Publicat pe

Ce pericole ne pândesc în 2020?

La început de an, fiecare ne întrebăm Oare ce va aduce anul? Unii suntem mai optimiști și credem că vâscul cumpărat de piață ne va duce fericire și noroc, iar alții suntem mai pesimiști, mai melancolici si ne gândim ce pericole ne pasc în noul an, dacă se mai măresc taxele, cine ne mai moare etc… Dar, adevărul e că, pe fiecare dintre noi, ne pândesc 3 pericole mari în 2020:

1.Pericolul pierderii TIMPULUI. Cea mai folosită scuză astăzi este n-am timp! De fapt, nu prea știm să folosim timpul înțelept adesea (se spune că bărbaților, când ajung acasă, le ia cam o jumătate de ora doar să se decidă de ce să se apuce). Problema e că timpul nostru merge pe multe lucruri de nimic (seriale, bârfe, crăpat semințe degeaba etc) și nu ne mai facem timp de lucrurile cu adevărat prețioase! Ca să pierzi timpul nu trebuie să faci nimic. Absolut nimic…

2.Pericolul pierderii OPORTUNITĂȚIILOR. În viață avem multe ocazii de a face câte ceva. Și de multe ori le ratăm ori trec pe lângă noi… Ratăm oportunitățiile de a face un bine cuiva, pierdem ocazia de a ne fi cerut iertare înaintea unui accident fatal al unui prieten,.. Ceea ce este trist e tocmai faptul că majoritatea oportunitățiilor sunt unice în viață, cu unele ocazii nu ne vom mai întâlni niciodată! Albert Einstein era pe patul de moarte în Princeton, în 1955 – hemoragie internă. Știți de ce nu se cunosc ultimele lui cuvinte (căci a spus ceva cu limbă de moarte)? Pentru că asistenta din salon, care i-a fost alături în ultimele momente ale vieții, nu cunoștea limba germană… Oportunități unice…ratate!

3.Pericolul pierderii SUFLETULUI! E cel mai pretios pe care îl avem în existența noastră! E unic! E etern! E neprețuit! Cum poți să îți pierzi sufletul? Neglijându-l! Ignorându-l, punând accent doar pe stomac, pe exterior. Concentrându-te pe ambalaj, vei pierde conținutul… Sufletul nu moare dintr-o data! Așa că nu fii indiferent – viața e mult mai mult decât supraviețuire, viața e însăși sufletul tău! Și, din experiența cotidiană, am realizat că pierdem lucrurile doar acolo unde nu facem curățenie…

Așa că ai grijă ca în 2020, în timpul pe care Dumnezeu ți-l mai dă pe acest pământ, să nu pierzi cele mai importante elemente ale vieții: timpul, oportunitățiile și sufletul!

La mulți ani!

Publicat pe

Ce vezi când te uiți în oglindă?

Una dintre activitățiile care îi plac micului meu băiețel este să stăm amândoi în fața oglinzii și să povestim… La cele 6 luni de zile de viață ale lui, el nu realizeaza cine este în oglindă, nu are conștiința de sine, dar se distrează văzând fețe cunoscute… Tu ce vezi când te uiți în oglindă?

Vezi doar eșecurile trecutului ascunse sub cearcănele unor nopți nedormite? Ori îți admiri rezultatele efortului fizic într-o oglindă de la sala de fitness? Observi în tine mai mult dorință de make-up decât aceea de a fi exact ceea ce ești, în mod natural?

Vezi ceea ce ai fi putut să fii și (n-)ai reușit? Sau observi și ceea ce poți să devii în viitor…? Îți faci freza și machiajul pentru a te simți bine în pielea ta, pentru tine, sau pentru a fi în pas cu trendurile de design facial, pentru alții…?

Adevărul e că prea puțin ne mai facem timp pentru reflecție… Ar trebui să dedicăm câteva minute, măcar lunar, doar să ne holbăm în oglinda din baie și să vedem ce ne spun firele albe nou apărute despre viață, timp și sens…

Te interesează cine ești cu adevărat? De multe ori, ne vedem prin prisma a ceea ce văd alții în noi, a ceea ce caută la înfățișarea noastră. Nimic profund, nimic interior, doar fond de ten… De oameni ne mai putem machia, dar de Dumnezeu nu. El nu ne vede printr-o oglindă, nu ne vede nici măcar de sus, ci ne vede dinăuntru!

Publicat pe

5 motive pentru care merită să (mai) rămâi în România

de-ce-sa-ramai-in-romania

Probabil cea mai mare dilemă a tinerilor – spusă sau, cel puţin gândită – care apare încă din adolescenţă este: merită să mai rămân în Romania sau să fug cât văd cu ochii…? Şi eu mi-am pus această întrebare, în repetate rânduri, şi iată că acum filmez acest video dintr-un apartament din Sibiu – inima României… Adică, eu am ales să rămân! Vreau să îţi prezint 5 motive pentru care merită să rămâi aici, în ţara ta:

1. Aici îţi sunt rădăcinile! Emigrarea dincolo se poate asemăna cu următorul tablou: plantarea unui pom fructifer sau a unui brad în grădina ta şi mutarea lui, după doar câtva timp, în alt loc, în alt pământ. Ce se întâmplă? Una din două – ori se ofileşte rapid, ori o mai duce câteva zile, săptămâni şi apoi moare. E bun de pus pe foc! Întrebarea e: chiar vrei să arzi, să te zbaţi pentru alt popor, în altă ţară. Nu uita – doar în România poţi să spui, cu adevărat, că eşti acasă…

2. Făcând abstracţie de factorul politic, România e frumoasă! Are, deal şi câmpie, munte şi mare… chiar dacă nisipurile nu sunt de aur (ca ale vecinilor de la parter). Nu prea are autostrăzi, dar asta ne ajută să admirăm peisajele din jur. Cine se poate bucura de natură la 130km-h?? Şi… să nu uităm: România se mândreşte cu femeile frumoase autohtone – bine, ălea naturale, fără make-up en-gros…

3. Cu puţine excepţii (să spunem – vasluiene sau teleormănene), la noi te simţi în siguranţă! Când am vizitat Bruxelles-ul – împreună cu frumoasa mea soţie – am circulat mult cu metroul. Într-o zi, într-o astfel de călătorie, eram aşezaţi în metrou faţă în faţă cu un tip ciudat, cu allură iraniană, ce avea o jachetă bufantă pe el. Îi fac semn discret soţiei şi îi spun să se roage – dacă acolo e o centură detonabilă, s-ar putea să fie ultimele noastre clipe… După 2 staţii tipul a coborât, dar sperietura a fost comică (a se înţelege mare)! Aşa ceva n-ai să vezi în România, nici în metro-urile capitalei…

4. Trăim într-o ţară care ne ocupă tot timpul! Deci nu ai cum să te plictiseşti ca în Occident… Dincolo, oamenii au de toate – şi bani, şi timp liber – şi se plictisesc, săracii… Aici ai: cozi, bătăi pe parcări, birocraţie, claxoane… Mai bine o viaţă activă şi plină de surprize, ca la noi. NU…?

5. Ultimul motiv ţine de perspectivă! Pentru că nu suntem în trendul vestic, adică suntem mereu în urmă, la noi nu vezi – deocamdată – homosexuali de mână prin parcul central (doar în iunie), nu avem legalizată eutanasia, prostituţia, zoofilia, pedofilia, necrofilia (ca în Canada)… Deocamdată! Dar acest retard ne ajută să ne păstrăm departe de gunoiul imoral cu iz de politically correct… Deocamdată!

Noi suntem nemulţumiţi pentru că ne comparăm întotdeauna cu cei care ne sunt superiori (SUA, Europa vestică) – ce reprezintă circa 20 % din populaţia lumii, dar uităm să ne comparăm cu ţările defavorizate, cele din Africa, cele care se termină cu –stan, din Asia. Făcând şi a doua comparaţie, am putea observa că trăim într-o ţară care o duce mai bine decât 80% dintre ţările lumii…

BONUS

Aa, uitasem: Pentru că n-a ieşit Veorica la preşedenţie, ai încă un motiv în plus să mai rămâi în România măcar 5 ani de zile! Până la următoarele alegeri prezidenţiale.

Publicat pe

Cele 7 păcate sociale

–Bogăţie fără muncă. Adică a te descurca în viaţă, cum spune românul. Chiar dacă metodele nu sunt chiar aşa de ortodoxe. Scopul scuză mijloacele! Oare…?

–Plăcere fără conştiinţă. Când avortul e şi legal şi accesibil oricui, oriunde, cine se mai gândeşte la consecinţe…? Trăieşte clipa, îndeamnă cei de la Campania Naţională Contraceptivă…

–Cunoaștere fără caracter. Este exact portretul personajului animat Johnny Bravo, pentru cine îl cunoaşte. Este tipul cu pieptul pompat, bicepşi umflaţi, dar capul mic. Şmecheraş, bătăuş, charmant, caracter zero. Vi se pare cunoscut…?

–Comerţ fără moralitate. Reduceri, promoţii şi black friday înşelătoare. Dar trebuie să vinzi orice, oricum, oriunde. Unii, prinşi de vertijul profitului, îşi vând şi familia, şi timpul liber, şi principiile, si… sufletul.

–Ştiinţă fără umanitate. Inventarea inteligenţei artificiale ne arată, din nou, tendinţa recurentă a omului – aceea de a face pe dumnezeul…

–Credință fără sacrificiu. Biserici supra-încălzite termic, pentru ca enoriaşii să poată dormi bine, leul verde donat la colectă (sau mărunţiş), lipsa de empatie pentru semenul aflat în suferinţă – semne ale unui confort păcătos. Coroziv, din interior!

–Politică fără principii. Deschizi TV-ul şi nu mai e nevoie de explicaţii… Ultimele campanii prezidenţiael defăimătoare sunt grăitoare.

Cele de mai sus reprezintă declinul socio-politic, cultural-spiritual al secolului nostru.

Ce poate face un creştin într-o astfel de lume? Ora et labora! = Roagă-te şi munceşte!

Sau cu alte cuvinte, spune şi apoi FII !

Publicat pe

De ce devin bisericile atât de plictisitoare?

Un prieten îmi spune vara asta: De ce nu faci un articol pe tema bisericilor care devin tot mai plictisitoare de la o săptămână la alta şi ce e de făcut? Iată că astăzi am ajuns şi la acest subiect. Tăios şi interesant. Sumbru, dar actual. Deci, de ce au devenit bisericile plictisitoare, seci şi fără viaţă?

