misterul fluturilor în stomac trece repede și prea mulți își dau seama că s-au căsătorit cu un/o necunoscut/ă. Și apar problemele: ea vrea plimbări în natura seara, el seriale HBO, ea vrea la mare, el vrea la munte, ei îi plac sporturile de iarnă, el hibernează… Și prea mulți ajung la concluzia nepotrivire de caracter după 2, 3 ani de căZnicie. De fapt, nu a fost o potrivire de dorințe, hobby-uri, plăceri și nevoi cu ale celuilalt.

3. Atenție la perspective! Strâns legat de punctul anterior este și viziunea despre lume și perspectiva de viitor a fiecăruia dintre cei doi. Există lucruri foarte importante, vitale!, care trebuie discutate înainte de vreo altă decizie majoră. Aspecte de genul: la casă sau la bloc, în chirie toată viața sau cu credit pe 30 de ani, câți copii, aspirații profesionale, planuri de realizat și țeluri din copilăria fiecăruia, ar trebui aduse în discuție încă de la început. Te scutesc de discuții aprinse când apar pe drumul mariajului…

4. Fugi de egoiști! Dacă îți spune că se căsătorește cu tine pentru că vrea să te facă fericit/ă, trebuie să îți dai seama dacă e chiar așa sau sunt doar replici goale din filmele romantice siropoase… De fapt, fiecare dintre noi, dacă suntem sinceri, ne căutăm (cel puțin o parte din) fericirea noastră (și) în partenerul cu care vrem să mergem în tandem restul vieții. Nu e greșit! Dar, a face din această dorință un scop primordial și pur egoist în relație cu celălalt, e morbid. Și macabru… Dacă celălalt fuge după selfie-uri doar cu moaca lui (chiar când sunteți împreună), lasă-l în pace! Cu smartphone cu tot…

5. Nu lasa pe nimeni și nimic să intervină între voi! Părinți, socri, cumnați, frați, verișori, colegi de lucru, prieteni, cățel, purcel, pisică, TV, pasiuni, copii și lista (mai) este foarte luungă… Sfaturile cerute sunt binevenite, intervențiile bine-intenționatenu! Nu încerca să îi împaci pe toți, nu vei reuși! Trăiește, însă, în pace cu toți, cât depinde de tine… Dar nu-ți sacrifica niciodată căsnicia pentru altcineva sau ceva. Nu merită! Altarul familiei e sacru!

Pentru că nu e consiliere premaritală, ajunge! Doar câteva chestii observate pe ici-colo, din care putem învăța cu toții…

Căsnicia e modul pămăntesc al lui Dumnezeu de a ne spune că nu suntem singuri. Și că suntem… întregi. Nu degeaba îi spunem jumătatea noastră…

Gânduri contemporane cu tine

Mai important decât ce?, cât? și unde? va fi întotdeauna de ce? și cum?, pentru că motivația din spatele acțiunilor ne dictează cursul vieții.

Mai bună e învățarea activă din greșelile mari ale vieții decât frica de a începe să trăiești cu adevărat.

Mai câștigată decât tipa care își permite machiaje scumpe e cea care e mai frumoasă fără niciun machiaj, naturală.

Mai bine să fii singur pentru că ai ales voluntar celibatul decât să te simți singur căsătorit fiind de bună voie.

Mai fericit e cel ce are puțin și e mulțumitor decât cel care, având de toate din belșug, nu este mulțumit niciodată, cu nimic.

Mai util e cel care se pricepe la toate câte puțin decât cel care e expert într-un domeniu și în rest… pauză! Nu, nu încurajez mediocritatea, dar nu aprob nici nișarea vieții de om.

Mai fericiți sunt copiii cărora le sclipesc ochișorii după o tură la munte sau în natură cu părinții decât micuții încărcați dopaminic la finalul desenului animat de pe tabletă.

Mai bine mort, decât să nu fii tu însuți!

(Gânduri la final de vară…2019)

Atitudini în fața morții

Suntem într-o luptă continuă și serioasă cu ideea că suntem muritori. (Mă rog, unii prin Parlament se cred nemuritori…) Că ne pândește tipul cu cagulă neagră și coasă în spinare la tot pasul. De-a lungul vremurilor – și astăzi – au existat aceleași atitudini veșnice vis-a-vis de moarte.

  1. Umorul. Credem că dacă facem glume pe seama morții, ea va fi mai dulce. Sau că vom muri de râs. Cu zâmbetul pe buze. Prin glume, uneori, încercăm să ne distanțăm de problemele în sine, nefiind obligați să confruntăm realitatea dură. Dar e doar o aparență, o impresie. Bancurile cu Bulă, soacre și moarte… nu ne ajută să devenim nemuritori.
  • Negarea. Regele Ludovic al XIV-lea a interzis pronunțarea cuvântului moarte în prezența sa. Însă, a descoperit și el, pe propria-i piele, în 1715, că moartea nu dispare prin simplul fapt că nu o pomenești… Nu ajută nici botox-ul, chirurgia plastică și cremele anti-aging. Negarea, da, e o soluție pe moment. Până la primul somn mai adânc…
  • Romantizarea. Nici varianta siropoasă a morții nu a prea ajutat în istorie. De la celebrul cuplu Cleopatra – Marcus Antonius, până la duetul Romeo-Julieta, culminând cu iubirea de a muri pe front, pentru țară (chiar dacă e un scop nobil), oamenii au încercat să ofere valoare sentimentală morții. Dar…moartea-i moarte, nu telenovelă! Curentul romantic din sec. XIX a venit și a plecat ca o ploaie de vară…
  • Teama. Când zbori cu avionul, uită-te în jur la ceilalți pasageri atunci când aparatul de zbor trece printr-o zonă cu turbulențe ce îl fac să piardă din altitudine și să se cutremure. Toți zbiară – tineri și bătrâni. Pe diferite frecvențe… Probabil teama de moarte e fobia cea mai ascunsă și cea mai prezentă în sufletele umane.

Vestea bună e că nu trebuie să iei moartea la mișto, nici să o tratezi ca pe ceva inexistent, nici să o cufunzi în emoții, și, cu atât mai puțin, să îți fie frică de ea…

Isus Cristos, prin moartea și învierea Sa, a luat de barbă și acest dușman redutabil și a dat cu el de pământ. El a spus: Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi… Adică, vom „supraviețui” morții.

Ce putem face cu amintirile neplăcute și dureroase?

Mulți dintre noi trăim cu răni emoționale din copilărie, adolescență sau zorii perioadei adulte, purtându-le cu noi zilnic. Ne spunem: și ce-i? Dar, ele ne afectează, vrând-nevrând, echilibrul nostru lăuntric, precum și relațiile cu cei din jur, adesea… Ce putem face cu aceste amintiri urâte?

Putem să le reinterpretăm! Exact cum a făcut Iosif cu frații lui trădători, care l-au vândut traficanților de carne vie pe câțiva arginți. Le spune: Voi… v-ați gândit să îmi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine. Poate că ai trecut prin ceva detestabil, dar ai salvat o viață. Poate ai suferit mult, dar rezultatul a fost cruțarea unui suflet prețios…

Putem să le respingem! Păsările care trec pe lângă streașina casei noastre nu prea fac mizerie, doar dacă apucă să își facă cuib acolo. Așa sunt și amintirile neplăcute. Când apar, trebuie eliminate din gând, e musai să fie pasagere, musafire, nu rezidente! Altfel, depresie, imposibilitate de a te aduna, de a merge mai departe… Nu lăsa negativul să își facă cuib în mintea ta, în viața ta.

Putem să ne reorientăm gândurile! Când vin ciorile, să ne gândim la ciocârlii. Sau în loc de cocon, să privim viitorul fluture. Doar așa putem fi productivi în prezent și apoi în viitor. Altfel, râmânem tot în trecut. Abătuți și goi… Dacă îți poți aminti necazurile, înseamnă că îți poți aminti și binecuvântările și bucuriile.

Și nu uita: Dumnezeu poate crea frumusețe din cenusă! Și oridine din haos. Viață din moarte! (Ce e mai tare decât moartea?!) Dar aceste schimbări nu se produc peste noapte. Așa că e nevoie de răbdare…

E nevoie de maturizare continuă, va trebui să ierți muult, pe cei din jur și, uneori…, chiar (și) pe tine însuți. Fă un monument (a se citi mormânt) al amintirilor neplăcute – de acolo începe adevărata viață!

