Cine este adevăratul tău dușman?

Nu este un refren de manea autohton. Nici vreo dezvăluire psihologică mistică, cu valențe tantrice. Acest articol nu e pentru cei care spun eu nu am niciun dușman… Așadar, cine e adevăratul tău dușman?

Pentru mulți, dușmanul no. 1 este colegul/colega de servici din același departament. Cel/cea care așteaptă promovarea pe postul unic superior la fel de mult ca tine. Cu pumnii la gură. Probabil ar vrea cu pumnii (și) în gura ta…

Pentru alții, părinții au fost depistați ca dușmani de moarte pe radarul copilăriei sau adolescenței. Prea frecvent, copiii ajunși mari, se luptă să le demonstreze părinților contrariul celor spuse de ei cândva (nu ești bun de nimic, nu va ieși nimic din tine…etc.) Alții vor să își depășească condiția socială a unui tată alcoolic, ori a unei mame neglijente…

Adesea soții văd în partenerul lor de viață un inamic redutabil. Mai ales în cuplurile tinere se pot observa unele tendințe de concurență, de luptă de a fi pe primul loc în căsătorie. „Ce, după ce că mi-a luat numele la cununie, acum să mă pună și în umbră…?” Căsnicia nu are podiumuri, nu are curse de câștigat, nici talente de demonstrat…

Prea puțini vedem că, de fapt, de cele mai multe ori, noi ne suntem realul dușman și – adesea – singurul! Noi nu putem ierta pe cel care ne-a rănit profund, noi sacrificăm relații de dragul posturilor, funcțiilor și a banilor, noi ne batem cu pumnul în piept înaintea partenerului că avem dreptate, noi vrem să facem liniuțe cu frații de trup, sau de credință, ca să vedem cine e mai tare, noi ne părăsim credința când apare pesimismul știrilor de la ora 5, noi ne vindem sufletul pentru compromisuri de o clipă…

Înțelepciunea biblică spune Cine este stăpân pe sine, valorează mai mult decât cel ce cucerește imperii!!

Ce îşi doreşte un bărbat de la soţia lui?

Să fie respectat. Este în natura lui bine înrădăcinată ideea că, bărbat fiind, i se cuvine respect. [Desigur, câştigat, nu impus!] Se bucură când i se arată respect prin cuvinte, gesturi, empatie…, mai ales când acesta vine de la consoarta lui. Mark Twain spunea că respectul pentru un bărbat e a doua lui haină.

Să fie preţuit pentru ceea ce face. Asta nu înseamnă că nu contează şi ceea ce este (cum am scris în articolul Ce îşi doreşte o femeie…),dar bărbaţii se învârt în jurul a ceea ce intreprind. De aceea, cele mai des puse întrebări de masculi, după prezentări, sunt cu ce te ocupi?, ce munceşti? s.a.m.d. Cele mai mari răniri pe care le poate aduce o soţie bărbatului ei în acest domeniu se regăsesc…

comunice eficient. Lui nu-i plac poveştile cu peşti, detaliile sau conversaţiile interminabile. Modele de rochii sau culoarea rimelului… Mai degrabă, funcţionează după principiul punct ochit, punct… vorbit! Chiar dacă pierde mult timp în rest, în domeniul comunicării îi place ca nevasta (şi el, de asemenea) să fie scurtă şi cuprinzătoare…

conducă o femeie necapricioasă. Adică o comentatoare înnăscută, o veşnic nemulţumită de condiţiile pe care i le oferă bărbatul, o cârtitoare profesionistă şi o observatoare de defecte înnăscută… Proverbul ebraic spune că o nevasta ca asta e ca un scoc găurit din care picură enervant la fiecare ploaie… Doar pizza e bună Capriciosa! În căsnicie, capriciul e toxic…

Ce nu îşi doreşte un bărbat? Să aibă două mame – una naturală şi una luată la starea civilă, să fie cicălit frecvent şi periodic cu un amazon de reproşuri, să fie luat la mişto sau peste picior în public de a lui iubită sau să fie comparat cu alţi masculi din propria-i rasă… printre altele…

Un bărbat creştin autentic va căuta o soţie care să (re)aducă edenul pe pământ.  

Ce îsi doreşte o femeie de la soţul ei?

Sa fie iubită! Asta e esenţa căsniciei pentru o femeie – să ofere şi să primească iubire. O femeie iubită este o femeie frumoasă, chiar dacă are acnee sau se luptă cu câteva kilograme în plus încăpăţânate… O femeie iubită este singura iubită a soţului ei!

Să fie apreciată pentru ceea ce este. Nu pentru ceea ce ar putea deveni, nu pentru trecutul ei, ci pentru ceea ce este ea. Zi de zi. Pentru ceea ce e în spatele ridurilor sau a machiajului, pentru ceea ce ascunde ea în spatele zâmbetului senin sau a ochilor strălucitori.

Să i se oferă o comunicare profundă. Adică nu se mulţumeşte cu un ai dreptate, dragă… mormăit după 8 ore de lucru cu jumătate de gură şi fără chef. Femeia când se implică în comunicare, o face cu tot arsenalul: minte, suflet şi… emoţii. De aceea, când păstrează tăcerea – e o problemă!