Poate pentru că sunt frecventate de oameni plictisiţi! Ne uităm zilnic pe Youtube, suntem asaltaţi de media în fiecare oră şi clar, duminica ne lipseşte entertainment-ul. Ce, să merg să îl văd pe popă sau pe păstor predicând ceva abstract, neînsoţit de imagini, video, fără scroll, touchscreen?! Mersul la biserică nu e interactiv, spun tinerii… Boring!

Poate că şi cei responsabili de enoriaşi sunt plictisiţi uneori! De multe ori, am ascultat predici livrate fără niciun entuziasm. Cam cum prezintă Busu vremea sau politicienii un raport de şedinţă. Când vorbeşti chestii neimportante, da, poţi fi tern şi fără viaţă. Dar, când vorbeşti despre Dumnezeu şi despre mântuirea oamenilor – asta e inadmisibil! Doar vei plictisi mai mult turma deja plictisită…

Probabil că ne preocupă prea mult senzorialul, mediul imediat apropiat, palpabilul. Şi uităm că adevăratele esenţe sunt cele spirituale, nevăzute, nepipăite, ci doar sperate. De-asta babele bârfesc în strană: ai auzit de ăla, ui ce fustă scurtă are şi aia… etc, pierzând latura profundă. Rezultatul? Astfel de oameni pleacă de la biserică cum au venit. Plictisiţi! Mai bine stăteau acasă…

Poate că ne-am obişnuit să ne facem plinul spiritual (doar) duminica! Adică să devenim nişte sfinţi duminică dimineaţa, foarte pioşi, dar care se transformă luni dimineaţa în oameni obişnuiţi (a se citi fireşti). Noi credem că putem trăi toată săptămâna cum vrem, iar duminica ne sfinţim. Şi de-asta avem o viaţă searbădă, acră şi nefericită. A fi duplicitar, te transformă într-un robot. Plictisit de teatru săptămânal…

Şi poate că aşteptăm prea multe de la o clădire, când, de fapt, nu ar trebui să aşteptăm nimic! Chiar şi titulatura mersul la biserică ne spune că ceva e în neregulă. Noi nu mergem la o cladire, cu turlă şi cruce pe frontispiciu, nu ne închinăm la / în cadrul celor 4 pereţi! Biserica nu e structura de carămidă sau BCA, biserica suntem noi – creştinii! Dacă vom crede într-o instituţie, vom rămâne dezamăgiţi… Şi plictisiţi.

De ce devin bisericile tot mai plictisitoare? Datorită nouă, creştinilor plictisiţi, care le frecventăm fără chef, din obişnuinţă, cu motivaţii greşite sau mecanic, automatizat…

O biserică moare sau învie prin entuziasmul sau plictisul creştinilor!

[Iar unde Duhul lui Dumnezeu nu e, nimic nu e…]

Publicat pe

Cine este adevăratul tău dușman?

Nu este un refren de manea autohton. Nici vreo dezvăluire psihologică mistică, cu valențe tantrice. Acest articol nu e pentru cei care spun eu nu am niciun dușman… Așadar, cine e adevăratul tău dușman?

Pentru mulți, dușmanul no. 1 este colegul/colega de servici din același departament. Cel/cea care așteaptă promovarea pe postul unic superior la fel de mult ca tine. Cu pumnii la gură. Probabil ar vrea cu pumnii (și) în gura ta…

Pentru alții, părinții au fost depistați ca dușmani de moarte pe radarul copilăriei sau adolescenței. Prea frecvent, copiii ajunși mari, se luptă să le demonstreze părinților contrariul celor spuse de ei cândva (nu ești bun de nimic, nu va ieși nimic din tine…etc.) Alții vor să își depășească condiția socială a unui tată alcoolic, ori a unei mame neglijente…

Adesea soții văd în partenerul lor de viață un inamic redutabil. Mai ales în cuplurile tinere se pot observa unele tendințe de concurență, de luptă de a fi pe primul loc în căsătorie. „Ce, după ce că mi-a luat numele la cununie, acum să mă pună și în umbră…?” Căsnicia nu are podiumuri, nu are curse de câștigat, nici talente de demonstrat…

Prea puțini vedem că, de fapt, de cele mai multe ori, noi ne suntem realul dușman și – adesea – singurul! Noi nu putem ierta pe cel care ne-a rănit profund, noi sacrificăm relații de dragul posturilor, funcțiilor și a banilor, noi ne batem cu pumnul în piept înaintea partenerului că avem dreptate, noi vrem să facem liniuțe cu frații de trup, sau de credință, ca să vedem cine e mai tare, noi ne părăsim credința când apare pesimismul știrilor de la ora 5, noi ne vindem sufletul pentru compromisuri de o clipă…

Înțelepciunea biblică spune Cine este stăpân pe sine, valorează mai mult decât cel ce cucerește imperii!!

Publicat pe

Ce se întâmplă de Black Friday?

Pe un panou publicitar satiric din America era scris: Bun venit în SUA, ţara în care toamna ne călcăm în picioare pentru diferite produse (de Black Friday), la câteva zile după ce suntem „recunoscători” lui Dumnezeu pentru ceea ce avem (Thanksgiving Day)…

Mare păcat că românii importa orice! Viruşii au ajuns şi la noi, de peste ocean. Valentine’s Day, Halloween şi… Black Friday. Parcă cel mai agresiv e ultimul! Şi fizic, şi psihic…

Mulţi îşi iau liber în această vineri neagră, tocmai ca să nu îi prindă promoţiile în drum spre serviciu. Se trezesc dimineaţa în restul anului pe muchie, la limită, doar cât să ajungă la lucru la timp, dar în această zi îşi setează alarma cu 3h mai devreme, ca să apuce munca de scrolling, clicking şi inspectare a pieţei de cu ziuă…

E sărbătoarea românilor mai înşelătoare decât cea de pe 1 aprilie. Se păcălesc clienţii când văd acele procente cu minus în faţă, încât nu cercetează faptul că produsul a avut acelaşi preţ luni în şir, în septembrie a fost scumpit, iar în noiembrie „ieftinit”. Bataia mare e pe plasme şi telefoane în rate. Scumpe, da’ reduse…

Se promovează: imbuibarea, risipa, bulima, egoismul, somptuozitatea, hedonismul, consumerismul, obiectificarea şi robotizarea omului (omul nu mai e om – e doar un client!)

Este un val care te prinde până să clipeşti. Un click e de ajuns, apoi vântul te poartă printre promoţii, reduceri şi oferte imbatabile. Te vei trezi din sevraj doar după ce vei finaliza comanda. Mult mai obosit şi cu contul bancar secătuit… La ce folos „3+1 gratis”, dacă ţie nu îţi trebuie niciunul din cele 4…?!?

Cireaşa de pe tort a acestei zile o reprezintă laudele pe care le auzi peste câteva zile de la colegi, familie, prieteni, când intră în posesia râvnitelor obiecte. Fiecare se va strădui să prezinte oferta de care a beneficiat într-o lumină cât mai pozitivă, deasupra celorlalţi. De fapt, se va lăuda cu autoamăgirea sa… în public!

Eu anul acesta, de Black Friday, mă voi odihni şi mă voi aproviziona cu… linişte şi pace!

Nu uitaţi – în viaţă nimic nu e „moca„… Navigaţi cu prudenţă!

Publicat pe

Ce îşi doreşte un bărbat de la soţia lui?

Să fie respectat. Este în natura lui bine înrădăcinată ideea că, bărbat fiind, i se cuvine respect. [Desigur, câştigat, nu impus!] Se bucură când i se arată respect prin cuvinte, gesturi, empatie…, mai ales când acesta vine de la consoarta lui. Mark Twain spunea că respectul pentru un bărbat e a doua lui haină.

Să fie preţuit pentru ceea ce face. Asta nu înseamnă că nu contează şi ceea ce este (cum am scris în articolul Ce îşi doreşte o femeie…),dar bărbaţii se învârt în jurul a ceea ce intreprind. De aceea, cele mai des puse întrebări de masculi, după prezentări, sunt cu ce te ocupi?, ce munceşti? s.a.m.d. Cele mai mari răniri pe care le poate aduce o soţie bărbatului ei în acest domeniu se regăsesc…

Să comunice eficient. Lui nu-i plac poveştile cu peşti, detaliile sau conversaţiile interminabile. Modele de rochii sau culoarea rimelului… Mai degrabă, funcţionează după principiul punct ochit, punct… vorbit! Chiar dacă pierde mult timp în rest, în domeniul comunicării îi place ca nevasta (şi el, de asemenea) să fie scurtă şi cuprinzătoare…

Să conducă o femeie necapricioasă. Adică o comentatoare înnăscută, o veşnic nemulţumită de condiţiile pe care i le oferă bărbatul, o cârtitoare profesionistă şi o observatoare de defecte înnăscută… Proverbul ebraic spune că o nevasta ca asta e ca un scoc găurit din care picură enervant la fiecare ploaie… Doar pizza e bună Capriciosa! În căsnicie, capriciul e toxic…

Ce nu îşi doreşte un bărbat? Să aibă două mame – una naturală şi una luată la starea civilă, să fie cicălit frecvent şi periodic cu un amazon de reproşuri, să fie luat la mişto sau peste picior în public de a lui iubită sau să fie comparat cu alţi masculi din propria-i rasă… printre altele…

Un bărbat creştin autentic va căuta o soţie care să (re)aducă edenul pe pământ.  

Publicat pe

Ce îsi doreşte o femeie de la soţul ei?

Sa fie iubită! Asta e esenţa căsniciei pentru o femeie – să ofere şi să primească iubire. O femeie iubită este o femeie frumoasă, chiar dacă are acnee sau se luptă cu câteva kilograme în plus încăpăţânate… O femeie iubită este singura iubită a soţului ei!

Să fie apreciată pentru ceea ce este. Nu pentru ceea ce ar putea deveni, nu pentru trecutul ei, ci pentru ceea ce este ea. Zi de zi. Pentru ceea ce e în spatele ridurilor sau a machiajului, pentru ceea ce ascunde ea în spatele zâmbetului senin sau a ochilor strălucitori.

Să i se oferă o comunicare profundă. Adică nu se mulţumeşte cu un ai dreptate, dragă… mormăit după 8 ore de lucru cu jumătate de gură şi fără chef. Femeia când se implică în comunicare, o face cu tot arsenalul: minte, suflet şi… emoţii. De aceea, când păstrează tăcerea – e o problemă!