Dacă Dumnezeu e atotputernic, ce rost mai are rugăciunea? (Interviu cu Dumnezeu partea a IV-a)

Î: De ce ar avea un Dumnezeu atotputernic nevoie de rugăciunile noastre? Dacă El e bun și atotputernic și preocupat de soarta omului, înseamnă că face deja ce e mai bine pentru om. De ce să te rogi? Îi ceri să facă mai mult? Îl poți ruga să îi pese mai mult?

R: Concepția despre rugăciune în zilele noastre este diluată de consumerismul umanist modern în care vrem, vrem și iar vrem. Cerem și iar cerem! Dar rugăciunea nu este doar o CERERE! Principalul scop al omului când stă de vorbă cu Dumnezeu (când se roagă) nu prea are legătură (doar) cu dorința de a-I cere lucruri. Ci construirea unei relații de credință și de dragoste. Dacă fiecare bărbat ar sta de vorbă cu soția lui (și reciproc) doar când și-ar dori ceva, când i-ar cere un serviciu, atunci căsniciile ar fi niște cerșetorii legale. Nici nu s-ar mai putea numi relații. Principala funcție a rugăciunii este pur și simplu petrecerea unui timp cu o persoană pe care o iubești – Creatorul tău…

Î: Asta înseamnă că e greșit să îi ceri lui Dumnezeu (câte) ceva?

R: Cu siguranță, nu! Dar a face dintr-o cerere standardul rugăciunii e un reducționism egoist. Rugăciunea de cerere este doar un tip de rugăciune, nu un tipar general. De fapt, rugăciunea este un transfer. Dumnezeu vorbește cu omul, omul îi răspunde. Și reciproc. Dacă doar tu vorbești (ceri) în rugăciune, nu poți auzi vocea Lui care vrea să îți dea ceea ce ai nevoie. Și… așa se crește în viața creștină – prin vindecarea și dragostea pe care Dumnezeu le oferă în rugăciune omului.

Î: Și atunci, are rost să Îi cerem lucruri care să se întâmple sau El știe deja ce are de făcut…?

R: O relația autentică se poate stabili numai acolo unde există interacțiune personală între două ființe și numai acolo unde cele două părți sunt dispuse să facă concesii reciproce. Cu alte cuvinte, aceasta necesită ca ambele persoane să aibă o oarecare putere (despre care am vorbit în articolul precedent – aici), una în raport cu cealaltă. Dumnezeu nu e un tiran, care să dorească să dicteze de unul singur. Încă de la Creație, El a responsabilizat omul cu o mulțime de decizii și acțiuni. Monopolul unei singure persoane într-o relație face ravagii – strivește personalitatea celeilalte părți. De aceea, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să avem o oarecare măsură de putere în relație cu El. Adică să Îl putem influența, într-o oarecare măsură, dar nu pentru că ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ci pentru că ne iubește! Iar rugăciunea prin care Îi ceri lui ceva este o modalitate de exercitare al acestui privilegiu.

Î: Ce se întâmplă când nu primim răspuns la rugăciuni? Le-am făcut degeaba…?

R: Încă nu s-a inventat vreun instrument de măsurare a eficienței rugăciunii. Și probabil nici nu se va inventa. Și, dacă ar exista, orice rugăciune ascultată (adică dorință împlinită) ar putea fi considerată doar o coincidență de către sceptici, și reversul – pentru orice rugăciune neascultată s-ar putea găsi o explicație. Dar probabil așa trebuie să fie. Tocmai pentru că Dumnezeu nu este un distribuitor automat de bunuri de larg consum sau de dorințe la scară cosmică… Ceri ceva, tragi maneta, apeși butonul și….apare! Apoi, orice credincios autentic știe că, și atunci când rugăciunile par fără răspuns, Dumnezeu rămâne acolo, lângă el. De multe ori, cerem prea puțin pe moment, iar Dumnezeu vrea să ne dea mai mult, mai târziu…

Î: Cum ar trebui să mă rog, atunci, ca să fiu ascultat?

R: Una dintre primele lecții pe care le dăm copiilor înțărcați este să salute, să mulțumească și să fie recunoscători. Și totuși, uită de multe ori aceste formalități când vin la noi să ne ceară o jucărie sau o bomboană… O atitudine de smerenie, de dependență față de Creator și de mulțumire, ulterior, e mai mult decât apreciată. Și adulții uită adesea cei 7 ani de acasă… Apoi, e important să recunoaștem că avem o perspectivă umană limitată asupra vieții și a Universului. Infinit mai limitată, în comparație cu omnisciența Partenerului nostru de dialog în rugăciune. Perspectiva noastră este caracterizată de o extremă miopie. Vedem foarte puțin anticipativ: și temporal, și spațial, și din punct de vedere al consecințelor. Așadar, tu, roagă-te cu credință, El se ocupă de restul!

Rugăciunea reprezintă transmiterea mesajului că omul depinde de Dumnezeu în totalitate. Nu invers!

(To be continued…)

Portretul unei femei ratate

Pentru că într-un articol anterior am scris despre profilul unui bărbat ratat (aici) și pentru a nu fi acuzat de discriminare, mă voi întoarce astăzi și spre celălalt sex. Chiar dacă e mai complicată o astfel de descriere (pentru că femeia e complicată în sine), totuși hai să vedem ce caracteristici și semnale prezintă o femeie ratată astăzi.

Ea e independentă! Adeptă mai mult sau mai puțin a mișcării feministe (pornită acum un secol), ea nu are nevoie de bărbat. Nici de părinți. De nimeni! Nu îi plac copiii – i place viața! Vrea club și distracție. Nu vase de spălat și mucoși de crescut… Dacă apucă și se însoară și nu îi merge cu ținutul sub papuc, apelează la formula nepotrivire de caracter la Tribunal…

E victima propriilor sentimente! Se aruncă în brațele primului venit. Care devine și primul servit… Fire adolescentină, dacă nu a avut parte de un tată afectiv, va căuta iubirea oriunde și la orice mascul care îi apare la orizont. Își îneacă despărțirile cu foștii intrând în alte relații proaspete. Din nou, și din nou. Un ciclu de relații nefericite…

Are doctoratul în make-up! Nu pleacă nicăieri fără a avea în geantă o trusă de scule faciale. Dorește să arate ceea ce nu este! Să machieze exteriorul, crezând că maschiază interiorul atât de rănit. De insulte, de neîncurajări, de stări depresive… Îi lipsește decența feminină și îi place să fie obraznică vestimentar. Să atragă priviri, să fie în centrul atenției. Să audă voci pe stradă șoptind: ia ui’ la aia…

Abuzează de lucrurile care îi aduc satisfacție pe moment! Care îi ridică nivelul de endorfină în creier. Adoră shoppingul de dragul… shoppingului. Nu face diferența între nevoi stringente și dorințe puternice. Își dorește tot ce e mai nou pe piață. Își îndrăgește smartphone-ul ultra-performant și cheia de la Audi. Se refugiază în rețele sociale, expunându-se la maximum. Cu tot ce poate! Pe scurt, ea iubește lucrurile, nu oamenii. Se iubește doar pe sine, nu (și) pe ceilalți…

O femeie poate fi catalogată ca ratată dacă nu îndeplinește scopul pentru care se află pe acest pământ. Cu alte cuvinte, dacă trăiește degeaba. Există femei care bifează toate caracteristicile de mai sus, altele doar una sau două… Ferice de cele care trec testul cu (bri)0!

Adevărul e că, o astfel de femeie care își ratează ținta, suferă. Crunt! Și nu vede nici leac, nici ajutor. Arătați-le compasiune și empatie…

Închei cu ceea ce spunea Napoleon: „Femeia frumoasă place ochiului, iar femeia blândă place inimii. Prima este o adevărată bijuterie, dar a doua este o adevărată comoară.”

Femei, fiți comori în această lume! Bărbați, căutați-le!

De ce plouă atâta…?

Pentru că am devenit (prea) arizi. Ca pământul încruntat de seceta verii. Suntem morocănoși, mai ales în zilele de luni. Depresia de luni… e depresia care urmează extazului din weekend. Suntem cu fețele alungite de scepticism. Orice bine sau faptă filantropică le suspectăm de vreun interes ascuns. Sprâncenele ni se unesc adesea. Am uitat să mai fim copii – măcar în sufletul nostru… Nu știm să mai ieșim în ploaie și să ne facem leoarcă. Să mai sărim în bălți cu piticii noștri. Ne acrim și dacă ne stropesc câțiva picuri de ploaie. Din mall până la mașină… De ce plouă atâta?