Să fie condusă de un bărbat adevărat! Are nevoie de un gentleman. De un tip fin şi delicat, de bărbatul ală care o curta atât de irezistibil în perioada prieteniei. Prea mulţi efeminaţi au apărut astăzi în rasa masculină, cu glezna la vedere prin mall-uri… Femeile autentice au oroare de aşa ceva! Probabil de-asta a apărut mişcarea feminină – dacă nu mai conduc bărbaţii, trebuie să conducă cineva… [zise Angela Merkel.]

Ce NU îşi doreşte, însă, o femeie de la soţul ei? Să fie neglijată, între două ieşiri cu prietenii sau două hobby-uri, să îi fie rănite sentimentele (mai ales în mod voit, intenţionat), să i se minimalizeze rolul (bună de cratiţă, sau utilă doar în creşterea copiilor), să fie o umbră a soţului toată viaţa sau să ajungă o străină pentru el…

O femeie creştină autentică va căuta un soţ care să se asemene cu Cristos – în caracter şi în comportament!

De ce nu sărbătoresc Halloween-ul?

Deja de la începutul lui octombrie am văzut prin Lidl şi prin alte magazine pălării negre de tip coif, fustiţe şi alte accesorii pentru vrăjitoare, bufniţe şi chestii black pentru pregătirea “sărbătorii” de la finalul lunii… Macabru, ce să zic… De ce eu nu sărbătoresc Halloween-ul?

Pentru că iubesc viaţa. Nu mortăciunile sinistre, nu scheletele oribile şi cadavrele umblătoare (a se citi zombie, stafii sau strigoi). Aleg să trăiesc o viaţă luminoasă, nu una întunecoasă, obscură, lugubră, învelită în haine de doliu când, de fapt nu a murit nimeni (cu excepţia discernământului şi a raţiunii umane…)

Pentru că apreciez esteticul şi frumosul. Nu feţe zgâriate adânc în carne, nu babe vrăjitoare sau vampiri sângeroşi. Nu vreau să îmi decorez casa cu dovleci ciopliţi, urâţenii ciudate, bufniţe şi alte orătănii de sezon. E ca şi cum mi-aş finaliza o lucrare de licenţă, aş imprima-o şi apoi aş mâzgăli-o toată…

Pentru că sunt de partea binelui. Nu intenţionez, nici eu, nici familia mea, să fim implicaţi într-o mişcare (ca să nu îi spun altfel) ocultă, în care se venerează tot ce e mai “negru” pe lumea asta: răul, întunericul, mistico-magicul, grotescul, frica, mormintele şi… sperieturile.

Pentru că sunt patriot! Împrumutăm din vest toate porcăriile. [Măcar de foloseau lupul dacic ca simbol – păgân, dar autohton]. Păcat că nu vedem şi adoptăm Thanksgiving Day-ul american (o sărbătoare de mulţumire către Dumnezeu, la origini), ci ne preocupă doar împământenirea ocultului Halloween… E clar – comercial. Banul să vină! Restul – consecinţele spirituale – nu mai contează… Asta e mentalitatea.

Pentru că ţin la copilul meu (care încă e bebe). Va creşte într-o lume care îl va învăţa: să îi fie frică de ceea ce nu trebuie şi să nu ia în seamă ceea ce ar trebui cu adevărat să îl înfrice, să pună distracţia pe priumul loc, chiar dacă e satanică, păgână, depersonalizantă şi morbidă, sau să trateze lumea duhurilor în mod ludic. De aceea, construiesc principii sănătoase pentru viitorul familiei mele…

Vai de cei ce transmit ocultul următoarelor generaţii!

Halloween-ul e îngrozitor de îngrozitor! Ne coboară pe noi – ca oameni – în Evul Mediu ca perioadă, în iad ca stare şi în beznă ca spiritualitate.

Cristos a spus: Voi sunteţi lumina lumii…, nu lumânările sinistre ale Halloween-ului!

Presiunea de a fi mereu în pas cu moda

Pe unii îi frământă zilnic provocarea de a da bine în faţa celorlalţi bipezi din viaţa lor. Şi asta se reflectă în: haine, tendinţe, gesturi şi atitudini, telefoane, frizuri, vorbe şi accente, seriale urmărite etc…

La început, când apare vreo modă, de obicei este luată în derâdere. Vedem asta la defilările de modă – ui şi la aia cum s-o îmbrăcat. Sunt jalnice trendurile postmoderne care nu fac altceva decât să aducă ceva nou, cât mai extravagant, cât mai sclipitor, cât se poate de ciudat. Să creeze o repulsie atractivă!

Pasul al doilea este apoi popularizarea modei de către unele figuri media, actori ori staruri TV sau oameni de influenta socială, vloggeri ş.a.m.d. Atitudinea devine acum ia să văd cum se mai îmbracă şi ălă/aia… Şi parcă tot mai mulţi se afiliază modei respective într-un timp foarte scurt!