Să fie condusă de un bărbat adevărat! Are nevoie de un gentleman. De un tip fin şi delicat, de bărbatul ală care o curta atât de irezistibil în perioada prieteniei. Prea mulţi efeminaţi au apărut astăzi în rasa masculină, cu glezna la vedere prin mall-uri… Femeile autentice au oroare de aşa ceva! Probabil de-asta a apărut mişcarea feminină – dacă nu mai conduc bărbaţii, trebuie să conducă cineva… [zise Angela Merkel.]

Ce NU îşi doreşte, însă, o femeie de la soţul ei? Să fie neglijată, între două ieşiri cu prietenii sau două hobby-uri, să îi fie rănite sentimentele (mai ales în mod voit, intenţionat), să i se minimalizeze rolul (bună de cratiţă, sau utilă doar în creşterea copiilor), să fie o umbră a soţului toată viaţa sau să ajungă o străină pentru el…

O femeie creştină autentică va căuta un soţ care să se asemene cu Cristos – în caracter şi în comportament!

Publicat pe

De ce nu sărbătoresc Halloween-ul?

Deja de la începutul lui octombrie am văzut prin Lidl şi prin alte magazine pălării negre de tip coif, fustiţe şi alte accesorii pentru vrăjitoare, bufniţe şi chestii black pentru pregătirea “sărbătorii” de la finalul lunii… Macabru, ce să zic… De ce eu nu sărbătoresc Halloween-ul?

Pentru că iubesc viaţa. Nu mortăciunile sinistre, nu scheletele oribile şi cadavrele umblătoare (a se citi zombie, stafii sau strigoi). Aleg să trăiesc o viaţă luminoasă, nu una întunecoasă, obscură, lugubră, învelită în haine de doliu când, de fapt nu a murit nimeni (cu excepţia discernământului şi a raţiunii umane…)

Pentru că apreciez esteticul şi frumosul. Nu feţe zgâriate adânc în carne, nu babe vrăjitoare sau vampiri sângeroşi. Nu vreau să îmi decorez casa cu dovleci ciopliţi, urâţenii ciudate, bufniţe şi alte orătănii de sezon. E ca şi cum mi-aş finaliza o lucrare de licenţă, aş imprima-o şi apoi aş mâzgăli-o toată…

Pentru că sunt de partea binelui. Nu intenţionez, nici eu, nici familia mea, să fim implicaţi într-o mişcare (ca să nu îi spun altfel) ocultă, în care se venerează tot ce e mai “negru” pe lumea asta: răul, întunericul, mistico-magicul, grotescul, frica, mormintele şi… sperieturile.

Pentru că sunt patriot! Împrumutăm din vest toate porcăriile. [Măcar de foloseau lupul dacic ca simbol – păgân, dar autohton]. Păcat că nu vedem şi adoptăm Thanksgiving Day-ul american (o sărbătoare de mulţumire către Dumnezeu, la origini), ci ne preocupă doar împământenirea ocultului Halloween… E clar – comercial. Banul să vină! Restul – consecinţele spirituale – nu mai contează… Asta e mentalitatea.

Pentru că ţin la copilul meu (care încă e bebe). Va creşte într-o lume care îl va învăţa: să îi fie frică de ceea ce nu trebuie şi să nu ia în seamă ceea ce ar trebui cu adevărat să îl înfrice, să pună distracţia pe priumul loc, chiar dacă e satanică, păgână, depersonalizantă şi morbidă, sau să trateze lumea duhurilor în mod ludic. De aceea, construiesc principii sănătoase pentru viitorul familiei mele…

Vai de cei ce transmit ocultul următoarelor generaţii!

Halloween-ul e îngrozitor de îngrozitor! Ne coboară pe noi – ca oameni – în Evul Mediu ca perioadă, în iad ca stare şi în beznă ca spiritualitate.

Cristos a spus: Voi sunteţi lumina lumii…, nu lumânările sinistre ale Halloween-ului!

Publicat pe

Presiunea de a fi mereu în pas cu moda

Pe unii îi frământă zilnic provocarea de a da bine în faţa celorlalţi bipezi din viaţa lor. Şi asta se reflectă în: haine, tendinţe, gesturi şi atitudini, telefoane, frizuri, vorbe şi accente, seriale urmărite etc…

La început, când apare vreo modă, de obicei este luată în derâdere. Vedem asta la defilările de modă – ui şi la aia cum s-o îmbrăcat. Sunt jalnice trendurile postmoderne care nu fac altceva decât să aducă ceva nou, cât mai extravagant, cât mai sclipitor, cât se poate de ciudat. Să creeze o repulsie atractivă!

Pasul al doilea este apoi popularizarea modei de către unele figuri media, actori ori staruri TV sau oameni de influenta socială, vloggeri ş.a.m.d. Atitudinea devine acum ia să văd cum se mai îmbracă şi ălă/aia… Şi parcă tot mai mulţi se afiliază modei respective într-un timp foarte scurt!

Ultima etapă apare când începi să îţi pui întrebarea sunt eu ciudat-diferit faţă de restul?? Τοt atunci apare şi dorinţa de a intra în turmă! Dacă îi vezi pe toţi de la muncă cu pantalonii franjuraţi sau super skinny, te aliezi şi tu… Se poartă Converşi iarna şi cizme peste genunchi vara? Τe conformezi şi tu…

Cam aşa se implementează o modă – în 3 paşi simpli! Apariţia, popularizarea şi adoptarea! Totul graţie efectului de turmă.

Întreabă-te, dacă faci parte dintr-o turmă – cine te conduce…?

Publicat pe

Vremea răspunsurilor

Daca intrebari avem mereu, curg ca la robinet, in orice anotimp al vietii (si al calendarului), atunci raspunsuri cand mai primim? (Si aceasta e tot o intrebare…) Ce mult ne-am dori ca raspusurile sa vina la pachet cu intrebarile!

Pentru unele intrebari, raspunsul il vedem instant. Sau la saptamani, luni sau chiar ani distanta… Il gasim cand ne asteptam mai putin. Sau cand nu il mai asteptam deloc, cand renuntam la ideea primirii unui raspuns…

Pentru unele intrebari nu vom primi raspuns niciodata. Cerul va parea de arama, iar pamantul de plumb. Ne vom certa cu Dumnezeu, cu sotia si copiii, cu seful, si raspunsul tot nu va aparea. Devenim irascibili si inabordabili. Dar, raspunsurile, de obicei vin in perioade de liniste…

Iar pentru unele intrebari vom primi raspuns, dar nu aici. Ci, dincolo! Framantari care ne-au fulgerat mintea cu anii, dece-uri nespuse niciodata cu voce tare de teama ridiculizarii, de ce mie?, sau pana cand…?, toate acestea vor primi raspuns acolo Sus, de la Cel mai in masura sa ne raspunda!

Deci, El raspunde – acum, mai tarziu, niciodata sau Dincolo… (Doar) Ai rabdare!

Inchei cu ce spunea inteleptul Elihu: “Măcar că zici că nu-L vezi pe Dumnezeu, totuşi problema ta este înaintea Lui: aşteaptă-L! “(Iov 35:14)

Publicat pe

Vremea întrebărilor

Dacă aș putea să pun cuiva o serie de întrebări la care nu am (încă) răspunsuri, m-aș gândi să rostesc următoarele:

De ce succesiunea anotimpurilor așa cum e acum? De ce, după frumusețea multicoloră a toamnei vine golul hibernal? Oare ca să ne gândim la înviere, primăvara…?

De ce nu prin belșug și îndestulare se maturizează omul, ci prin suferință si durere, prin depășirea obstacolelor in viață…? Oare greul ne face mai puternici…?

De ce mor sobit cei dragi și puțini au șansa de a spune ceva pe patul de moarte? De ce nu o despărțire calmă, lină și previzibilă? Oare e așa pentru ca să avem relații bune mereu și să fim pregătiți oricând de despărțire…?

De ce nu suntem mulțumiți ca oameni mai tot timpul? De ce privim mereu în sus, la cei câțiva de deasupra noastră și nu vedem marea de oameni în nevoi de sub noi…? Oare ne-a orbit empatia…?

De ce o viață așa scurtă urmată de o eternitate atât de lungă? Oare bunul Dumnezeu s-a gândit că am fi obosit invers…?

De ce? E vremea întrebărilor bine puse… Poate primim și răspunsuri…

Totuși, de ce…?

Publicat pe

Lupta cu (dez)echilibrul

Ne aflăm zilnic pe bârna deciziilor, în lupta cu echilibrul. Ne trage curentul când în stânga, când în dreapta. Balansul e, uneori, fatal. Nu cu echilibrul avem probleme, lupta se dă cu dezechilibrele:

Nu e vorba că nu avem destui prieteni virtuali pe Facebook, sau suficienți urmăritori pe Instagram, ci problema e că nu (mai prea) avem prieteni reali, adevărați, cei la care să poți apela în toiul nopții cu o urgență/problemă… Nu crezi? Invită niște amici la tine acasă astăzi. Și vezi când o să îți calce pragul…

Nu de bani ducem lipsă (cantitate), ci de bani investiți corect (calitate)! Aruncăm încoace și-n colo cu valută câștigată cu sudoare pe Dincolo, iar apoi rămânem faliți. Și cu rate la actualul Iphone… Uităm că adevăratele investiții sunt în oameni, în educație, în talente și pasiuni, nu în fiare și betoane. Cine intră în centrifuga datoriilor, se va învârti la nesfârșit!

Nu suntem depresivi din cauza plictiselii (așa cum mormâim uneori), că nu avem ce face, sau că nu avem chef de nimic, ci din prea mult egocentrism, prea mult accent pe eu și pe mine. Tot mai multe dorințe personale apar, iar nevoile celor din jur cresc și ele lângă noi. Cum să nu cazi în depresie, când tu ești veșnic neîmplinit, iar semenul face foamea…?

Nu de informație ducem lipsă, căci Wikipedia e sursa oricărui student sau elev leneș, ci de informație corectă și completă, actuală si serioasă. Știrile de tipul bite-news (se traduce: știri momeală) sunt mai multe astăzi decât știrile reale. Cu cât suntem informați mai mult de presă și de media, cu atât suntem mai ușor de manevrat și de condus: social, politic, cultural și… comportamental.