Pentru că nu mai plângem. Fugim de lacrimi ca de aghiuță. Cu toate că râsul își are vremea lui și plânsul la fel. Lacrimile spală ochii. Chiar și la priveghiuri și înmormântări – mai degrabă aud bancuri și politică pe margine decât lacrimi empatice sincere… Am ajuns de nici nu mai zâmbim (ce să mai vorbim de râs), nici nu mai plângem. Exact cum spunea Mântuitorul: v-am cântat de veselie și n-ați jucat, v-am cântat de jale și n-ați bocit… Nicicum parcă nu ne e bine. În niciun fel nu mai vezi oameni mulțumitori. Când e soare, de ce e, și când plouă – de ce plouă atâta…!?

Pentru că doar după ploi zdravene apare curcubeul. Mulți, oricum, nu au ochi pentru el. Ei sunt cu ochii în asfalt. Raza vizuală – nivelul solului. Pentru ei orizontul se oprește la 1,80m. Se mulțumesc cu pământul. De aia sunt nemulțumiți – nu mai privesc spre cer! (Mă uitam zilele acestea de pe balcon când a adus firma de salubritate multe tomberoane negre și colorate, pe care le-a plasat în cartierul rezidențial. Mă gândeam: exact de asta aveam noi nevoie în 2019 – să sortăm gunoiul…) Nu vedem curcubeu, pentru că suntem prea prinși cu ale noastre. Rutina, monotonă ca vremea… Ca o ploaie care nu se mai termină. De ce plouă atâta?

(P.S.: ca să nu mai udăm gazonul cu furtunul, ca să sărim peste o vizită la spălătoria auto, ca să avem parte de un somn mai odihnitor, ca să ieșim la alergare între două ploi, ca să ne plimbăm romantic sub umbrele, ș.a.m.d.)

Ploaia poate avea două efecte. Pe unii în crește, pe alții îi îneacă! Noroc cu digurile…

Nu scormoni în tomberoanele lumii. Privește spre înalt! Lasă-te curățat de apa care vine de Sus!

Toma, necredinciosul? Nu cred…

Pe toate picturile simbolistice medievale apare sub chipul unui măgar. Îi dedicăm o duminică din an. L-am poreclit după o ezitare dintr-o duminică seara… Necredinciosul! Oare așa îi tratăm pe toți oamenii? După ce calcă pe bec îi strigăm peste ani și ani cu greșala pe care au făcut-o? Și îi mai și trecem în calendar? Cu roșu? Oare…?

Adevărul gol-goluț este că cel care nu s-a îndoit niciodată de credința lui – oricare ar fi ea: religioasă, politică, socială – probabil că nici nu a crezut vreodată! În mod serios, mă refer… Că verbal, toți credem că credem. Toți s-au îndoit de credință, de Cristos, de Înviere. Toți ucenicii, de la Petru până la ultimul. Dar, Toma s-a îndoit într-un moment cheie – numai el a lipsit de la arătarea Cristosului înviat, de-aia i-a rămas apelativul așa… Însă, a învățat câte ceva:

Că îndoiala nu e păcat! Doar credincioșii se pot îndoi de credința lor. Necredincioșii nu pot, că nu au de ce să se îndoiască. Ei sunt sceptici. Ei neagă credința, nu se îndoiesc de ea. Mântuitorul a făcut clar această demarcație: ucenicilor li se adresa cu cuvinte ca de ce v-ați îndoit? sau cu puțin credincioșilor, dar fariseilor, cărturarilor și altor iscoditori le spunea vă rătăciți sau mă ispitiți. Nicidecum vă îndoiți.

Că nu ești singur pe drum! Un Tată bun, cum este Dumnezeu, nu își va lăsa fiul să bâjbâie prea mult. Vino și vezi – pune degetul în semnul cuielor. Eu sunt! Cristos intervine întotdeauna în îndoială. Aduce argumente. Ridică moralul. Și spulberă orice speculații!

Că Dumnezeu nu judecă viața unui om după momentele când s-a îndoit, ci după credința lui! Nu ne contorizează numărul situațiilor când nu am mai știut ce credem sau de ce sau în Cine… Când nu mai vedeam luminiță din capăt. El vede viața noastră de credință în ansamblul ei.

Că credința nu exclude îndoiala! Istoria creștină ne arată că cei care au avut cele mai mari îndoieli în drumul vieții lor, au manifestat apoi cea mai puternică credință. Altfel spus, nu îndoiala e opusul credinței. Necredința e antonimul! Îndoiala poate coexista cu credința, pentru că îndoielile duc la credință. La certitudini. Sau cum se adresa odinioară femeia necăjită Mântuitorului: Cred, Doamne. Ajută necredinței mele…

Toma, ca unul dintre ucenici, a ajuns cel mai departe cu Evanghelia. La capătul Indiei. A și întemeiat o biserică creștină acolo, care îi poartă numele. Biserica lui Toma! Și a murit o moarte de martir…Străpuns cu sulița. Cel mai important e să nu trăiești toată viața în îndoială și neîncredere și să nu mori așa…

El a lăsat în urmă una dintre cele mai frumoase exclamații: Domnul meu și Dumnezeul meu! – strigătul credinței care învinge neîncrederea, depresia, scepticismul și îndoiala!

Toma – necredinciosul? Nu cred… Eu aș vrea să am (ne)credința lui!

De ce există răul, suferința și bolile în lume? (Interviu cu Dumnezeu – partea I)

Î:-De ce există răul? Adică dacă Tu ești Creatorul tuturor și ai creat și răul, înseamnă că ești un Creator malefic, rău în inerența Ta…?

R:-Este adevărat că Eu am creat toate lucrurile. Nimic din ceea ce există nu a trecut prin mâinile altuia, nici măcar printre ale diavolului. Tot ce am creat Eu este desăvârșit. Era! Așa era. Dar am creat omul cu libertatea de a alege. Nu am dorit roboți. Am vrut oameni, după chipul și asemănarea Mea. Acest liber arbitru a dus la deschiderea porții către rău. Răul latent, în sine, nu are nicio valoare, dacă nu e accesat, activat, dorit. Asta s-a întâmplat în Eden. Răul nu a existat de la început, dar a luat ființă în urma neascultării omului de porunca divină. Poți observa că răul e redat întotdeauna antinomic, negativ, cu prefixe în față: ascultare – NEascultare,  moral – Imoral, prețuire – DISprețuire, social – ANTIsocial, etc. Așadar, Eu am creat omul bun, perfect. Omul, prin neascultare, a devenit rău. Răul este, deci, un fel de creație umană. Inima lui este aplecată spre rău, zilnic. Nu trebuie să înveți un copilaș de 3 ani să mintă – o are în sânge deja…

Î:-Bine, bine. Dar suferința, ea de ce există? Cum de oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele?

R:-Suferința joacă un rol foarte important în viața unui om. Este termometrul răbdării. Fără ea, omul ar fi doar un hedonist ambulant (oricum este), un copil arătând mereu cu degetul spre vitrina plăcerilor și a dorințelor fără astâmpăr. Fără suferință oamenii ar fi imaturi! Nu ar ști să compare vremurile bune cu cele negre, nu ar face economii, ar fi neglijenți cu viața lor. Ar risipi-o!

Î:-Dar de ce oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele?

R:-Mi se pune foarte des această întrebare. Răspund succint. În primul rând, pentru că folosești buni, înseamnă că tu deja îi consideri pe unii oameni buni, iar pe alții răi. Această departajare e subiectivă. Doar eu cunosc cât de buni sau de răi sunt oamenii în străfundul lor. Restul, sunt speculații. În al doilea rând, punând întrebarea așa, tu te situezi (probabil) în categoria celor buni, ceea ce mi se pare o aroganță nejustificată. Nu în ultimul rând – și acum răspund la întrebare – în majoritatea cazurilor, calitățile de rele sau bune ale lucrurilor se recunosc după trecerea timpului. Uneori săptămâni, alteori luni, ani, decenii. Asta, pentru că ce pare rău la început, se poate ca, peste un răstimp, să fie un bine. Sau un rău diminuat. Sau scăparea de un rău mai rău decât primul. Deci tot un bine! Dar, desigur, se întâmplă și lucruri rele oamenilor buni. Punct. Dar cândva vor înțelege de ce…

Î:-Ultima. De ce există bolile?