Ultima etapă apare când începi să îţi pui întrebarea sunt eu ciudat-diferit faţă de restul?? Τοt atunci apare şi dorinţa de a intra în turmă! Dacă îi vezi pe toţi de la muncă cu pantalonii franjuraţi sau super skinny, te aliezi şi tu… Se poartă Converşi iarna şi cizme peste genunchi vara? Τe conformezi şi tu…

Cam aşa se implementează o modă – în 3 paşi simpli! Apariţia, popularizarea şi adoptarea! Totul graţie efectului de turmă.

Întreabă-te, dacă faci parte dintr-o turmă – cine te conduce…?

Lupta cu (dez)echilibrul

Ne aflăm zilnic pe bârna deciziilor, în lupta cu echilibrul. Ne trage curentul când în stânga, când în dreapta. Balansul e, uneori, fatal. Nu cu echilibrul avem probleme, lupta se dă cu dezechilibrele:

Nu e vorba că nu avem destui prieteni virtuali pe Facebook, sau suficienți urmăritori pe Instagram, ci problema e că nu (mai prea) avem prieteni reali, adevărați, cei la care să poți apela în toiul nopții cu o urgență/problemă… Nu crezi? Invită niște amici la tine acasă astăzi. Și vezi când o să îți calce pragul…

Nu de bani ducem lipsă (cantitate), ci de bani investiți corect (calitate)! Aruncăm încoace și-n colo cu valută câștigată cu sudoare pe Dincolo, iar apoi rămânem faliți. Și cu rate la actualul Iphone… Uităm că adevăratele investiții sunt în oameni, în educație, în talente și pasiuni, nu în fiare și betoane. Cine intră în centrifuga datoriilor, se va învârti la nesfârșit!

Nu suntem depresivi din cauza plictiselii (așa cum mormâim uneori), că nu avem ce face, sau că nu avem chef de nimic, ci din prea mult egocentrism, prea mult accent pe eu și pe mine. Tot mai multe dorințe personale apar, iar nevoile celor din jur cresc și ele lângă noi. Cum să nu cazi în depresie, când tu ești veșnic neîmplinit, iar semenul face foamea…?

Nu de informație ducem lipsă, căci Wikipedia e sursa oricărui student sau elev leneș, ci de informație corectă și completă, actuală si serioasă. Știrile de tipul bite-news (se traduce: știri momeală) sunt mai multe astăzi decât știrile reale. Cu cât suntem informați mai mult de presă și de media, cu atât suntem mai ușor de manevrat și de condus: social, politic, cultural și… comportamental.

Nu vom găsi niciodată echilibrul dacă îl vom căuta în virtualitate, în religii orientale pe covoraș, în faimă sau putere, în stabilitate financiară. E ca și cum ai vrea să mergi pe tocuri pe o șină de tren (femeile vor înțelege mai bine analogia…)

Cei care continuă, nici nu vor realiza când îi va lovi trenul…

IX. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău (Seria: Cele X porunci)

Era regula de aur în completele de judecată antice. Cuvântul era cuvânt. Orice mărturie mai pe lângă era foarte periculoasă: în Egiptul antic ți se taiau nasul și urechile, în Atena după 3 minciunele în sala de judecată îți pierdeai drepturile civile, iar la Roma erai aruncat de pe stânca Tarpeian…

Noi am simplificat această poruncă, reducând-o la să nu minți! Dar este mai mult decât atât…

A mărturisi strâmb înseamnă și a prezenta o situație îndulcită cu o exagerare intenționată, a spune doar 99% din adevărul gol-goluț sau a ascunde un anumit aspect care știm că e esențial în comunicarea noastră cu celălalt interlocutor. Până la urmă, intenția face diferența! Dacă îți bate inimioara mai tare după o anumită discuție, ori te-ai îndrăgostit, ori ai mințit…

A mărturisi strâmb împotriva aproapelui tău înseamnă și să îți petreci timpul liber răspândind nimicuri despre el. Bârfele în general, chiar dacă pleacă de la (unele) fapte/situații reale, trecând din gură-n gură devin exagerări, deci minciuni! Mulți consideră o prostie a lăuda şi a vorbi de bine pe cei din jur. Ei simt o pasiune nestinsă în a scoate la iveală defectele din purtarea altora, judecând motivele lor şi criticând acțiunile lor.

A mărturisi strâmb poate însemna, uneori, și a tăcea! Atunci când nu trebuie… Atunci când auzi în public (sau online) cum este calomniat un om nevinovat. Și taci! Poți să ridici din umeri sau dintr-o sprânceană, dar ești complice la mărturisire strâmbă împotriva cuiva! Încalci tacit porunca de mai sus…

A minți mai înseamnă și a deturna orice scopuri naturale, morale sau a falsifica în vreun fel  adevărul curat, cu scopul de a câştiga foloase personale ori materiale sau pentru orice alt scop meschin. Chiar dacă sloganul unuia e toată lumea o face, nu devine un necălcător de lege. Unii spun că există chiar și minciunile necesare sau minciunele cotidiene. Oricât le-am diminutiva, păcatul e tot păcat!