Nu vom găsi niciodată echilibrul dacă îl vom căuta în virtualitate, în religii orientale pe covoraș, în faimă sau putere, în stabilitate financiară. E ca și cum ai vrea să mergi pe tocuri pe o șină de tren (femeile vor înțelege mai bine analogia…)

Cei care continuă, nici nu vor realiza când îi va lovi trenul…

Publicat pe

Eu cu cine mă căsătoresc? (ghid practic)

Te gândești la măritiș? Cauți inelul potirvit sau te gândești să o ceri de la părinții ei? V-ați logodit? Sau pur și simplu încă îl mai cauți pe prinț sau îți dorești să o întâlnești pe EA? Uite aici câteva sfaturi practice. Nu sunt consilier matriomonial, nu sunt psihoterapeut de cuplu, dar am intrat în al 5-lea an de mariaj și mi-aș dori să împărtășesc cu tine ce poți să faci ante nupțial pentru a avea o căsnicie frumoasă (p.s. așa ca mine…:D)

Deci, 5 idei (tips cum le spun americanii) la care să meditezi:

1. Majoritatea își fac liste de genul cum să fie, cum să arate, ce calități să aibă etc. Viitorul partener. Nu e rău, dar nu te opri la atât. Ci fă o listă și cu ce defecte i-ai putea tolera! Conflictele din căsnicie nu provin din lipsa calităților, ci din prezența (unor) defecte! Asta e problema… Nu căuta perfecțiunea – nici tu nu o întruchipezi, de ce ai căuta-o la altcineva?? Deci caută un om cu care să poți conviețui în pace și liniște, nu căruia să îi scoți ochii mereu pentru defecte pe care tu nu le suporți, iar el/ea nu poate scăpa (încă) de ele…

2. Caută un viitor partener cu care să ai lucruri în comun. Mulți să întâlnesc, se îndrăgostesc și se iau repede. E important să cunoști ca să iubești. Misterul fluturilor în stomac trece repede și prea mulți își dau seama că s-au căsătorit cu un/o necunoscut/ă. Și apar problemele: ea vrea plimbări în natura seara, el seriale HBO, ea vrea la mare, el vrea la munte, ei îi plac sporturile de iarnă, el hibernează… Și prea mulți ajung la concluzia nepotrivire de caracter după 2, 3 ani de căZnicie. De fapt, nu a fost o potrivire de dorințe, hobby-uri, plăceri și nevoi cu ale celuilalt.

3. Atenție la perspective! Strâns legat de punctul anterior este și viziunea despre lume și perspectiva de viitor a fiecăruia dintre cei doi. Există lucruri foarte importante, vitale!, care trebuie discutate înainte de vreo altă decizie majoră. Aspecte de genul: la casă sau la bloc, în chirie toată viața sau cu credit pe 30 de ani, câți copii, aspirații profesionale, planuri de realizat și țeluri din copilăria fiecăruia, ar trebui aduse în discuție încă de la început. Te scutesc de discuții aprinse când apar pe drumul mariajului…

4. Fugi de egoiști! Dacă îți spune că se căsătorește cu tine pentru că vrea să te facă fericit/ă, trebuie să îți dai seama dacă e chiar așa sau sunt doar replici goale din filmele romantice siropoase… De fapt, fiecare dintre noi, dacă suntem sinceri, ne căutăm (cel puțin o parte din) fericirea noastră (și) în partenerul cu care vrem să mergem în tandem restul vieții. Nu e greșit! Dar, a face din această dorință un scop primordial și pur egoist în relație cu celălalt, e morbid. Și macabru… Dacă celălalt fuge după selfie-uri doar cu moaca lui (chiar când sunteți împreună), lasă-l în pace! Cu smartphone cu tot…

5. Nu lasa pe nimeni și nimic să intervină între voi! Părinți, socri, cumnați, frați, verișori, colegi de lucru, prieteni, cățel, purcel, pisică, TV, pasiuni, copii și lista (mai) este foarte luungă… Sfaturile cerute sunt binevenite, intervențiile “bine-intenționate” nu! Nu încerca să îi împaci pe toți, nu vei reuși! Trăiește, însă, în pace cu toți, cât depinde de tine… Dar nu-ți sacrifica niciodată căsnicia pentru altcineva sau ceva. Nu merită! Altarul familiei e sacru!

Pentru că nu e consiliere premaritală, ajunge! Doar câteva chestii observate pe ici-colo, din care putem învăța cu toții…

Căsnicia e modul pămăntesc al lui Dumnezeu de a ne spune că nu suntem singuri. Și că suntem… întregi. Nu degeaba îi spunem jumătatea noastră…

Publicat pe

VII. Să nu preacurvești (Seria: Cele 10 porunci)

Unii glumesc pe acest subiect spunând că porunca ne îndeamnă să nu prea curvim, numa’ așa, câte puțin… O poantă proastă, care ne arată halul în care am ajuns. Termenul e, de fapt, mult mai larg, și nu desemnează doar înșelatul soțului/soției, cuprinzând orice relație intima exterioară unei căsnicii. E probabil cea mai încălcată poruncă la ora actuală din tot Decalogul…

Curvia este promovată astăzi peste tot: în showbiz (viață destrăbălată a vedetelor), în emisiuni TV (ex: Un show păcătos, Insula iubirii ș.a.m.d), prin reclame la termopane, în anunțuri pe autobuze, în școli, în petrecerile corporate și la locurile de muncă mai mult ca oricând, prin pseudoștiință, prin literatură pornografică. Deci, nu prea ai cum să scapi neatacat de mesaje și  imagini senzuale niciunde…

Până acum o generație, oamenii trebuiau să meargă undeva, sau să iasă la cinema sau în discotecă pentru a crea o situație favorabilă împlinirii poftelor sexuale. Astăzi, nu mai trebuie să pleci nicăieri! Ai filme 18+ în fiecare seară la TV, nu mai există nicio peliculă fără “puțină” nuditate și promiscuitate. Ai pornografie gratis pe smartphone. Senzualitate la degetul mic…

Asta, pentru cei care doresc să preacurvească în privat. Pentru relații reale, e puțin mai greu, dar tot mai ușor pe zi ce trece… Totul începe cu un flirt la birou sau cu niște vorbe dulci în parc între mămica și tăticul care își plimbă copiii cu căruciorul în parc. Uneori sfârșește cu un avort, însoțit de minciuni și ascunzișuri. Și uite așa ai dărâmat 3 porunci dintr-una: să nu preacurvești, să nu ucizi și să nu minți…

Adulterul – e păcatul pe care îl faci împotriva ta însăți în mod indirect. Biblia spune că restul sunt spre exterior, acesta e spre interior. Chiar dacă pare că tu faci ravagii, ești șmecher/ă și ai toți tipii la picioarele tale sau toate fetele întorc capul după tine, de fapt, pe tine te răvășești – fizic, psihic, spiritual… Chiar de pare că numai cel slab suferă din relația consumată (doar sexual), de fapt, (și) tu ești victima poftelor nedisciplinate…

Curvie = trăirea desfrânată tinerească / Preacurvie = curvia în afara unei căsătorii. (Cam asta era „împărțirea” antică a păcatului, după context). Eu zic că de la Cristos încoace mai există ca formă și telecurvia (adică, curvia la distanță). El spunea că poți curvi și fără să te atingi de o femeie cu un organ sexual, ci prin organul ocular – în mintea ta…

Pentru o viață împlinită, fugi de toate 3!

Publicat pe

Ce (mai) face comunitatea LGBT+ ?

Pe lângă faptul că crește vertiginos numeric anual, crește și din punct de vedere al categoriilor de oameni (categorii bazate pe devianțe sexuale, și ele tot mai diverse de la an la an). Astfel, dacă până nu demult, comunitatea aduna sub umbrela ei (colorată): L – lesbiene, G – gay, B – bisexuali și T – transexuali, astăzi ea și-a adăugat în componență:

Q – queer, un termen inventat de ei care definesc o persoană care nu dorește să își îngrădească latura sexuală, nedorind să-i fie numită nicicum.

I – intersexual, este persoana care s-a născut cu un anumit sex biologic, dar (ne învață pseudoștiința) cromozomii lor, organele, hormonii le aparțin celuilalt sex.

A – asexual, este cel care nu (prea) simte atracție intimă față de niciun sex. Totuși, nu înseamnă cu nu îl interesează promiscuitatea…

P – pansexual, cel care este atras de orice persoană, indiferent de orientarea sexuală a  acesteia. Un fel de universalist sexual.

K – kink (la noi se traduce pervers), așa cum îi spune numele, îi plac comportamentele și tentele perverse/ciudate.

Așadar, acronimul format de cele descrise mai sus – LGBTQIAPK+ este forma mai lungă (completă) a lui LGBT+ pe care îl vedem la TV, în presă sau pe net. Nu știu până unde va merge această comunitate deviantă din punct de vedere sexual, dar probabil că, la un moment dat, va include și: pedofilii, zoofilii, necrofilii, violatorii și alte perversități sodomice pe care nici nu le pot descrie aici…

Problema e nu doar că ai noștri copii (când mă gândesc la al meu mă cutremur) vor vedea defilări de parade (tot mai des) pe stradă, femei cu barbă giugiulindu-se în parc, dar că liderii acestei mișcări ne vor și îndoctrina pruncii cu otravă pansexuală, vor avea tot mai multe drepturi (și responsabilități mai puține, ca restul hetero) și vor vrea să și conducă țări, guverne și, de ce nu, biserici…?!

Ne-au furat curcubeul (acel semn divin de pe cer) și l-au făcut simbolul comunității, ne fură mereu dreptul la replică de fiecare dată când ne deschidem gura pe tema LGBT, acuzându-ne de intoleranță, vor să ne fure mințile copiilor și adolescenților noștri, spunându-le că pot fi ceea ce vor ei să fie, dar nu vor putea să ne fure niciodată valorile și principiile sănătoase!

Sloganul lor e love is love, adică vor să spună că dragostea e dragoste, indiferent cum, cu cine, unde etc… Noi, trebuie să îi iubim, să (încercăm să) îi înțelegem, căci trăim sub același cer! Sub același curcubeu! Dar să ne păstrăm verticalitatea principiilor și a valorilor creștine…

Fără compromis! 

Publicat pe

Gânduri contemporane cu tine

Mai important decât ce?, cât? și unde? va fi întotdeauna de ce? și cum?, pentru că motivația din spatele acțiunilor ne dictează cursul vieții.