R:-Bolile sunt (doar) o parte a consecințelor păcatului uman și a neascultării de principiile divine. Sunt din aceeași categorie cu inundațiile, cutremurele, defrișările, încălzirea globală, speciile pe cale de dispariție. Doar că bolile vă afectează pe voi, oamenii. În mod direct. Restul – necuvântătoarele, solul, apele, flora (și ele afectate) nu pun astfel de întrebări, pentru că nu pot vorbi. Dar și ele suferă! Tăcut. Boala e cea mai intimă suferință umană. E legată de om în totalitatea lui și îl afectează complet: un diagnostic psihic afectează tot trupul. Și viceversa! Ciudat că nimeni nu întreabă de ce există bolile venerice – se știe răspunsul. Dar, și toate celălalte boli sunt consecințele păcatului uman. Fără boală nu ați cunoaște vindecarea. Iar dacă ar fi existat boală terminală, fără existența morții, omul nu ar fi cunoscut niciodată eliberarea de veșnicul chin malign.

 (To be continued…)

Fobiile noastre de toate zilele

Cu toți avem fricile noastre. Uriași cu care ne luptăm zilnic. Sau saptămânal, lunar, anual… Încă de mici ne formăm fobiile. În mod inconștient, de cele mai multe ori. Începem cu frică de oliţă, întuneric, umbre, de a dormi singur, de vreme şi zgomote puternice. Apoi, de Bau-Bau, doctori și injecții, insecte și animale…

După cei șapte ani de acasă, deja avem un palmares bogat de frici. Adăugăm și fantomele, frica de a sta singur în casă, de boală, de eşec şcolar, dentofobia sau de a fi respins de sexul opus.  De la 18 la 20 ani, un tânăr se poate teme de viruşi sau alte chestiuni legate de sănătate, să nu rămână pe drumuri, sau chiar se poate instaura teama de a fi adult (așa s-a inventat conceptul de adolescență – intermediarul copilului adult sau al adultului copil).

Dar ăstea-s de modă veche deja! Omul modern se confrunta cu alte fobii astăzi. Cum este Triskaidekafobia – frica de numărul 13 (la români se adaugă și alte numere si pisici…),  Pentheraphobia – frica de soacră sau Metathesiofobia – frica de schimbare, de stricare a rutinei. Dar, cea mai cea, este nomofobia – teama de a nu avea acces la reţelele de telefonie mobilă şi la traficul de date. Aceasta a fost fobia anului 2018!

Totuși, în topul atemporal și universal al fobiilor stau: teama de umilire, teama de separare (prin abandon sau respringere) și teama de moarte, care este Goliatul uman în materie de frici! Asta, probabil, datorita faptului că, undeva în mintea lui, omul se gândește că cu siguranță va muri, chiar dacă nu se va întâlni cu șerpi, dentiști (prea des), spații închise și alte personaje din fobii. Cu moartea sigur!

Și, cu toată această frică imensă, luăm moartea la mișto. În afară de coasă și un șal negru în jurul capului, nu avem prea multe descrieri vizuale ale morții. Ne distrăm la filme de groază, iar stilul cineast horror a devenit cireașa de pe tortul ecranelor. Ar mai fi și craniile și dovlecii ciopârțiți la final de octombrie… Iar în literatură, s-a scris muult despre  moarte, chiar mai mult decât despre viață…

E și veșnicul argument invocat – nimeni nu s-a întors din moarte ca să ne spună cum e acolo. Și pare unul bun. Dar e fals! Este Unul care a înviat și ne-a și lăsat scris despre ce va fi dincolo, dar societatea noastră seculară de astăzi îl trece la categoria personaje imaginare…

Totuși, nu de moarte trebuie să ne fie cel mai frică. Nu ea e cea mai mare pierdere pentru tine! Așadar, nu te teme că viața ta va avea un sfârșit undeva, cândva, ci teme-te ca nu cumva viața ta să nu aibă niciodată un început!

Fobiile trebuie călcate în picioare, nu scuzate! Distruse, nu hrănite! Fobiile ne mint că nu se poate fără ele…

Antonimul fricii nu este curajul, ci libertatea! Viața trăită liber, în adevăr!

Calea spre Adevăr este Viața!

Eul gol: extrasenzorial

Se spunea că Viața bate filmul… Din păcate, ea a cam pierdut bătălia modernă astăzi. Ultima caracteristică a eului gol este cea a senzorialității sale duse la extrem. Mai pe românește, el este asaltat zilnic de imagini și de tablouri în mișcare, de GIF-uri, video-uri și alte tentații grafice, încât viața îi este, practic acaparată de simțul vizual-senzorial. Parcă celălalte simțuri pălesc…

Este bombardat de bannere, flyere, GPS, nu mai citește hărți. Nici instrucțiunile pentru asamblat mobila. Urăște romanele. Dar îi plac atlasele și enciclopediile, pentru că are multe poze… Este abonat online la tutoriale și caută excesiv de mult pe google Cum să…? sau How to…? Vrea totul mură-n gură! Ar trebuie să caute cum să își folosească mai mult ceea ce are deja (capul, de exemplu). 80% din informație o primește vizual. Ochiul e suprasolicitat!

Din păcate, imaginea a suprimat cuvântul. Acum, vorbele și literele nu au nicio valoare, dacă nu sunt însoțite de o imagine. Cel puțin. Optimă e o galerie de imagini! De-asta pun și eu (și ceilalți bloggeri) câte o poză sugestiva fiecărui articol. Altfel, nu s-ar mai prea citi aceste rânduri… De-asta vloggerii vor bate bloggerii în câțiva ani. Tot din același motiv, în viitorul nu foarte depărtat, cărțile nu vor mai exista fizic, ci doar sub formă de e-book. (Vezi revoluția: scrisori->e-mail!)

Youtube-ul a făcut și bine, dar mai mult rău. La început – clipuri scurte – intrai, vedeai, ieșeai. Astăzi, el a devenit cel mai bun prieten pentru mulți. Pe YT poți să râzi, poți să plângi, poți să vezi orice LIVE, ca și cum ai participa și tu. Biserici, târguri, party, pârtii, bătăi, parodii și stand-up comedy. Totul în direct! Spectatorul și la muncă ar merge tot… virtual.

Extrasenzorialul nici cafeaua nu și-o mai bea fără să apese pe ceva. Să butoneze. Are nevoie de ceva cu touchscreen. Orice, doar să dea cu degetele pe ecran… Nu îl mai preocupă scrisul. Unii nici nu mai știu să scrie. Există tineri care nu au mai ținut un pix în mână de luni de zile. Ani, poate… Studenții merg cu tabletele la cursuri. Ele au devenit așa-numitele caiete studențești… Nu-s cu foi, ci cu sticlă.

În stilul ăsta tehnologic, ne vom folosi creierul din ce în ce mai puțin. Vom deveni roboți. Cyborgi (termen inventat recent, probabil cu un scop…) Nu vom mai avea contact uman. Vom deveni izolați, pustnici. Niște asceți ultramoderni. Doar că nu în mănăstiri, ci în propriile (co)chilii urbane…

Gata! Cu acest articol, am terminat seria Eul gol (începută aici).

DAR… Să nu uităm că doar cuvintele dau viață! Nu imaginile. Doar încurajările ridică pe un om din depresie! Nu filmele. Numai realitatea trăită frumos aduce cinste unui om! Nu pozele photoshopate… Numai implicarea activă te răsplătește cu satisfacție! Nu LIVE-urile.

Și, așa cum spunea Înțeleptul Solomon, ochiul nu se satură niciodată de privit!

Protejează-ți ochii – ei sunt ferestrele spre sufletul tău!

Eul gol: pasiv

Pasivitatea a ajuns o virtute astăzi, din păcate. Accelerată de proverbe înțelepte de genul Lasă pe mâine ce poți face azi, că poate nu mai trebuie, și de fraze precum Keep calm and..., lenea latenței postmoderne acaparează tot mai multe suflete (și trupuri, în același timp). Acum toate sunt lounge (adică comode), canapeaua, șezlongurile de la SPA… Și Volkswagen-ul scoate mașini lounge edition.