Care e pericolul cel mai mare? Asemeni zicalei cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!, și în acest aspect: cine minte azi puțin, mâine va minți ca Putin! Nu ar trebui nici să mințim ca să scăpăm. Consecințele adevărului sunt, uneori, grele ori dureroase, dar benefice clădirii unui comportament demn și vertical…

Pentru o viață sănătoasă, nu vinde gogoși! [Doar dacă sunt din aluat].

De ce iubesc Sibiul?

Chiar dacă nu este orașul meu natal (fiind născut în Cluj-Napoca), Sibiul este orașul copilăriei mele și al adolescenței mele. Și actuala mea urbe de reședință. Am vizitat țara în lung și-n lat, dar nu m-aș muta niciunde în detrimentul Hermanstadt-ului. De ce?

Pentru securitatea pe care o oferă. Suntem pe ultimul loc din țară la rata șomajului. Numai cine nu vrea să muncească nu își găsește loc de muncă în Sibiu! Suntem codași și pe lista neagră a orașelor cu rata criminalității ridicate. D-aia pentru noi Vasluiul, Teleormanul și alte locații ni se par desprinse din filme western… Sabii, topoare, flinte… Aici nu îți e teamă să ieși seara din casă, la o plimbare sau la un jogging.

Pentru apa bună și fresh de la robinet. [Cu excepția zilelor când se face tratarea cu clor, dar tot spre binele nostru…]. Avem cea mai bună apă potabilă la robinet din România! Vine din inima muntelui, de la un baraj din apropierea orașului. Și chiar stâmpără setea! Primul lucru pe care îl fac întotdeauna când ajung acasă din concediu sau dintr-o călătorie mai lungă e să dau un pahar pe gât. Pe nerăsuflate!

Pentru traficul acceptabil, comparativ cu alte municipii. Am trăit proaste experiențe în unele orașe mai mari de a sta bară la bară în orice cartier sau intersecție și la orice oră. Bucureștiul degeaba are 5 benzi pe sens, dacă sunt pline toate. Noi cu două, ne descurcăm binișor (excluzând orele de vârf sau zonele cu multe complexe rezidențiale). Săptămâna trecută m-am întors din capitală, după ce am făcut 1h 30 min dintr-un sector în altul. Acasă, doar m-am jucat în trafic…

Pentru ca este un oraș viu, fie vară, fie iarnă. Ai la dispoziție o multitudine de festivaluri, evenimente, maratoane internaționale organizate anual, campanii eco, târguri etc. Și parcă e un sat mai mare, adică oamenii se cunosc între ei ca la țară. E un oraș atât de compact, încât să te simți ca acasă, dar, în același timp, foarte încăpător, încât să adune milioane de turiști anual.

Ar mai fi multe plusuri de amintit: prima farmacie din România, un primar cu iz nemțesc dat țării ca președinte, clima blândă – chiar la poale de Făgăraș fiind așezat, poziționare strategică (adică ajungi oriunde rapid – cu excepția Văii Oltului…) și un aer cultural baroc-medieval aparte, printre multe altele…

P.S. Există  chiar și o expresie românească literară care conține Sibiul: a da o săritură până la Sibiu…

Eu cu cine mă căsătoresc? (ghid practic)

Te gândești la măritiș? Cauți inelul potirvit sau te gândești să o ceri de la părinții ei? V-ați logodit? Sau pur și simplu încă îl mai cauți pe prinț sau îți dorești să o întâlnești pe EA? Uite aici câteva sfaturi practice. Nu sunt consilier matriomonial, nu sunt psihoterapeut de cuplu, dar am intrat în al 5-lea an de mariaj și mi-aș dori să împărtășesc cu tine ce poți să faci ante nupțial pentru a avea o căsnicie frumoasă (p.s. așa ca mine…:D)

Deci, 5 idei (tips cum le spun americanii) la care să meditezi:

1. Majoritatea își fac liste de genul cum să fie, cum să arate, ce calități să aibă etc. Viitorul partener. Nu e rău, dar nu te opri la atât. Ci fă o listă și cu ce defecte i-ai putea tolera! Conflictele din căsnicie nu provin din lipsa calităților, ci din prezența (unor) defecte! Asta e problema… Nu căuta perfecțiunea – nici tu nu o întruchipezi, de ce ai căuta-o la altcineva?? Deci caută un om cu care să poți conviețui în pace și liniște, nu căruia să îi scoți ochii mereu pentru defecte pe care tu nu le suporți, iar el/ea nu poate scăpa (încă) de ele…

2. Caută un viitor partener cu care să ai lucruri în comun. Mulți să întâlnesc, se îndrăgostesc și se iau repede. E important să cunoști ca să iubești. Misterul fluturilor în stomac trece repede și prea mulți își dau seama că s-au căsătorit cu un/o necunoscut/ă. Și apar problemele: ea vrea plimbări în natura seara, el seriale HBO, ea vrea la mare, el vrea la munte, ei îi plac sporturile de iarnă, el hibernează… Și prea mulți ajung la concluzia nepotrivire de caracter după 2, 3 ani de căZnicie. De fapt, nu a fost o potrivire de dorințe, hobby-uri, plăceri și nevoi cu ale celuilalt.