Mai bună e învățarea activă din greșelile mari ale vieții decât frica de a începe să trăiești cu adevărat.

Mai câștigată decât tipa care își permite machiaje scumpe e cea care e mai frumoasă fără niciun machiaj, naturală.

Mai bine să fii singur pentru că ai ales voluntar celibatul decât să te simți singur căsătorit fiind de bună voie.

Mai fericit e cel ce are puțin și e mulțumitor decât cel care, având de toate din belșug, nu este mulțumit niciodată, cu nimic.

Mai util e cel care se pricepe la toate câte puțin decât cel care e expert într-un domeniu și în rest… pauză! Nu, nu încurajez mediocritatea, dar nu aprob nici nișarea vieții de om.

Mai fericiți sunt copiii cărora le sclipesc ochișorii după o tură la munte sau în natură cu părinții decât micuții încărcați dopaminic la finalul desenului animat de pe tabletă.

Mai bine mort, decât să nu fii tu însuți!

(Gânduri la final de vară…2019)

Publicat pe

Vom avea încă o bancnotă prin portmoneu

Guvernul se pare că înțelege lucrurile tot pe dos! Românii cer de ani de zile venituri mai mari (salarii, alocații, pensii etc.), BNR oferă o bancnotă nouă… Cetățenii vor bani, statul le oferă bancnote în circulație…

Pe ilustrație va fi chipul unei femei eroine – Ecaterina Teodoroiu, cea care a luptat în primul front în Primul Război Mondial, dându-și viața la Mărășești. Totuși, nu acesta este motivul real al omagierii doamnei care a vărsat sânge pentru patrie.

Adevăratul motiv pentru care dânsa va apărea pe bancnotă, începând cu anul viitor, e de pe agenda Bruxelles, și anume – promovarea egalității de gen (și) la nivel de circulație monetară. De ce să avem doar poeți și pictori și compozitori pe banii noștri? Hai să punem și o damă! -> asta e, clar, problema nr. 1 a României în 2019… !?!

Bine că au ales o eroină. Că o puteau pune pe cealaltă Ecaterina (Andronescu) contemporană, deputat, secretar și membru în Comisia pentru Învățământ, care din 1996 învârte programele școlare ale săracilor copii cum vrea mușchii domniei sale. Sau o puteau pune pe doamna momentului – Veorica. (Bancnota s-ar fi putut numi 20-20, dacă tot bate cu anul apariției…)

Dar, bine măcar că va apărea cineva care chiar a făcut ceva pentru țara aceasta… Că în rest, bătrânelele prin piață vor fi derutate, vor plăti 200 în loc de 20, vânzătoarele de chioșcuri își vor da și mai tare ochii peste cap când vei întinde bancnota – chiar nu ai mai mărunt…?

În curând va apărea (și) bancnota de 75 de lei… Probabil cu cineva din comunitatea LGBT+, ca să fie politic corect…

Publicat pe

Ce facem dacă rămânem fără baterie la smartphone…?

Am rămăs mască atunci când am aflat că s-a descoperit o nouă fobie de care suferă omul modern în zilele noastre. Îi spune nomofobie. E o prescurtare de la no mobile phone phobia. Este noua boală a secolului și este, pe scurt, frica de a nu avea acces la telefonul mobil.

Aceasta nu se rezumă, însă, doar la teama pe care o simți când îți dai seama că ți-ai uitat smartphone-ul acasă sau când nu îl găsești. Ci e mult mai adâncă – privește și situațiile când bateria mobilului aproape se descarcă, când nu (mai) ai semnal sau când ai o activitate care te împiedică să te uiți la telefon.

Statisticile arată că peste două treimi din populația SUA suferă de această boală. Oamenii încep să folosească mobilul de la o vârstă tot mai fragedă, tinzând sa devină mai dependenți de telefoanele lor și, prin urmare, sunt mai predispuși să se streseze când nu au acces la ele.

Cu alte cuvinte, omul postmodern nu se mai îngrijorează atunci când realizează că a uitat să se spele pe dinți, că nu și-a plătit parcarea auto sau că a omis să își spele fața de dimineață, ci devine anxios dacă și-a uitat telefonul pe noptieră sau, holbându-se la el, nu îi merg datele mobile…

Dacă simți doar disconfort, neliniște sau chiar supărare atunci când nu te afli în posesia telefonului tău mobil, spre deosebire de panică și groază, atunci probabil ca nomofobia ta nu este severă, ai auzi cel mai probabil într-un cabinet psihologic. Pentru că nu se (mai) pune problema dacă suferi de fobia asta, ci în ce măsură…

Cum se manifestă o astfel de persoană?

  • Postează des și orice pe platformele de socializare.
  • Dacă îi cedează bateria la telefon, intră în panică.
  • Verifică insistent dacă a primit ceva nou (SMS, email, like etc).
  • Are senzația că sună telefonul și când acesta nu sună.
  • Iese în oraș cu prietenii, dar stă cu gadgetul în mână / vorbește la el, în loc să comunice live.
  • Dacă nu are acces la Internet, se simte izolat(ă).

Dependența de touch screen pare ceva normal. Dar nu e! Dacă ne-am putea privi din exterior, uneori, ne-am da seama cât suntem de teleghidați, traversând strada cu ochii în ecran, mâncând cu telefonul lângă farfurie sau ieșind în oraș cu prietena și cu… smartphone-ul.

Ce facem dacă rămânem fără baterie la telefon? În loc să fim frustrați, anxioși, deprimați sau să întrebăm cine are un încărcător sau în loc să ne căutăm bateria externă prin geantă, am putea să ne bucurăm de viața reală, deconectată de tehnologie, care e cea mai frumoasă!

Publicat pe

Ce este festivalul UNTOLD?

Dacă e primul weekend de august, atunci e UNTOLD! De 5 ani încoace, se păstrează tradiția celui mai mare festival românesc. Nu ai cum să nu vezi undeva scris lucrul acesta, reclame sunt peste tot. Dar, haideți să vedem ce îi atrage pe tineri (și nu numai), încă din 2015, să se adune cu zecile de mii la Cluj?

În primul rând, adolescenții sunt încurajați prin toate mijloacele să participe. Reduceri, intrări la obiective turistice cu brațara Untold, bilete gratis la festival dacă donezi sânge (asta s-a întâmplat la prima ediție, iar campania s-a numit Pay with blood – malefic, nu?!?), și alte tehnici de marketing foarte bune. Orașul lui Boc e mulțumit – anual, în această perioadă se încasează peste 20 milioane de euro in the city…

Apoi, tipul muzicii! Se numește EDM – electronic dance music. Este un tip de muzică (pentru că gen muzical nu îl pot numi) în care nu trebuie să gândești, nu (prea) are versuri, doar niște intervenții onomatopeeice spontane când pică ritmul din când în când (termenul tehnic e drop beat, pentru cunoscători). Nu prea sunt cântăreți, ci DJ, care mixează muzica pe scenă… chiar și câte 7-8 ore într-o sesiune. Un fel de spălare pe creier… electro-muzicală!

Tipul muzicii determină o zbenguială intermitentă a spectatorilor. Tinerii sunt ca într-o transă, unii au ochii pierduți și mulți dintre ei par frenetici și extatici. Îi prinde muzica, spun ei, dar arată ca niște drogați! Untold nu e un concert clasic, e un festival în care toată lumea țopăie, se prostește și flutură diferite steaguri și diverse mesaje deasupra mulțimii… E o muzică ce nu te cultivă, doar te rupe de realitate 4 zile și apoi te aruncă din nou în lume. Mai obosit (festivalul e non-stop 96 de ore) și cu sinapse neuronale mai puține…

Aaa, și numele e interesant – UNTOLD, care înseamnă negrăit, nenumit, nerostit sau de ne povestit. E ceva magic de fiecare dată la Untold… În plus, în fiecare an e câte o mascotă agățată deasupra mulțimii oamenilor. Dacă în 2016 a fost un magician, în 2017 un balaur-dragon (scena numindu-se cuibul dragonului), anul acesta a fost spânzurat un tip curentat care se mișca incotrolabil, spasmic și frenetic, chiar în fața marii scene pe care se află bătrânul magician!

Exact de un festival ocult avea nevoia România noastră creștină! Asta ne mai lipsea… De amploare nu mai vorbim. La prima ediție, festivalul a reunit în jur de 60.000 spectatori/zi, anul trecut peste 350.000 în total, iar weekend-ul acesta (a 5-a ediția) a depășit orice record!

Ce este festivalul UNTOLD? Un fel de spiritism muzical de transă, cu jocuri de lumini! Un drog electronic care a pătruns în România încet, dar sigur, un virus care va modela o parte din caracterul generației tinere…

Foto: untold.com
Publicat pe

FaceApp. Sau ce rămâne peste ani și ani?

M-am tras în chip și eu cu ajutorul acestei aplicații, în vogă de ceva săptămâni. Soția îmi spune tu arăți bine (și) bătrân… frumos compliment! Îmi zic în sinea mea dacă mai ajung până la bătrânețe…Totuși, cred că am spus asta și cu voce tare. Dar, la ce mi-a zburat gândul departe a fost: ce va (mai ) rămâne peste ani și ani? La bătrânețe…

Va rămâne ceea ce am investit în oameni. În copii, în nepoți, în sărmanii de lângă noi. Nu ce am investit în obiecte, în fiare și betoane, în tehnologii. Vor rămâne relațiile adevărate, care au trecut testul timpului, al zecilor de ani care le-au întărit și le-au sudat tot mai mult. Va rămâne ce e uman, trendurile vin și pleacă, platformele și rețelele dispar, dar oamenii din spatele lor rămân…

Vor rămâne amintirile. Bune și rele, plăcute și detestate, tragice sau amuzante. Cele pozitive ne vor încununa bătrânețea, vom deveni un album vorbitor, având ce să le spunem nepoților. Vor rămâne fotografiile, care au imortalizat anumite momente și etape ale vieții. Amintirile mai puțin plăcute vor fi devenit atunci trepte pe care am urcat și care ne-au crescut în maturitate, în experiență. Pe multe le vom privi cu ochi îngăduitori la pensie, sau vom face haz de necaz…

Va rămâne înțelepciunea de viață acumulată. Comorile intelectuale și spirituale adunate de o viață. Acestea sunt adevărate averi de lăsat pentru posteritate, nu banii, actele de proprietate ale moșiilor, nu SUV-urile, nici afacerile. Ci exemplul de a fi om! De a fi trăit o viață frumoasă și demnă. Unii spun că cel mai important e să știi cum să trăiești. Eu spun că la fel de important e și să știi cum să mori. Moartea e mai sigură decât viața! Și e iminentă…

Deci, dacă ai testat și tu aplicația cu îmbătrânirea facială, gândește-te ce va rămâne din ceea ce ești și faci acum când vei arăta așa – bătrân…

Publicat pe

De ce atâtea religii dacă e un singur Dumnezeu…?