Dialog  mioritic:
-Ce faci, Bade? Stai și cugeți?
-Ba. Numa’ stau!

Persoana pasivă petrece 8 ore la serviciu (în cazul în care are unul), iar apoi merge acasă și petrece încă 8-9 ore în fața TV-ului. Vegetează, pur și simplu! Este ca o leguma, de flexibilitatea prostănacului (păstârnacului, îmi cer scuze), care doar absoarbe, pasiv, informație și imagini și youtube… Și știri cu ciomege din Vaslui…

Expunerea prelungită la programele și filmele televizate induce pasivitate mintală, scade motivația și concentrarea, elimina dorința de lectură (chiar și a etichetei șamponului), slăbește capacitatea de a asculta și de a fi prezent printre ceilalți…

Astfel, acest tip de persoană ajunge să fie modelată de ceilalți, de media, de societate – toate foarte active în acest sens… Profesorul (re)citește cursurile în locul lui, știrile și ziarele îi prezintă gândirea politică și socială pe care trebuie să și-o însușească, iar echipa de fotbal preferată se antrenează, luptă și câștigă pentru… el.

Sărbătorile se transformă în vacanțe. Nu mai există Paște sau Crăciun, doar vacanțe! (Vacanță vine de la termenul “vacant”, care exprima starea de gol, de neocupat, de liber, de fără titular). În schimb, Sărbătoarea trebuia să fie o pregătire activă și o liniștire a sufletului de tumultul cotidian agitat. Adică o recreație a spiritului! De-asta vacanțele sunt goale, și ne întoarcem mai depresivi la locurile de muncă față de cum am plecat…

E deja depășit termenul de All-inclusive al anilor 2000. Acum, oricine poate să meargă într-o vacanță Ultra All-inclusiv. Ce presupune? Doar un mic efort al tau de a te prezenta la avion. De restul se ocupă charter-ul. Ai mâncare la discreție (a se citi la risipă). 3 mese principale + încă ceva ture de deserturi, până te ia cu crampe. Piscină. Șezlong. Masaj. Doar tre’ să te tolănești. Ca o focă pe-o bârnă…

Din nefericire, oamenii pasivi nu au vieți proprii. Ei trăiesc, în mod indirect, prin viețile celorlalți (fotbaliști, celebrități, maneliști, actori și actrițe, etc), iar aceste star-uri sunt factorul de codependență ce le permite acestor ființe pasive să continue acest stil de viață.

Cauza pasivității? Prea multe porunci în copilărie de genul Tu stai în banca ta, Nu fă asta, nu fă cealaltă,  sau Vezi-ți de treaba ta! Sau, și mai grav – Tu nu ești în stare nici să… Aceste replici sau invective ale personalității, împreună cu reproșuri cu greutate, pot transforma copilul activ sau hiper-activ într-un adult pasiv… Adult-cochilie! Un fel de suicid social…

Ai în jurul tău vreun coleg, prieten pasiv? Ajută-l! Implică-l! Spune-i: e nevoie de tine să…

Hristos însuși a venit să aducă viața. Viața din abundență! Activitate și un scop al vieții…

Pasivitatea ucide! Încet – ca un satâr neascuțit -, dar sigur! Fii activ!

Eul gol: narcisist și egocentric

Narcisismul este un sentiment nemăsurat și exagerat de iubire de sine. Un fel de filantropie îndreptată spre sine. Dar mult mai acută. Despre Istoria lui Narcis am tratat în acest articol. Astăzi vorbim despre a 3- a caracteristică a eului gol post-modern – egocentrismul narcisist.

Tiparul narcisitului se aseamană mult cu revoluția lui Copernic în ce privește existența de zi cu zi. Din punct de vedere istoric, revoluția fizicianului a marcat momentul când Pământul a încetat să mai reprezinte centrul universului, iar Soarele a fost așezat la locul lui. Egoismul narcisist tânjește după a fi în centru. Buricul pământului! Sub reflectoare. Dar, deasupra lor…

Subiecții acestei boli egoiste manipulează relațiile pe care le au cu cei din jur, inclusiv pe Dumnezeu. Toate acestea, pentru a-și valida propria stimă de sine. Ei nu se pot angaja în relații profunde și de durată, pentru că asta ar însemna acordarea atenției și altor eu-ri… Au o  dorința nelimitată de a le fi mângâiat orgoliul și, din acest motiv, se înconjoară cu oameni care să facă exact asta. Psihologii îi spun cameleonism social.

Narcisistul egocentric evaluează toate acțiunile, toate alegerile, toate activitățile în funcție de măsura în care îl ajută pe el, personal, să își atingă scopurile. Educația e doar pentru a-și dezvolta propria carieră. Oamenii devin obiecte în atingerea țelurilor personale. Dumnezeu – roata de rezervă în bucluc. Concepția despre lume și viață se învârte în jurul unui EU obsedat.

Nu investește decât în el. În abonamente la sală, în suplimente nutritive, haine și accesorii fără număr, produse și servicii singulare (pentru o singură persoană, o singură dată), ș.a.m.d. Ceilalți nu există. Doar gravitează, invizibili, pe lângă el… El e regele de pe placa de șah; restul – pioni.

Cum poți determina dacă o persoană este narcisistă? Simplu, întreab-o! Narcisiștii se simt așa de bine în pielea lor, că nu au nicio problemă să admită acest lucru. Ba chiar se laudă cu asta. Narcisiștii simt un mare gol interior. Acest gol este prezent constant și doar atunci când sunt admirați se poate atenua. Reparația emoțională este însă temporară… Și funcționează ca morfina – e nevoie de doză tot mai mare de la o zi la alta…

De regulă, narcisiștii provin din părinți narcisiști, care le-au oferit o educație și o creștere fără substanță și fond real, autentic. Părinții lor au dorit să fie cei mai buni la școală, cei mai buni la sporturi, cei mai buni la diverse aptitudini, proiectând asupra lor propria lor dorință de superioritate și măreție. Alteori, ei au fost complet ignorați, cu părinți așa de centrați pe propriile lor persoane, încât nu se puteau conecta la nevoile și dorințele copilului…

Cum poți ajuta o astfel de persoană? Cu toate că pare strălucitoare, superioară și infailibilă, în spatele acestor măști de încredere totală în sine se află o identitate fragilă, vulnerabilă la cel mai mic reproș sau critică și, de cele mai multe ori, rănită. Repet, îi lipsește abilitatea de a se (mai) conecta la altă ființă sau de a stabili legături de atașament cu alții. Atașează-te tu de ea! Narcisistul are dificultăți mari în a iubi pe cineva, pentru că nu se iubește nici pe el…

Apropie-te cu aprecieri sincere de el! Narcisistul are nevoie de oameni mai mult decât oricine! Scoate-i în evidență atu-urile, ajută-l să spargă oglinzile în care se admiră îndelung zilnic, ca mai apoi să poți ajunge la inima lui sângerândă. Flămândă de sine… Panseaz-o cu empatie și cu dragoste!

Pentru că nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi…

Eul gol: copilăros și infantil

În zilele noastre este foarte bine cunoscut faptul că trăsăturile de caracter specifice perioadei adolescentine rămân predominante muuult timp după trecerea de pragul maturității. Dacă în primul articol din această serie am tratat problema eului individualist, astăzi mergem spre problematica infantilismului eului gol.