3. Atenție la perspective! Strâns legat de punctul anterior este și viziunea despre lume și perspectiva de viitor a fiecăruia dintre cei doi. Există lucruri foarte importante, vitale!, care trebuie discutate înainte de vreo altă decizie majoră. Aspecte de genul: la casă sau la bloc, în chirie toată viața sau cu credit pe 30 de ani, câți copii, aspirații profesionale, planuri de realizat și țeluri din copilăria fiecăruia, ar trebui aduse în discuție încă de la început. Te scutesc de discuții aprinse când apar pe drumul mariajului…

4. Fugi de egoiști! Dacă îți spune că se căsătorește cu tine pentru că vrea să te facă fericit/ă, trebuie să îți dai seama dacă e chiar așa sau sunt doar replici goale din filmele romantice siropoase… De fapt, fiecare dintre noi, dacă suntem sinceri, ne căutăm (cel puțin o parte din) fericirea noastră (și) în partenerul cu care vrem să mergem în tandem restul vieții. Nu e greșit! Dar, a face din această dorință un scop primordial și pur egoist în relație cu celălalt, e morbid. Și macabru… Dacă celălalt fuge după selfie-uri doar cu moaca lui (chiar când sunteți împreună), lasă-l în pace! Cu smartphone cu tot…

5. Nu lasa pe nimeni și nimic să intervină între voi! Părinți, socri, cumnați, frați, verișori, colegi de lucru, prieteni, cățel, purcel, pisică, TV, pasiuni, copii și lista (mai) este foarte luungă… Sfaturile cerute sunt binevenite, intervențiile bine-intenționatenu! Nu încerca să îi împaci pe toți, nu vei reuși! Trăiește, însă, în pace cu toți, cât depinde de tine… Dar nu-ți sacrifica niciodată căsnicia pentru altcineva sau ceva. Nu merită! Altarul familiei e sacru!

Pentru că nu e consiliere premaritală, ajunge! Doar câteva chestii observate pe ici-colo, din care putem învăța cu toții…

Căsnicia e modul pămăntesc al lui Dumnezeu de a ne spune că nu suntem singuri. Și că suntem… întregi. Nu degeaba îi spunem jumătatea noastră…

Legalizarea prostituției sau prostituarea legii?

Zilele acestea, Băsescu aduce argumente pentru legalizarea celei mai vechi meserii din lume. El susține demersul și acuză „laşitatea” unor politicieni care „nu şi-au asumat să treacă peste nişte supărări ale BOR” şi nu au promovat o lege în acest sens. Legalizarea prostituției, spune el, ar diminua traficul ilegal de carne vie, riscurile de boli cu transmitere sexuală etc. Și… oricum nu poate fi eradicată!

1. Traficul ilegal de carne vie nu ar fi diminuat, ci doar ar deveni trafic legal de carne vie! Peștii ar fi doar mai dificil de prins, pentru că s-ar oferi un paravan instituțional și o justificare în documente pentru traficanți… Băse a dat exemplul Germaniei, Olandei şi Belgiei unde prostituţia este legalizată şi femeile sunt protejate. „Dacă vreţi, sunt pe mâna statului nu sunt pe mâna peştilor”, afirmă președintele Șuviță… Ce liniștitor e gândul de a fi pe mâna statului…

2. Legalizarea prostituției nu ajută cu nimic la diminuarea riscurilor de infectare cu boli ce se transmit sexual. Încă nu a stat nimeni de vorbă cu un virus clamidic sau hepatic dacă, legal sau ilegal, se leagă de partenerul prostituatei. Nu cred că s-ar efectua control medical după fiecare act sexual (ca să spunem că se încurajează sănătatea populației). Am avea doar niște statistici mai aproape de realitate, legale. Și un Institut de Cercetare BTS. În rest, păcatul (legalizat sau nu) oricum are consecințe negative – unele venerice!

3. Pe motiv că nu poate fi eradicată, nu înseamnă automat că o poți legaliza doar de dragul impozitării și reglementării… (Ar ieși niște bani în plus pentru…Catedrala Mântuirii Neamului…?!?) Așa, nici violurile, omorurile, pedofiliile și tâlhăriile nu le-am eradicat și nici nu le-om putea vreodată, dar pentru asta nu le aducem sub incidența legii, să le protejăm…nu?

În urma legalizării, ar apărea meseria pe AJOFM? Am ști să explicăm cu ce se mănâncă profesia asta fetițelor noastre de 7 ani dacă ne-ar întreba? Am înființa și școli de formare profesională în prostituție…? Cam asta ar urma…

Eu zic că legalizarea prostituției = prostituarea legii românești!

Ce (mai) face comunitatea LGBT+ ?

Pe lângă faptul că crește vertiginos numeric anual, crește și din punct de vedere al categoriilor de oameni (categorii bazate pe devianțe sexuale, și ele tot mai diverse de la an la an). Astfel, dacă până nu demult, comunitatea aduna sub umbrela ei (colorată): L – lesbiene, G – gay, B – bisexuali și T – transexuali, astăzi ea și-a adăugat în componență:

Q – queer, un termen inventat de ei care definesc o persoană care nu dorește să își îngrădească latura sexuală, nedorind să-i fie numită nicicum.