Se vehiculează că religiile duc toate Acolo. Undeva unde e bine. Rai. Paradis. Așa cum toate drumurile duc la Roma… Că ar fi un singur Dumnezeu, același în toate religiile, doar că unii îi spun Buda, Allah, Iehova sau…altfel. Să fie oare așa??

Hai să vedem ce proclamă marile religii ale lumii:

Hinduismul adună sub cupola sa zei în diferite forme și reprezentări (idoli, temple, guru, râuri, animale, etc.) Existența pentru un hindus reprezintă o serie de reîncarnări, prin care își alege el singur drumul spre eliberare si perfecțiune spirituală…

Allah este Dumnezeul islamicilor. Este un judecător puternic şi sever, care va arăta îndurare faţă de închinătorii Săi în funcţie de faptele lor bune. Așadar, omul este recompensat sau pedepsit în funcţie de dedicarea religioasă de care a dat dovadă.

În budism, nici măcar nu există vreun dumnezeu. Nici Buddha nu și-a arogat natura divină, ci e considerat doar un exemplu bun de urmat. Budismul e gol, e doar o luptă cu tine însuți, e încercarea de a fi mai bun și zbaterea de a face pace cu tine și cu cei din jur…

New Age-ul sau neo-umanismul crede în dezvoltarea puterii sau divinităţii fiecărui om. Când vorbeşte despre Dumnezeu, adeptul New Age nu vorbeşte despre un Dumnezeu transcendent şi personal, Care a creat universul… ci despre o conştiinţă superioară, prezentă în om. În mişcarea New Age fiecare se consideră Dumnezeu, cosmosul în sine.

Creștinismul este singura religie în care Dumnezeu a făcut deja totul. Omul nu trebuie decât să accepte mântuirea prin Isus Cristos – singurul Om Dumnezeu care și-a dat viața pentru omenire, a înviat, oferind viața veșnică omului muritor.

Oare toate religiile se închină aceluiaşi Dumnezeu? Cu siguranță nu! După cum am văzut, unii cred în mii de zei cu diferite chipuri concomitent, alții cred într-un dumnezeu judecător căruia nu i poți cunoaște voia, alții într-o succesiune spirituală care culminează cu Nirvana, alții cred doar în EI înșiși, în sinele lor (generația selfie…), iar alții într-un Dumnezeu personal. Nu prea seamană…

Așa că, dacă cineva vă spune că toate religiile au același Dumnezeu și duc în aceeași direcție, le puteți spune să se mai gândească încă o dată la cele afirmate… Pentru ca acest lucru să se întâmple, unele religii ar trebui să admită măcar că există un Dumnezeu, iar altele să renunța la miile de alți dumnezei…

Eu îl aleg pe Dumnezeul revelat, cel care s-a făcut om că să îndumnezeiască omul. Sau poate ar fi mai bine să spun că El m-a ales pe mine… în marea-i dragoste! 🙂

Publicat pe

Ce s-a schimbat tehnologic în 2019?

Multe! Și mă refer strict la domeniul cibernetic. Excludem Brexit-ul și alte lovituri de stat (sau de Uniune…) asemănătoare. Ne concentrăm pe virtual:

  • A apărut internetul 5G. Dacă frățiorul 3G funcționa cu viteza la buton, 4G-ul la pocnitul din deget, 5G-ul e la clipeala ochiului. Nu știu cum va evolua viteza virtuală, dar probabil va ajunge Google-ul (sau SIRI) să ne caute informații înainte să le gândim măcar…
  • Au apărut story–uri pe toate platformele. S-au înmulțit ca ciupercile. Acum, ca să știe toți că te-ai dus la mare în Nisipurile de Aur, poți încărca și pe facebook, și pe Insta, și pe whatsapp, ș.a.m.d. Viața multora a devenit doar o înșiruire de povești zilnică. Și virtuală…
  • Vlogging-ul a luat foc. Până la urmă e și simplu: îți trebuie o cameră care să filmeze cât de cât și un colț din casă unde să te așezi. Dacă în ultimii ani, imaginea luase locul cuvântului, iată că trăim vremuri în care nici imaginea nu mai e destul de stimulativă, de puternică. Avem nevoie de imagini în mișcare. De video! Restul e plictisitor și static…
  • Hollywood-ul trece pe loc secund. Este depășit de era Techlywood, adică de Netflix, HBO GO și alte platforme, care încurajează cocoțatul în vârf de pat și alegerea filmului sau a serialului preferat. Nu mai merge nimeni la teatru, la film, ca odinioară. Fiecare în turnulețul lui de fildeș, cu laptopul în brațe. În curând, oamenii vor avea abonamente la: utilități, telefonie și internet si la… Netflix! Important e să ai ce să mănânci și la ce să te uiți…

Tot recent, s-a inventat termenul de detoxifiere digitală. Adică un fel de a scăpa de fumatul informației digitale. Netul bate țigara! Dopamina e mai tare decât nicotina!

Adevăratul antidot împotriva dependenței internautice îl găsim la Dumnezeu și la oameni. La El găsim ajutorul pentru a scăpa de vasalitatea ecranelor, iar la ei – ceea ce căutăm, de fapt, în mediul virtual – relații și acceptare, apreciere și dragoste!

Publicat pe

Atitudini în fața morții

Suntem într-o luptă continuă și serioasă cu ideea că suntem muritori. (Mă rog, unii prin Parlament se cred nemuritori…) Că ne pândește tipul cu cagulă neagră și coasă în spinare la tot pasul. De-a lungul vremurilor – și astăzi – au existat aceleași atitudini veșnice vis-a-vis de moarte.

  1. Umorul. Credem că dacă facem glume pe seama morții, ea va fi mai dulce. Sau că vom muri de râs. Cu zâmbetul pe buze. Prin glume, uneori, încercăm să ne distanțăm de problemele în sine, nefiind obligați să confruntăm realitatea dură. Dar e doar o aparență, o impresie. Bancurile cu Bulă, soacre și moarte… nu ne ajută să devenim nemuritori.
  • Negarea. Regele Ludovic al XIV-lea a interzis pronunțarea cuvântului moarte în prezența sa. Însă, a descoperit și el, pe propria-i piele, în 1715, că moartea nu dispare prin simplul fapt că nu o pomenești… Nu ajută nici botox-ul, chirurgia plastică și cremele anti-aging. Negarea, da, e o soluție pe moment. Până la primul somn mai adânc…
  • Romantizarea. Nici varianta siropoasă a morții nu a prea ajutat în istorie. De la celebrul cuplu Cleopatra – Marcus Antonius, până la duetul Romeo-Julieta, culminând cu iubirea de a muri pe front, pentru țară (chiar dacă e un scop nobil), oamenii au încercat să ofere valoare sentimentală morții. Dar…moartea-i moarte, nu telenovelă! Curentul romantic din sec. XIX a venit și a plecat ca o ploaie de vară…
  • Teama. Când zbori cu avionul, uită-te în jur la ceilalți pasageri atunci când aparatul de zbor trece printr-o zonă cu turbulențe ce îl fac să piardă din altitudine și să se cutremure. Toți zbiară – tineri și bătrâni. Pe diferite frecvențe… Probabil teama de moarte e fobia cea mai ascunsă și cea mai prezentă în sufletele umane.

Vestea bună e că nu trebuie să iei moartea la mișto, nici să o tratezi ca pe ceva inexistent, nici să o cufunzi în emoții, și, cu atât mai puțin, să îți fie frică de ea…

Isus Cristos, prin moartea și învierea Sa, a luat de barbă și acest dușman redutabil și a dat cu el de pământ. El a spus: Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi… Adică, vom „supraviețui” morții.

Publicat pe

Portretul unui copil ratat

E greu de spus când se poate declara un adult ca fiind un ratat. Am vazut asta și în articolele precedente. Cert este că devierea nu se produce instant, ci ea e progresivă – ca drumul săgeții trase de arcaș spre țintă. Un adult ratat e un copil care nu a fost ghidat drept de mic. Un copil ratat e tulpina crescută strâmb în zorii majoratului…

E clar că un copil își ratează copilăria când crește într-un mediu toxic. Alături de exemple reprobabile – un tată bețiv, o mamă abuzatoare verbal, în ceartă la ordinea zilei, violență domestică, divorț și partaje de bunuri… bariere uriașe în calea dezvoltării unui copil. Evidente și clare! DAR, cele mai periculoase sunt cele nebăgate în seamă, cele neevidente:

Un copil ratat primește de toate! Pe lângă ce are nevoie, tot ce își dorește. Chiar și ce nu-i trebuie. Tot ce n-au avut părinții pe vremea lui Ceașcă, tot ce nu si-au permis sau au visat doar, se revarsă spre el în mod risipitor. El învață de mic că e bine să ai, chiar dacă nu ști ce să faci cu ele. În loc ca părinții să îl învețe să prețuiască relațiile și obiectele doar să le folosească, e viceversa – copilul va iubi lucrurile și se va folosi de oameni în viață… Copilul-adult materialist!

Un copil ratat e un răsfățat! E supra-alintat, pieptănat, dischisit și ținut în casă că într-un bol de sticlă. Nu va ști niciodată ce e bucuria de a sări într-o baltă,  adrenalina de a veni acasă cu mâna ruptă de la fotbal, aventura dintr-o tabară montană dormită la cort. El e peștișorul din acvariul casei părintești. Rezultatul? Un adult care nu va risca niciodată, va fugi întotdeauna de responsabilitate și o va suna pe mama la fiecare decizie importantă din viață… Adultul-copil netăiat ombilical!

Un copil ratat este educat online! De tabletă, de youtube, de vloggeri, încă de la vârste extrem de fragede. Radiat cibernetic zilnic, acest copil va deveni un autist virtual, încorsetat senzorial de imagini, desene și filme, lipsindu-i concentrarea și motivația. Ca adult, va încerca să se remotiveze citind literatură motivațională, dar, probabil va eșua. Asta, deoarece cărțile nu sunt motrice, sunt statice și, implicit, neinteresante… Adultul leneș și dezinteresat!