Copilăria e bună. E frumoasă, plină de viață, de voioșie. Lipsită de griji. E bine a fi trăită la timp. Multe escapade adolescentine nedorite de părinți pot fi prevenite dacă cei mici nu sunt ținuți doar în lesă în copilărie. În globul de sticlă. Supra-protectivitatea cere libertatea prin toți porii… Ar trebui încurajat jocul în această perioadă sau munca prin joacă. Muncă pură – pe mai târziu…

A da în mintea copiilor e o acțiune și mai bună. Dacă se întâmplă cu o regularitate și intensitate normală… Nu excesiv! E bine pentru părinți să crească odată cu ai lor copii. Să facă teme împreună, excursii, poate și câte o năzbâtie (controlată părintește). Unii mai recuperează aici din ceea ce nu au trăit în paragraful anterior…

Dar… a rămâne un copil (și după vârsta de 25-30 de ani) e o tragedie! Mai ceva ca a lui Caragiale… Copil la minte, copil în gândire, copil în comportament. Din păcate, în vremurile noastre, asistăm la un spectacol al imaturității tot mai des. Tipi obezi de 35 de ani, cu șunci pe coapse, stând pe banii părinților acasă și jucând Counter Strike. Tot mai multe exemplare din această specie astăzi, din păcate…

Eul copilăros are nevoie de totul imediat. La botu calului, cum s-ar zice. Vrea ca micul dejun (pe la ora 12.00) să îi fie livrat lângă mouse zilnic. De mămica ascultătoare. Este controlat de pofte infantile și caută întotdeauna să fie împlinit de lucruri cum ar fi mâncarea, divertismentul și bunurile de larg consum. Cât mai multe, risipă dacă se poate! Pungi de chips-uri goale lângă pat – gârlă…

Pentru o astfel de persoană, munca grea, perseverența, durerea sau amânarea împlinirii dorințelor și a poftelor sunt niște chestii dizgrațioase. De nedorit! Tot ce contează este plăcerea. Și ea trebuie accesată instant. Ca bebelușul de o lună care cere lapte. Hedonism dincolo de limite! Clovni nesătui, care fac crize, dacă nu le satisfaci dorințele…

Pentru eul gol copilăros și infantil, plictiseala este cel mai mare rău care poate interveni în existența sa de toate zilele. În același timp, divertismentul este idolul și obiectivul nr. 1 pentru el. Amuzamentul, în diferitele lui forme… Un fel de Groapa Marianelor, în versiunea umană. Primește totul, dar nu produce/creează/aduce vreun beneficiu pentru cei din jur, pentru colectivitate…

Acești oameni nu trăiesc mult. Mor devreme! Și fizic, dar,  mai ales, pe dinăuntru… O coroziune internă le curmă volitivul și cognitivul. Zi de zi. Ca un cancer osos. Devin niște zombie irecuperabili. Creaturi ambulante, purtate și răsfățate de părinți și bunici inconștienți…

Dumnezeu ți-a dat VIAȚA! Una, nu mai multe (ca în jocurile virtuale). Nu îți bate joc de ea!

Trăiește-o demn! Nu fi un copil risipitor! Fii un adult responsabil, predominant, dar nu uita să fii și copil. Uneori…

Eul gol: individualistul singuratic

În cultura americană modernă, psihologii au descoperit un fel de boală socială ciudată, careia i-au atribuit termenul psihologic de eu gol. Afectează mintea individului, iar apoi viața socială a acestuia. Este tipul de om modern individualist, copilăros, pasiv, egocentric si foarte senzorial. Urmează să scriu o serie de articole despre fiecare latură, dar astăzi începem cu prima.

Un profesor de școală a organizat un program NU drogurilor într-o clasă de elevi. I-a provocat pe elevi să găsească fiecare câte două-trei motive pentru a spune nu drogurilor. Toate răspunsurile au vizat aceeași direcție: interesul personal. Nimic despre afectarea societății, a comunității, nimic despre valori sau etică. Doar să nu îmi facă mie rău…

Lupul singuratic. Aceasta e una din caracteristicile eul-ui gol. Fiecare cu treaba lui. Cu prada lui; cu scopul lui. După noi – potopul! Mentalitatea de eu, mie, a lor mei nu e bună, ca să nu spun că e distructivă. Ne transformă în bufnițe. Ne separă de toți și toate. Ne desocializează, iar facebook-ul și Instagram-ul doar ne ajută în acest demers…

De obicei, eu-l individualist e cel care aruncă gunoiul unde îi vine bine, parchează pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități. Ascultă manele foarte tare, iar la o cerere de reducere a volumului înjură sau e agresiv. Nu e un vecin bun, nu e un angajat respectabil. De cele mai mult ori, nu e nici un soț/soție potrivit/ă pentru partener. Asta, pentru că s-a casătorit doar ca să îi fie lui/ei bine… Un fel de căsnicie cu el/ea însuși/însăși.

Își trăiește dramele în singurătate. Suferă singur când se desparte de iubită și ascultă Chopin și alte piese melancolice când o părăsește bărbatul. A fost rănit de prea mulți si de prea multe ori, încât preferă să nu mai riște! Iese din casă doar ca să meargă până la școală sau serviciu. Și înapoi…

Desigur, o formă sănătoasă de individualism este un lucru bun. Prea mulți cad în extrema cealaltă, încercând să nu fie singuri niciun moment. Mereu înconjurați de oameni, de mulțimi. Mereu gândindu-se cum să acționeze, ce să spună, știind că sunt sub vizorul Paparazzi… Nu, e bine și singur, dar nu prea mult. Chiar Biblia spune asta: mai bine doi, decât unul singur…

Echilibrul! Ah, e greu de atins… Dar merită! Îți dă un scop pentru care să trăiești.

Așa cum afirmă psihologul Martin Seligman, “eu-l gol individualist este un loc nepotrivit unde să găsești un sens în viață…”

Ești singur? Simți că nu ai pe nimeni empatic lângă tine? Fii tu aproapele celor din jurul tău!

Selfie-ul sau istoria lui Narcis

Narcis, spune mitologia, era un tânăr frumos, chipeș din cap până în picioare. Avea un defect: doar flirta și nu se angaja în nicio relație amoroasă. Nimfele îndrogostite sufereau din această cauză. Nemesis, zeița răzbunării, hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul se îndrăgostește de… acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajunge la tânărul din apă. Adică la…el!

A trecut mult, de-atunci, pe apa timpului… Narcis e modern acum. Nu mai are timp de prostii – auzi tu, oglindiri în apă?!? Narcis a inventat selfi-ul. Se are pe sine la degetul mic. (Practic, e la degetul mare…) El nu mai pozează natura. Nu mai imortalizează arta. A întors camera dinspre mediul înconjurător spre SINE (“self”). Selfie a fost considerat cuvântul anului în 2013.

În prezent, Narcis nu se mai satură de self i. Aplică tot felul de filtre, de efecte și de retușuri tehnologice și virtuale, pentru a apărea cât mai bine pe luciul apelor rețelelor de socializare. Dar se amăgește! Pentru că socializarea se face în minim doi. Ori, el singur cu obiectivul holbându-se la el, nu poate comunica. Poate doar să apese pe shot până se gată bateria…

Apoi, Narcis intră în depresie și nu știe de ce. Nu găsește nicio cauză. Nici dintr-nsul, nici din exterior! A crezut că, dacă își va canaliza întreaga atenție, energie și…baterie a smartphone-ului întotdeauna numai spre el, îi va fi bine. Însă, acum se gândește ce rost mai are viața… Merge la psiholog, dar acesta îi spune că e perfect sănătos. E bucuros. Își face o poză la ieșirea din cabinet…

Personajul mitologic a murit tragic. S-a stins de dor, lângă apă. De dorința de a primi cât mai multe aprecieri (a se citi like-uri). Dar s-a dus pe apa sâmbetei…

Narcis e astăzi femeia neapreciată suficient de soțul ei, adolescentul neînțeles de părinții săi, copilul nebăgat în seamă de cei din jur… El caută în sine ceea ce nu găsește la ceilalți! El caută să se regăsească.

Dacă vezi vreun Narcis pe lângă tine, oprește-l. Ajută-l! Ascultă-l! Nu îl lăsa să moară pe dinăuntru…

E un suflet prețios! Depune tot efortul să îl ajuți să înțeleagă că fericirea vine atunci când ridicăm ochii din ecrane, dinspre noi și… privim în jurul nostru, spre ceilalți.

Întrebări fundamentale

Cine ești? Nu e vorba de prenumele din buletin. Nici de funcția de pe fișa postului. Nici de zero-urile din cont. Nici măcar despre ce cred unii și alții că știu despre tine. Ci despre caracterul tău. Temelia de sub construcția imaginii tale de sine. Structura din spatele frontispiciului machiat. Fardat, cu multă măiestrie. Ești tu! Așa cum te vede Creatorul tău. Uneori nici tu nu ști cine ești… Tu ești tu! Nu cine spune societatea că ești. Sau casele de modă. Sau notele pe care le primești în școli. Nici măcar funcția ocupată mai târziu.