I – intersexual, este persoana care s-a născut cu un anumit sex biologic, dar (ne învață pseudoștiința) cromozomii lor, organele, hormonii le aparțin celuilalt sex.

A – asexual, este cel care nu (prea) simte atracție intimă față de niciun sex. Totuși, nu înseamnă cu nu îl interesează promiscuitatea…

P – pansexual, cel care este atras de orice persoană, indiferent de orientarea sexuală a  acesteia. Un fel de universalist sexual.

K – kink (la noi se traduce pervers), așa cum îi spune numele, îi plac comportamentele și tentele perverse/ciudate.

Așadar, acronimul format de cele descrise mai sus – LGBTQIAPK+ este forma mai lungă (completă) a lui LGBT+ pe care îl vedem la TV, în presă sau pe net. Nu știu până unde va merge această comunitate deviantă din punct de vedere sexual, dar probabil că, la un moment dat, va include și: pedofilii, zoofilii, necrofilii, violatorii și alte perversități sodomice pe care nici nu le pot descrie aici…

Problema e nu doar că ai noștri copii (când mă gândesc la al meu mă cutremur) vor vedea defilări de parade (tot mai des) pe stradă, femei cu barbă giugiulindu-se în parc, dar că liderii acestei mișcări ne vor și îndoctrina pruncii cu otravă pansexuală, vor avea tot mai multe drepturi (și responsabilități mai puține, ca restul hetero) și vor vrea să și conducă țări, guverne și, de ce nu, biserici…?!

Ne-au furat curcubeul (acel semn divin de pe cer) și l-au făcut simbolul comunității, ne fură mereu dreptul la replică de fiecare dată când ne deschidem gura pe tema LGBT, acuzându-ne de intoleranță, vor să ne fure mințile copiilor și adolescenților noștri, spunându-le că pot fi ceea ce vor ei să fie, dar nu vor putea să ne fure niciodată valorile și principiile sănătoase!

Sloganul lor e love is love, adică vor să spună că dragostea e dragoste, indiferent cum, cu cine, unde etc… Noi, trebuie să îi iubim, să (încercăm să) îi înțelegem, căci trăim sub același cer! Sub același curcubeu! Dar să ne păstrăm verticalitatea principiilor și a valorilor creștine…

Fără compromis! 

Ce facem dacă rămânem fără baterie la smartphone…?

Am rămăs mască atunci când am aflat că s-a descoperit o nouă fobie de care suferă omul modern în zilele noastre. Îi spune nomofobie. E o prescurtare de la no mobile phone phobia. Este noua boală a secolului și este, pe scurt, frica de a nu avea acces la telefonul mobil.

Aceasta nu se rezumă, însă, doar la teama pe care o simți când îți dai seama că ți-ai uitat smartphone-ul acasă sau când nu îl găsești. Ci e mult mai adâncă – privește și situațiile când bateria mobilului aproape se descarcă, când nu (mai) ai semnal sau când ai o activitate care te împiedică să te uiți la telefon.

Statisticile arată că peste două treimi din populația SUA suferă de această boală. Oamenii încep să folosească mobilul de la o vârstă tot mai fragedă, tinzând sa devină mai dependenți de telefoanele lor și, prin urmare, sunt mai predispuși să se streseze când nu au acces la ele.

Cu alte cuvinte, omul postmodern nu se mai îngrijorează atunci când realizează că a uitat să se spele pe dinți, că nu și-a plătit parcarea auto sau că a omis să își spele fața de dimineață, ci devine anxios dacă și-a uitat telefonul pe noptieră sau, holbându-se la el, nu îi merg datele mobile…

Dacă simți doar disconfort, neliniște sau chiar supărare atunci când nu te afli în posesia telefonului tău mobil, spre deosebire de panică și groază, atunci probabil ca nomofobia ta nu este severă, ai auzi cel mai probabil într-un cabinet psihologic. Pentru că nu se (mai) pune problema dacă suferi de fobia asta, ci în ce măsură…

Cum se manifestă o astfel de persoană?

  • Postează des și orice pe platformele de socializare.
  • Dacă îi cedează bateria la telefon, intră în panică.
  • Verifică insistent dacă a primit ceva nou (SMS, email, like etc).
  • Are senzația că sună telefonul și când acesta nu sună.
  • Iese în oraș cu prietenii, dar stă cu gadgetul în mână / vorbește la el, în loc să comunice live.
  • Dacă nu are acces la Internet, se simte izolat(ă).

Dependența de touch screen pare ceva normal. Dar nu e! Dacă ne-am putea privi din exterior, uneori, ne-am da seama cât suntem de teleghidați, traversând strada cu ochii în ecran, mâncând cu telefonul lângă farfurie sau ieșind în oraș cu prietena și cu… smartphone-ul.