Și… un copil ratat crește fără Dumnezeu, Biblie și biserică. Îl învață părinții că are nevoie de spitale și de autostrăzi, nu de biserici… Adultul dezorientat, cu suflet gol!

E 1 iunie, știu. E ziua dedicată celor mici. Se pot scrie lucruri mai frumoase despre ei, e adevărat. Dar, prea mulți își ratează viața pentru că nu pornesc bine din rădăcină.

Un copil e un dar de Sus. E o investiție neprețuită și eternă. Nu îți bate joc de viitorul său! Fii un părinte model și nu uita să te cobori la nivelul lui, uneori…

Publicat pe

De ce este atât de dificil să crezi în Dumnezeu uneori? (Interviu cu Dumnezeu – ultima parte)

–Î: De ce trebuie, uneori, să ne străduim să credem în Dumnezeu? De ce e așa de greu să crezi zi de zi și de ce nu e mai evident Dumnezeu? Parcă e ascuns…

–R: Pare ascuns. Și este! Ascuns simțurilor noastre, cântarelor, ruletelor. Pe El nu poți tu ca om să Îl cuprinzi, să Îl măsori, să Îl cântărești. E ca și cum ai prinde pești cu o mreajă găurită. Infinitul nu poate fi limitat. Problema oamenilor contemporani este că li se pune presiune pe senzorial foarte mult astăzi. Să vezi, să simți, să pipăi, să auzi, să experimentezi – asta e lumea ta! Just do it! cum zice un slogan binecunoscut. Astfel, mintea unui om care vrea să creadă – și chiar și inima – este trasă în două direcții diferite concomitent. Sau, cum ar spune psihologii, se află într-o disonanță cognitivă. Și atunci, când un om se bazează doar pe simțuri când vine vorba de a crede, el se chinuie, încearcă și se luptă palpabil să înțeleagă necuprinsul. Problema e că a crede = a nu vedea, pentru că ce se vede nu se mai poate crede… Într-adevăr, într-o lume construită pe vizual, e foarte greu să crezi!

–Î: Bine, dar atunci nu ar putea Dumnezeu să facă anumite semne la nivel global, să scrie ceva pe cer, de exemplu, ca să vadă toți, să le fie mai ușor să creadă ceea ce nu văd sau să li se confirme credința…?

–R: Dumnezeu poate totul. Dar, a-I cere semne și minuni nu este o soluție pentru umanitate. Oricum creștinismul nu este o mașină de răspunsuri la foc automat; viața trebuie trăită deseori (și) în mijlocul întrebărilor fără răspuns, al paradoxurilor, al concluziilor aparent contradictorii… Ei bine, la exemplul cu scrisul pe cer, cu siguranță nu toții oamenii ar crede post-eveniment în Dumnezeu. Asta, deoarece, mulți ar confirma ca a fost doar o halucinație, o hologramă. Tot așa, dacă Dumnezeu ar vorbi din cer, majoritatea ar spune că s-a auzit un tunet, nu o voce (de fapt, asta chiar s-a întâmplat la botezul Mântuitorului în Iordan)! În al doilea rând, cum spune și proverbul românesc – orice minune ține 3 zile. O credință bazată doar pe un miracol va ține (doar) atât cât ține entuziasmul minunii de la început. Și… orice impresie se estompează odată cu timpul. Nu are un impact continuu. Iar, dacă o persoană își bazează credința doar pe miracole, va avea nevoie de un flux continuu de astfel de întâmplări pentru a o hrăni. În al treilea rând, Dumnezeu nu vrea roboței care să fie hrăniți sau încărcați wireless cu minuni! Credința e o relație personală cu Dumnezeu. Nu un număr de magie cum sunt cele prezentate la Românii au talent…

–Î: Și atunci, de ce nu cred toți oamenii în Dumnezeu? De ce există ateii?

–R: La această întrebare nu se poate răspunde într-un paragraf. (Nici la celălalte de mai sus). Dar, dacă oamenii ar înțelege că își fac LOR un bine temporar și apoi etern punându-și încrederea în Dumnezeu – Creatorul lor, care îi cunoaște cel mai bine, nu ar mai exista niciun ateu. Mulți spun că ei nu cred, pentru că nu vor să îi facă pe plac  unui bătrânel ce seamănă cu Moș Crăciun, care locuiește pe un tron în cer și dă ordine, nepăsându-i de planeta Albastră câtuși de puțin… Alții, spun că El nu este destul de evident ca să creadă în El. Un Deus absconditus, cum spuneau asceții în Evul Întunecat. Care se joacă de-a v-ați ascunselea… În definitiv, așa și este! Dumnezeu este suficient de evident și de revelat (prin Biblie și prin Fiul său care S-a umanizat pentru oameni tocmai pentru a se arăta) pentru ca cei care doresc să creadă să o poate face, și, în același timp, El este suficient de ascuns pentru cei care nu doresc să creadă și aleg evitarea! Negarea! Cum ai putea să negi ceva ce nu există??

–Î: Cum să îmi fie mai ușor cu crezutul? Mai la îndemână, mai simplu, mai evident…?

–R: La o scurtă meditație asupra existenței, se poate ajunge la concluzia că tot ce este frumos este, în definitiv, și dificil. Probabil, lupta și disciplinarea cu greul fac parte din tabloul frumosului. Așa e cu nașterea unui copil (travaliu-> nașterea unei ființe vii), cu terminarea unei facultăți (sesiuni grele -> finalizarea unei etape din viață), ieșirea la pensie (muncă susținută ani de zile -> repaus, cei care mai apucă…), ș.a.m.d. Cu credința e la fel. Doar că ea e mai mult decât o ipoteză, o variantă sau o cale de a ieși din bucluc la un moment dat în viață… E o alegere! O alegere de ordin moral. Așa că, întrebarea nu e numai „Înțelegi rațional de ce ar trebui să crezi?”, ci și “Vrei să crezi?”. Astfel, varianta crede și nu cerceta iese din calcul. Corect e crede, cercetează și… vei crede!

P. S. Isus Cristos a spus odată o pildă despre un om care a găsit o comoară ascunsă într-un teren arabil. De bucurie, a lăsat totul, a plecat și a cumpărat tot hectarul de pământ, ca să se poată bucura deplin de comoara sa. Așa e și cu viața de credință. Când găsești adevărul, sau, mai bine spus, Adevărul te găsește pe tine (sau ambele), lași totul, și alegi să Îl crezi! Chiar dacă, alături de credință, vin la pachet, adesea, și scepticismul, îndoielile, întrebările fără răspuns, frământările, tu alegi să accepți tot tacâmul! Cu alte cuvinte, credința înseamnă să cumperi tot ogorul!

(Acesta este ultimul articol din seria Interviu cu Dumnezeu. Dacă dorești să lecturezi și celălalte articole din serie, accesează acest link).

Publicat pe

Despre limite

Viața ne impune anumite limite. De origine, de educație, de șansă. Dar, de cele mai multe ori, limitele ni le punem chiar noi. Voluntar, sau inconștient. Ne încorsetăm cu anumite tradiții și reguli monotone, încât trăim teleghidați pe pista alunecoasă a urbanului sec. Ca într-un ring de box…

Ne punem limită în a trăi o viață plenară. De cele mai multe ori, motivațiile noastre se rezumă la ce-o să zic X sau Y? sau îmi stau bine ăștia? Nu mai sunt la modă… Ne limităm la a supraviețui curentelor, bârfelor și stilurilor vestimentare… Uităm că sunt unici, nu de încadrat în tipologii!

Ne punem limite în relațiile noastre. Nu ne cerem iertare când greșim și atunci ne limităm la a fi ursuzi, reci și devenim inabordabili. Nu iertăm când ni se cere, doar dacă avem vreun interes în a continua relația respectivă. Ne limităm dragostea față de aproapele… și apoi ne mirăm că rămânem singuri cu Netflix-ul. Și depresivi, când se termină ultimul sezon din Game of Thrones…

Ne punem limite alimentare și devenim anxioși. Nu sunt estetice burțile atârnând în straturi pe sub tricou vara, dar nici înfometările până la depresie nu sunt o soluție! Ne limităm echilibrul alimentar, corporal, mental, spiritual. Uităm că e și in corpore sano, dar și mens sana…

Ba, mai mult, le punem și celorlalți limite prostești, adesea. Frazele pentru că așa îți spun eu sau că așa am eu chef sunt cunoscute de mulți, încă de la vârste fragede… Adulții cresc odată cu limitele din copilărie. Unii rămân așa până îi așezi între 4 scânduri limitate!

Testăm barierele și granițele la maximum. Ne place, încă din adolescență, să vedem până unde putem păși lângă prăpastie, dar fără să cădem! Un fel de (de)limitare a limitelor. Am vrea să știm cât putem fura fără să fim prinși, cât putem minți fără să roșim în obraji sau cât putem cocheta cu diavolul, fără să păcătuim…

Mulți încearcă să îl limiteze și pe Dumnezeu. Între pereții unui sanctuar, în crucifixuri, în tradiții și obiceiuri, în tipare, în răspunsuri umane precise date întrebărilor din neant, în șabloane. Sau cum spunea Vasile Voiculescu:

“Ne batem capul, să Te dezlegăm,
Strânşi în soboruri ca la şezătoare
Parc-ai fi, Doamne, doar o ghicitoare,
În loc să-ngenunchem să ne rugăm!

Cătăm poteci în stânci fără de trepte,
Ne căţărăm s-ajungem pân’ la Tine,
Când Tu Te afli în ţinuturi line
Pe drumurile limpezi, mari şi drepte…”

Limitați oricum suntem. În timp și spațiu. Bine-ar fi să nu mai adăugăm și alte lanțuri inutile vieților noastre scurte, semenilor noștri sau chiar (încercând) lui Dumnezeu.

Nu uita: când alții îți spun că nu (mai) poți, îți arată limitele lor, nu pe ale tale!

Publicat pe

Dacă Dumnezeu e atotputernic, ce rost mai are rugăciunea? (Interviu cu Dumnezeu partea a IV-a)

–Î: De ce ar avea un Dumnezeu atotputernic nevoie de rugăciunile noastre? Dacă El e bun și atotputernic și preocupat de soarta omului, înseamnă că face deja ce e mai bine pentru om. De ce să te rogi? Îi ceri să facă mai mult? Îl poți ruga să îi pese mai mult?