Ce iubești? Care sunt pasiunile și ce te intrigă? Sunt ele pur egoiste? Ce iubești spune mult despre cine ești tu cu adevărat. Nichita Stănescu spunea că suntem ceea ce iubim! Hobby-uri? Ele crează acțiuni. Acțiunile, obiceiuri. Obiceiurile, comportamente. Comportamentele un stil de viață. Iar stilul de viață este ceea ce ești și faci tu zilnic, în raport cu ceilalți. Sf. Augustin ne provoacă: Iubește-L pe Dumnezeu și apoi fă ce vrei …! De ce? Pentru că dacă Îl iubești cu toată inima, tot ceea ce vei face (spune și gândi) va fi dumnezeiesc. Sfânt! Sfinții nu sunt înrămați – sunt printre noi!

Cum trăiești? De pe-o zi pe alta? De la o chirie la următoarea? E important dacă doar supraviețuim sau dacă într-adevăr trăim. Autentic. Suntem ghidați de un carpe diem petrecăreț și neglijent, sau de o viață echilibrată, demnă? Moralitatea nu stă în numărul faptelor bune, ci în suma situațiilor când puteam să facem răul sau să ne răzbunăm și am ales să nu facem asta. Scopul nu scuză mijloacele. Niciodată!

Unde mergi? Spre ce te îndrepți sau unde vrei să ajungi? Societatea din ziua de azi, sistemul fast (food, move, charging) nu îți mai lasă timp de cugetare. Totul zboară! Fuge! Nu mai apuci să vezi capătul tunelului. Nici luminița. Nu mai acționăm logic, ci din impuls. Shopping pavlovian, credit pe loc cu buletinul, totul instant! Aici și acum!  e sloganul postmodern. Just do it! E importantă și ținta finală, destinația, dar ea e este dată de traiectul și urmele pașilor noștri zilnici. Monotoni, uneori. Dar care se îndreaptă spre…ceva. Întrebarea e: spre ce?

În acest haos al existenței, ar trebui să luăm (și să iau) o pauză, timp în care să încercăm – măcar – să creionăm niște răspunsuri la întrebările de mai sus…

Cine sunt? Ce iubesc? Cum trăiesc? Și unde merg…?

Trăind zilnic în viitor

Există oameni în jurul nostru care levitează! Doar plutesc, nu au niciun prezent, nu conștientizează niciun trecut, ci trăiesc numai în viitor. Zilnic! Aleg să trăiască doar în perspective. Un fel de a spune că trăiesc cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori. Nori ai viitorului necunoscut.

Sunt mulți cei care își robotizează existența! Mai întâi, trebuie să: ia BAC-ul, să ia permisul de conducere, se termine o facultate, să-și găsească alesul/aleasa, să aibă 3 copii, să-și facă o vilă, să termine și un master, să își vadă copiii de acum adulți la casa lor, să ajungă la pensie…, și doar apoi să și trăiască. Multe astfel de visuri idealiste sunt spulberate mai repede decât și-ar dori autorul lor. Accidente multe, de orice fel, întrerup multe vieți netrăite încă…

Apoi sunt cei cu las-o pe mâine, cei ce suferă de amânare cronică: (doar) de mâine încep dieta sau se lasă de fumat, de săptămâna viitoare își schimbă stilul alimentar sau de odihnă și de la anul își schimbă viața. An de an… Revelion după revelion, tot ceea ce rămâne e mirosul sulfuros al petardelor și artificiilor care mai bubuie o amânare. Drumul amânării duce aproape întotdeauna spre niciodată…

Ne place să privim în față. Oricum ar fi, viitorul ni se va parea mereu mai interesant, mai palpitant. Elementul surpriză ne atrage. Întotdeauna în fața noastră lucrurile par mai interesante și mai de dorit decât cele pe care le-am lăsat în urmă. Dar trebuie să facem față ispitei de a trăi cu capul în nori. Partea cea mai bună a viitorului este că vine în fiecare zi. Astăzi e acel mâine de care te temeai ieri!

Orice trăire descrisă mai sus – adică pe lângă prezent – este doar o supraviețuire. Cel mult. Dacă îți planifici viața în funcție de ziua de mâine, proiectând sau amânând orice lucru în viitor, tu nu traiești astăzi! Sau mai bine zis nu trăiești. Ești doar o ființă ambulantă, trasă sau împinsă de timpul necruțător…

Prezentul este astăzi! Nicio zi în plus, niciuna în minus. Orice pierdere a unui astăzi duce la transformarea lui într-un ieri regretat sau într-un alt mâine dorit. Este interesant ca Însuși Mântuitorul ne învață să ne rugăm: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă ASTĂZI”,  nu în avans. Ci astăzi! Zi de zi.

Pe ieri nu îl mai ai, iar mâine-le nu e încă al tău! Trăiește astăzi!

Trăind mereu în trecut

E ora 15.00 acum în România. 22 februarie. In Hong Kong, lumea se apropie de miezul nopții. Putem spune că noi trăim în trecut față de asiaticii care sunt tot în fața noastră, zi de zi. Cu toate acestea, vom prinde și noi noaptea în câteva ore. Rău e pentru cei care trăiesc în trecut ca stil de viață, nu ca fus orar.

Sunt atâția care au rămas în copilărie. Au 30 sau 40 de ani, dar se comportă ca un copil cu vârsta formată dintr-o cifră. Dacă îi calci pe bătătură strigă. Dacă îi trimiți din cuibul părintesc, ca să își găsească un rost în viață, cad în depresie. Se închid în camerele lor și o dau pe seriale…

Sunt mulți care s-au pierdut în Epoca de Aur. Aceștia nu mai văd nimic bun, nici în prezent, nici în viitor. Pentru ei românul Nicolae era mai bun decât actualul neamț Klaus-Werner, copiii erau îngeri odinioară, acum sunt demoni, bisericile erau mai pline, iar barurile mai goale.  Am scris despre asta și în articolul Oare chiar era mai bine?

Prea mulți sunt cei care se blochează în regretele legate de un Iartă-mă spus prea târziu. Sau niciodată. Ori de un traiect profesional propus – sau impus uneori – ratat. Ei nu pot trece mai departe, nu pot încheia un capitol neîncheiat cum se cuvine. Trăiesc din inerție, purtați de vinovăția elogioasă a eșecului…

Prizonierii trecutului! Pentru aceștia paharul nu este și nu a fost niciodată plin. Și e din ce în ce mai gol. Doar capra vecinului s-a mai îngrășat. Ce e azi nu se compară cu odinioară. Ce vremuri…

Nimeni și nimic nu este mai tare decât trecutul. Nimeni și nimic nu îl poate schimba. Este implacabil. Nici Dumnezeu nu îl uită. Doar nu are amnezie… Dar alege să nu își mai aducă aminte de trecutul negru al păcătosului mărturisit. Asta, pentru că a trăi în trecut este dureros.

Nu poți avea o zi de mâine mai bună dacă te gândești tot timpul la ziua de ieri…

Decizii în oglinda retrovizoare

Dac-ar fi să mă nasc iarăși și s-aleg anume spațiul,
Tot pe plaiul mioritic, în Ardeal, mi-aș pune locul.
Că-i mai molcom traiul și mai dulce
Și mai albă pâinea, chiar de-i mult muncită…
Chiar de leafa nu-i valută, ș-alocația – o nimica!

Ar fi România Mare, țara care-a dat valoare,
În Balcani, în Europa și dincolo de hotare.
Că-i mai bine aici, în pace
Mai aproape de cei dragi, chiar de dincolo băltoaca are pește…
Chiar de-n Spania și-n Germania euro te amăgește!

Aș alege tot un om de rând să fiu, harnic și cutezător,
Nu un tip ieșind din Bentley, cu un râs zeflemitor.
Că-i mai bin’ să strângi cureaua
Sa-ți administrezi venit cinstit, să cunoști ce e ROBOR-ul…
Chiar de-i greu adesea, știi – termini rata și-ți iei zborul!

Și-aș fi tot un familist, cel puțin foarte convins,
Partener de viață – tot EA, care inima mi-a prins.
Că-i amară viața-n garsonieră, cuc
Și mai tristă, și mai dură, chiar de-ajungi as în profesie…
Chiar de urci pe trepți de-onoruri, singur – intri în depresie!