Ce facem dacă rămânem fără baterie la telefon? În loc să fim frustrați, anxioși, deprimați sau să întrebăm cine are un încărcător sau în loc să ne căutăm bateria externă prin geantă, am putea să ne bucurăm de viața reală, deconectată de tehnologie, care e cea mai frumoasă!

Teoria geamurilor sparte

În 1969, profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a realizat un experiment unic în psihologia socială. El a luat două mașini identice și le-a lăsat în stradă în două locuri foarte diferite: una în Bronx, zona rău famată din New York și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În câteva ore, mașina din Bronx a fost prădată și distrusă. Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.

Este ușor de atribuit cauzele crimei sărăciei cartierului, dar, cu toate acestea, experimentul a continuat. Când mașina din Palo Alto era încă nedeteriorată după o săptămână, cercetătorii au decis să spargă unul dintre geamuri. Rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus vehiculul la o epavă. Ca în Bronx. De ce geamul spart într-o mașină abandonată într-un cartier liniștit este capabil să declanșeze un astfel de proces?

Nu este sărăcia, ci ceva care are legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o mașină abandonată transmite un sentiment de dezinteres și lipsă de reguli. Și fiecare nou atac suferit de mașină reafirmă această idee.

Experimentele ulterioare au arătat că, dacă după ce s-a spart fereastra unei clădiri, iar aceasta nu este reparată, toate celelalte vor fi în curând sparte. Dacă o comunitate prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare să intereseze pe nimeni, crima se va dezvolta în curând.

Această „teorie a geamurilor sparte” nu este decât o ipoteză valabilă pentru a înțelege degradarea societății și lipsa de respect pentru valorile coexistenței civile. Lipsa educației și formarea culturii sociale generează o țară cu „geamurile sparte”. O țară în care nimeni nu este dispus să le repare.

Toate aceste mici acțiuni distructive – nesemnificative la început – generează, în timp, adevărate efecte dezastruoase. Și cu toții avem potențial malign în noi, de multe ori doar ocazia ne lipsește! Nu suntem pe deplin conștienți de răutatea din noi până nu conștientizăm ceea ce spune apostolul Pavel: nimic bun nu locuiește în mine, în firea mea de om pământesc…

Dar, există o speranță pentru geamurile sparte! Căci, Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru păcatele noastre…

Afacerile – relații autentice sau parteneriate lingușitoare?

Parcă lunea e cel mai greu la serviciu! Și cea mai lungă zi din săptămână…Iar vinerile trec iute. Între aceste intervale lucrez de ceva ani buni la compania pe care o reprezint ca jurist și am ajuns să conștientizez multe lucruri din domeniul profesional. Unele frumoase, altele dizgrațioase. Din toate acestea, am învățat:

Că pe termen lung contează valoarea oamenilor și a serviciilor pe care le oferă. Cinste firmelor care investesc în personal, în dezvoltarea lor și în înțelegerea nevoilor lor! Vai de cele care doar trag de pe angajat tot ce pot! Șeful trebuie să fie, mai întâi, partener cu cei pe care îi are în subordine, și (doar) apoi să facă pe boss-ul… Iar calitatea serviciilor depinde de calitatea de a fi om. Restul sunt obligații de muncă…

Că lingușitorilor și celor ce se bazează pe relații le merge bine numai pe termen scurt.  Mulți încă periază tot ce prind, doar pentru un bonus salarial sau o funcție mai bună (un șef mai mic) sau pentru a intra în horă alături de parteneri de afaceri importanți.Au uitat că a trecut vremea SA-urilor și a învertelilor de partid cu iz sovietic. Astăzi mulți se agață de renumele altora doar ca să le meargă bine, dar își pierd propriul prestigiu… în timp. Prost nu e cel care lingușește, ci cel care se lasă lingușit… Orice linguşitor trăieşte pe cheltuiala celui ce îl ascultă!

Că în firma la care lucrez eu, accentul cade pe caracter, nu pe abilități. Ceea ce e esențial! Adică, poți să fii în stare să vinzi orice, chiar și piatra seacă, dar dacă nu ești de caracter – nu ești eligibil! Nu ești om până la urmă… Caracterul ori îl ai, ori nu îl ai – abilitățile se învață! Speakerii motivaționali te îndeamnă să te vinzi pe tine. Un limbaj de lemn mai prost ca la ei nu am mai auzit niciunde. Adică, să te compromiți total, doar ca să vinzi un anumit produs (un șemineu, o sobă, să spunem)…?

Că, și la compania noastră, mulți parteneri au venit să se fofilească, să povestească despre concediile lor exotice, iar când ajungeam la subiectul pentru care ne vizitau (produsul/ oferta), erau superficiali și galopau în detalii irelevante. Produsul se vinde singur, nu mai are nevoie de prezentare spuneau ei… Și continuau cu noua achiziție automobilistică. E grav ce s-a ajuns – relațiile comerciale de azi nu se mai axează pe calitate și pe produs, ci pe… povești pescărești. Similare sunt sforțările de marketing Pepsi de a atrage consumatori, dar tot Coca-cola e în top!