–R: Concepția despre rugăciune în zilele noastre este diluată de consumerismul umanist modern în care vrem, vrem și iar vrem. Cerem și iar cerem! Dar rugăciunea nu este doar o CERERE! Principalul scop al omului când stă de vorbă cu Dumnezeu (când se roagă) nu prea are legătură (doar) cu dorința de a-I cere lucruri. Ci construirea unei relații de credință și de dragoste. Dacă fiecare bărbat ar sta de vorbă cu soția lui (și reciproc) doar când și-ar dori ceva, când i-ar cere un serviciu, atunci căsniciile ar fi niște cerșetorii legale. Nici nu s-ar mai putea numi relații. Principala funcție a rugăciunii este pur și simplu petrecerea unui timp cu o persoană pe care o iubești – Creatorul tău…

–Î: Asta înseamnă că e greșit să îi ceri lui Dumnezeu (câte) ceva?

–R: Cu siguranță, nu! Dar a face dintr-o cerere standardul rugăciunii e un reducționism egoist. Rugăciunea de cerere este doar un tip de rugăciune, nu un tipar general. De fapt, rugăciunea este un transfer. Dumnezeu vorbește cu omul, omul îi răspunde. Și reciproc. Dacă doar tu vorbești (ceri) în rugăciune, nu poți auzi vocea Lui care vrea să îți dea ceea ce ai nevoie. Și… așa se crește în viața creștină – prin vindecarea și dragostea pe care Dumnezeu le oferă în rugăciune omului.

–Î: Și atunci, are rost să Îi cerem lucruri care să se întâmple sau El știe deja ce are de făcut…?

–R: O relația autentică se poate stabili numai acolo unde există interacțiune personală între două ființe și numai acolo unde cele două părți sunt dispuse să facă concesii reciproce. Cu alte cuvinte, aceasta necesită ca ambele persoane să aibă o oarecare putere (despre care am vorbit în articolul precedent – aici), una în raport cu cealaltă. Dumnezeu nu e un tiran, care să dorească să dicteze de unul singur. Încă de la Creație, El a responsabilizat omul cu o mulțime de decizii și acțiuni. Monopolul unei singure persoane într-o relație face ravagii – strivește personalitatea celeilalte părți. De aceea, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să avem o oarecare măsură de putere în relație cu El. Adică să Îl putem influența, într-o oarecare măsură, dar nu pentru că ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ci pentru că ne iubește! Iar rugăciunea prin care Îi ceri lui ceva este o modalitate de exercitare al acestui privilegiu.

–Î: Ce se întâmplă când nu primim răspuns la rugăciuni? Le-am făcut degeaba…?

–R: Încă nu s-a inventat vreun instrument de măsurare a eficienței rugăciunii. Și probabil nici nu se va inventa. Și, dacă ar exista, orice rugăciune ascultată (adică dorință împlinită) ar putea fi considerată doar o coincidență de către sceptici, și reversul – pentru orice rugăciune neascultată s-ar putea găsi o explicație. Dar probabil așa trebuie să fie. Tocmai pentru că Dumnezeu nu este un distribuitor automat de bunuri de larg consum sau de dorințe la scară cosmică… Ceri ceva, tragi maneta, apeși butonul și….apare! Apoi, orice credincios autentic știe că, și atunci când rugăciunile par fără răspuns, Dumnezeu rămâne acolo, lângă el. De multe ori, cerem prea puțin pe moment, iar Dumnezeu vrea să ne dea mai mult, mai târziu…

–Î: Cum ar trebui să mă rog, atunci, ca să fiu ascultat?

–R: Una dintre primele lecții pe care le dăm copiilor înțărcați este să salute, să mulțumească și să fie recunoscători. Și totuși, uită de multe ori aceste formalități când vin la noi să ne ceară o jucărie sau o bomboană… O atitudine de smerenie, de dependență față de Creator și de mulțumire, ulterior, e mai mult decât apreciată. Și adulții uită adesea cei 7 ani de acasă… Apoi, e important să recunoaștem că avem o perspectivă umană limitată asupra vieții și a Universului. Infinit mai limitată, în comparație cu omnisciența Partenerului nostru de dialog în rugăciune. Perspectiva noastră este caracterizată de o extremă miopie. Vedem foarte puțin anticipativ: și temporal, și spațial, și din punct de vedere al consecințelor. Așadar, tu, roagă-te cu credință, El se ocupă de restul!

Rugăciunea reprezintă transmiterea mesajului că omul depinde de Dumnezeu în totalitate. Nu invers!

(To be continued…)

Publicat pe

Există, într-adevăr, un Dumnezeu atotputernic sau totul este rodul întâmplării? (Interviu cu Dumnezeu partea a III-a)

–Î: Nu e posibil ca totul să fi apărut din întâmplare? Nu asta ne spun mulți biologi, nu asta spune teoria evoluției – că gândirea și moralitatea noastră fac parte din instinctul nostru de supraviețuire?

–R: Teoria evoluției, dacă ar fi adevărată, nu ne-ar putea oferi mai mult decât o supoziție biologică cu privire la apariția ființei umane. Și asta ar însemna că tot ceea ce gândim, tot ce producem, tot ce planificăm reprezintă doar niște reacții biologice chimice. Am fi doar un complex de circuite neuro-chimice. Iar, când am avea o idee genială, aceasta nu ar fi mai mult importantă decât… un râgâit, de exemplu. Și acesta e tot o reacție chimică… Cum este posibil ca teoria relativității lui Einstein (formulată în termeni matematici) să se potrivească realității atât de bine? El nu și-a impus teoria asupra realității. El a descoperit-o. Lumea era compatibilă cu mintea noastră înainte să fi apărut o minte ca a lui Einstein care să vadă lucrul acesta. Astfel, trebuie să existe Cineva care ne seamană nouă (o Ființă personală, nu doar o Forță cum spun darwiniștii) care e la cârma Universului. Întâmplarea și coincidența ies din ecuație…

–Î: Ne afectează sau ne privilegiază în vreun fel faptul că nu suntem doar niște reacții chimico-biologice?

–R: Desigur că o abordare completă a omului (nu doar una strict corporală, biologică) este o perspectivă sănătoasă. Suntem ființe conștiente, morale, încărcați cu sentimente și voință și de aceea suntem liberi! Ar fi putut reacțiile chimice întâmplătoare, oricât de complexe ar fi fost, să fie vreodată libere? Iar dacă pânza pe fundalul căreia a fost este zugrăvit întreg Universul nu este una personală, asemenea nouă și dacă nu există un Dumnezeu Creator, atunci noi suntem ca niște pești pe uscat. Strigăm cu disperare după apă, dar apa nu a existat niciodată…

–Î: Dar dacă Dumnezeu există și El se declară Atotputernic, de ce nu oprește tot răul din lume, suferința, războaiele, cutremurele, sărăcia, violența, etc.? (Așa cum am discutat în primul articol)

-R: Da. El este Atotputernic. Dar răul nu provine din voia Sa. Nici directă, nici indirectă! Nu puterea Lui creează răul și toate celălalte. Pământul este un adevărat câmp de luptă. Între Dumnezeu și Diavol. Între îngeri și demoni, bine și rău. Dreptate și înșelaciune…

–Î: Bine, bine. Dar dacă El e Atotputernic, atunci ar putea „lichida” orice rău instant, nu? Nu putem atribui tot răul scopurilor oamenilor răi, Diavolului și acoliților săi – rolul lui Dumnezeu care ar mai fi atunci…? Dacă, într-adevăr joacă un rol, atunci nu poți să dai vina pe altcineva. Iar dacă dai vine pe altcineva, atunci El nu mai are niciun rol…

–R: Inițial, la originea originilor, Dumnezeu a deținut toată puterea. Înainte de creație, Dumnezeu a fost singura Ființă care a existat și El a deținut toată puterea. Dar, odată cu crearea făpturilor libere (ne includem aici), Dumnezeu a cedat automat o parte din puterea Sa deciziilor ființelor create libere. Mai simplu, El a delegat o parte din puterea Sa. Voluntar. Așadar, puterea pe care Dumnezeu o dă cu împrumut nu mai poate fi folosită de El. Dar, a fost alegerea Lui, o cedare absolut voluntară. El rămâne Atotputernic și trebuie să înțelegem că dacă există o limitare a puterii lui Dumnezeu, aceasta există numai ca urmare a deciziei Sale, nu ca efect a vreunei constrângeri din exterior. Doar dacă Dumnezeu ar fi limitat de o putere din afara Lui s-ar putea afirmă că Dumnezeu nu este omnipotent (atotputernic). Deci, El în esență este atotputernic, doar că alege să nu fie. Iar motivul este faptul că dorește o creație capabilă de dragoste, iar pentru aceasta trebuie să fie liberă (să aibă o oarecare putere).

–Î: Așadar, omul este creat de un Dumnezeu omnipotent, iubitor și care oferă libertate?

–R: De cele mai multe ori, presupunem că dragostea este, instinctiv, o realitate. Că este singurul ideal pentru care merită să trăim și să murim. Dar natura pare să fie un sistem fizic indiferent și lipsit de dragoste. Mecanic, robotic. Ciocnire de substanțe chimice, coincidențe, instincte hormonale. De fapt e invers! Toate lucrurile se potrivesc pentru că au fost create în felul acesta de relaționare. De un Dumnezeu creator, iubitor și atotputernic. Unii spun că aceste convingeri morale sunt doar niște chestiuni de gusturi. Ia taie-le calea în giratoriu să vezi cum convingerile lor se schimbă – tocmai au suferit o nedreptate în trafic! Toți tânjim după scop și semnificație, sunt înscrise în ADN-ul nostru. Dar, dacă sursa ultimă a întregii existențe nu este cel puțin la fel de personală ca noi, atunci suntem inexplicabili! În origini și în esență.

Epilog: Tot ce își dorește inima omului își găsește (nu numai) explicația, dar și împlinirea (doar) în Dumnezeu! El e sursa. Credința în Dumnezeu nu e doar o teorie susținută, doar un crez declarat, ci o relație specială și unică! Înainte de a-L cunoaște, eram ca un pește uscat care descoperă că există apă! Și încă ce apă – de munte, proaspătă, satisfăcătoare, divină!

(To be continued…)