Aș vrea tot o viață plină, de esență și cu scop,
Nu să fug în chip agnostic, ca vrăbiuța – țop, din loc în loc.
Că-i frumoasă viața de creștin
Și cu rost, și cu folos, chiar dacă credința-i zdruncinată tot mereu…
Chiar de nu se vede luminița în tunel, EL rămâne veșnic Dumnezeu!

De ce nu ne iartă oamenii?

Ne învățăm copiii de mici să își ceară iertare celor ce le greșesc. Cum spui? îi provocăm noi. Și reușim să scoatem de la ei un Iartă-mă chinuit. Mai mult un mormăit decât un cuvânt. Le dăm și o ciocolată pentru această reușită… Apoi, cresc, zboară în societate, se căsătoresc și… realizează că o relație nu se repară spunând doar acest cuvânt magic. De ce? Pentru că există 5 etape ale iertării:

1.“Iartă-mă!” e primul si cel mai greu pas. Parcă ne cad epoleții și gradele de pe umeri dacă rostim aceste 3 silabe. Simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ne este rușine! Interesant că nu ne e rușine când aruncăm cuvinte otrăvitoare sau înfăptuim acte reprobabile… Dar e corectă zicala e mai greu să repari, decât să previi…

2. „Îmi pare rău. Regret!” e a doua etapă. Aici omul de la care ne cerem iertare realizează sinceritatea cuvântului rostit anterior. Sau lipsa sincerității. Dacă am spus doar un iartă-mă și nu regretăm nimic, am rămas tot în faza copilăriei. Adică rostim ce trebuie, doar ca să primim o bomboană. Acadeaua ipocriziei! Teatru…

3. “Sunt responsabil. EU am greșit” – Mulți se opresc după primii doi pași. Și se apucă de scuze. – Iartă-ma, îmi pare rău…, DAR: traficul, nevasta, ceasul, patronu’, copiii, ei sunt adevărații vinovați. Ei sunt responsabili, nu eu. Din cauza lor am întârziat. Scuze și iar scuze… Aici dăm cu bâta în baltă de multe ori…

4. “Cum pot repara? Sunt dispus să…” e pasul matur al unui om care chiar vrea să restabilească o relație! Recunoaște că a greșit și e responsabil. Și dorește să și repare. Să retragă o vorbă spusă la repezeală, să curețe un renume pătat, să vindece o inimă care a avut de suferit… Să (re)iubească!

5. “Voi încerca să nu mai repet.” această ultimă etapă e cea care spulberă gândurile de genul dar dacă mă rănește din nou? Dacă repetă același tratament…? Prin acest angajament, tu asiguri cealaltă persoană că vei depune tot efortul în a nu-i mai greși. În același punct, în aceeași situație, în același mod. Nu din nou! A greși e omenește, da! Dar a persevera e…diabolic!

De ce ni se pare că nu ne iartă oamenii? Poate am omis ceva…

Unii iartă din prima etapă. Pe loc! Cu alții va trebui să treci prin 2, 3 sau toate 5 etapele…

Dar pentru o relație adevărată, merită tot efortul! Până la capăt…

De ce ne legăm noi, oamenii, inima?

De palpabil: de lucruri, de bani. De ceea ce deținem. Credem că dacă îl punem pe a avea înaintea lui a fi suntem cineva. Ne legăm de conturile din bancă. De grosimea portofelului. De cilindrii bolidului. Ne rezemăm viața într-un credit bancar. Mamona! Nu-i diabolică în sine, dar iubirea ei este… Și totul poate să dispară într-un incendiu sau într-un accident. Într-o clipă…

De oameni. Începem cu părinții în adolescență. Până tragem tot ce putem de la ei. Consumăm resurse în casa părintească până la 30 de ani. Fugim după prieteni, reali și virtuali. Apoi ne legăm de un partener de căznicie crezând că vom cădea în butoiul fericirii. Ca Diogene. Atârnăm de cunoștințe care să ne pună o vorbă bună peste tot… Mai târziu, ne legăm pensia de nepoți. Însă, la un moment dat, rămânem singuri-singurei…

De o activitate. Poate fi munca, afacerea sau bișnițul. Excesul nu face bine nimănui, nicicând. Valabil și cu serviciul. Prea mulți dedică astăzi totul muncii. Timp, pasiune și energie. Tot! Familia trebuie să se mulțumească cu firmiturile… Mulți câștigă posturi de conducere, dar își pierd copiii. Se înalță pe scara ierarhică, dar ai lor se adâncesc în ei înșiși. Își construiesc case, dar își distrug caminul. La proxima concediere, intră în depresie…

De plăcere. Hobby-uri, concedii, shopping. De tot ce poate să ne aducă satisfacție. Hedonistă. Ca oameni, suntem singurele ființe care nu se satură niciodată. Nu, nu ni s-a dilatat stomacul. Nu ni s-a mărit cavitatea bucală. Nu avem mai multă poftă de mâncare. Nu pentru asta muncim mai mult! Ci pentru că a crescut numărul dorințelor! Dar, cu cât ne împlinim dorințele, apar altele. Mai puternice. Mai strigătoare. Mai de dorit. Ca fructul interzis din Eden. Căutăm împlinirea lor cu orice preț! Devenim niște drogați hedoniști. Până nu mai simțim nicio plăcere, niciodată…

Ne legăm inima de nimicuri. De pleavă. De tot ce nu rămâne după noi când plecăm de pe acest pământ. Lucrurile trec, oamenii se schimbă, corporațiile pică și dorințele nu le vei satisface niciodată! Iar tu rămâi cu inima. Goală-goluță.

Leagă-ți inima de cer! De Creator, de Cel care poate să aibă cu adevărat grijă de ea…

Ce este caracterul unui om?

Caracterul este ceea ce ești, nu ceea ce faci. Ceea ce ești, atunci când nu te vede nimeni. Doar Dumnezeu. El e singurul care ne cunoaște adevăratul nostru caracter. Caracterul este ceva ascuns, care apare la suprafață când nu te aștepți. E natural. Toate sforțările noastre de a da bine în ochii celorlalți sunt doar niște măști ale realului caracter.

Caracterul se dovedește la cald… Este dat pe față în clipele grele, când dă nenorocirea buluc peste tine. În zilele bune, caracterul se ascunde. Sub haine vesele. Doar la greu dai arama pe față, cum spune românul. Cu alte cuvinte, răul călește caracterul, acolo unde e și tot el arată absența acestuia, acolo unde lipsește…

Trei lucruri arată caracterul unui om: cărțile, prietenii și cadourile, spunea poetul antic Horatiu. Așa că lumea se împarte azi în cititori și necititori (eticheta șamponului nu intră la citit), cei care își cultivă caracterul și ignoranții… Prietenii unui om vorbesc mult despre caracterul acestuia, dar nu în mod absolut. Și Iuda a fost înconjurat de sfinți, dar a fost un demon… Cadourile strict materialiste vorbesc despre lipsa profunzimii unui caracter.

Caracterul, totuși, se vede. Se observă. Se spune că poți afla mai multe despre o persoană din ceea ce spune ea despre ceilalți, decât prin ceea ce spun ceilalți despre ea… Ce ești înăuntru, tinzi să proiectezi în afară, spre cei din jurul tău. Caracterul strigă cel mai tare atunci când accezi. Când ajungi sus. Dacă vrei să știi într-adevăr cine este un om, dă-i o funcție de conducere…

Adevăratul caracter nu caută răzbunarea, nu dorește răul doar pentru satisfacție – așa, ca să simtă și celălalt cum e… Omul cu adevărat de caracter este cel care ar fi putut fi rău și nu a fost. Reciproca e la fel de adevărată: de caracter este și acela care putea ușor să scape ca să nu facă binele, dar s-a chinuit să îl facă!

Greșim extrem de mult când vrem să îi schimbăm noi pe oameni. Să îi facem de caracter. Asta vrea logodnica înainte de căsătorie, asta încearcă popa cu păcătosul adesea și tatăl cu adolescentul. Încercăm așa, crezând că dacă schimbăm comportamentul unui om (prin reguli stricte, legi, mătănii), îi vom schimba și caracterul. De fapt, e tocmai pe dos. Caracterul e fundația care da direcția comportamentului…

Cu caracterul nu te naști, doar cu temperamentul. Caracterul nu îl moștenești, nu îl poți cumpăra, caracterul îl construiești, zi de zi, toată viața. Doar Dumnezeu poate transforma un caracter din temelie. Restul, intră la finisaje…