Că internetul a devenit un tărâm nisipos, foarte înșelător! Concurența îți poate băga bețe în roate în mod gratuit. Metodele sunt simple: furnizare de informații și detalii neadevărate și irelevante, pompoase sau exagerate, comentarii răzbunătoare în mediile publice sau bârfe la urechile partenerilor, plagiat informatic nerușinat, ș.a.m.d. Merg și astea, dar tot pe termen scurt. Pe termen lung = distrugere! În masă! Și cei mai mulți fac asta conștienți, cum fac parlamentarii în timpul mandatului… după ei – potopul!

Și-am învățat, în ultimii 3 ani ca jurist, că este nevoie de răbdare. Multă răbdare! Că ce e mai bun vine la urmă, după muncă grea, asiduă. În mod progresiv, după ani de zbateri și investiții, nu instant – așa cum îți faci un Nescafe 3 in 1! Un renume bun se câștigă, nu se impune, nu se cumpără cu relații sau cu bani, ci prin sacrificiu! La PEFOC, afacerea funcționează cum funcționează un șemineu: focul pornește mai greu la început, iar satisfacția flăcării vine mai târziu…

Nu, nu fac parte din compania perfectă (nu există așa ceva și încă nici măcar nu s-a conceput vreuna), dar este una care pune accentul pe oameni, pe calitatea serviciilor, pe caracter si pe conceptul de sacrificiu – mixul excelent pentru dezvoltarea unei firme pe termen lung. În opinia mea…

FaceApp. Sau ce rămâne peste ani și ani?

M-am tras în chip și eu cu ajutorul acestei aplicații, în vogă de ceva săptămâni. Soția îmi spune tu arăți bine (și) bătrân… frumos compliment! Îmi zic în sinea mea dacă mai ajung până la bătrânețe…Totuși, cred că am spus asta și cu voce tare. Dar, la ce mi-a zburat gândul departe a fost: ce va (mai ) rămâne peste ani și ani? La bătrânețe…

Va rămâne ceea ce am investit în oameni. În copii, în nepoți, în sărmanii de lângă noi. Nu ce am investit în obiecte, în fiare și betoane, în tehnologii. Vor rămâne relațiile adevărate, care au trecut testul timpului, al zecilor de ani care le-au întărit și le-au sudat tot mai mult. Va rămâne ce e uman, trendurile vin și pleacă, platformele și rețelele dispar, dar oamenii din spatele lor rămân…

Vor rămâne amintirile. Bune și rele, plăcute și detestate, tragice sau amuzante. Cele pozitive ne vor încununa bătrânețea, vom deveni un album vorbitor, având ce să le spunem nepoților. Vor rămâne fotografiile, care au imortalizat anumite momente și etape ale vieții. Amintirile mai puțin plăcute vor fi devenit atunci trepte pe care am urcat și care ne-au crescut în maturitate, în experiență. Pe multe le vom privi cu ochi îngăduitori la pensie, sau vom face haz de necaz…

Va rămâne înțelepciunea de viață acumulată. Comorile intelectuale și spirituale adunate de o viață. Acestea sunt adevărate averi de lăsat pentru posteritate, nu banii, actele de proprietate ale moșiilor, nu SUV-urile, nici afacerile. Ci exemplul de a fi om! De a fi trăit o viață frumoasă și demnă. Unii spun că cel mai important e să știi cum să trăiești. Eu spun că la fel de important e și să știi cum să mori. Moartea e mai sigură decât viața! Și e iminentă…

Deci, dacă ai testat și tu aplicația cu îmbătrânirea facială, gândește-te ce va rămâne din ceea ce ești și faci acum când vei arăta așa – bătrân…

Ce s-a schimbat tehnologic în 2019?

Multe! Și mă refer strict la domeniul cibernetic. Excludem Brexit-ul și alte lovituri de stat (sau de Uniune…) asemănătoare. Ne concentrăm pe virtual:

  • A apărut internetul 5G. Dacă frățiorul 3G funcționa cu viteza la buton, 4G-ul la pocnitul din deget, 5G-ul e la clipeala ochiului. Nu știu cum va evolua viteza virtuală, dar probabil va ajunge Google-ul (sau SIRI) să ne caute informații înainte să le gândim măcar…
  • Au apărut storyuri pe toate platformele. S-au înmulțit ca ciupercile. Acum, ca să știe toți că te-ai dus la mare în Nisipurile de Aur, poți încărca și pe facebook, și pe Insta, și pe whatsapp, ș.a.m.d. Viața multora a devenit doar o înșiruire de povești zilnică. Și virtuală…
  • Vlogging-ul a luat foc. Până la urmă e și simplu: îți trebuie o cameră care să filmeze cât de cât și un colț din casă unde să te așezi. Dacă în ultimii ani, imaginea luase locul cuvântului, iată că trăim vremuri în care nici imaginea nu mai e destul de stimulativă, de puternică. Avem nevoie de imagini în mișcare. De video! Restul e plictisitor și static…
  • Hollywood-ul trece pe loc secund. Este depășit de era Techlywood, adică de Netflix, HBO GO și alte platforme, care încurajează cocoțatul în vârf de pat și alegerea filmului sau a serialului preferat. Nu mai merge nimeni la teatru, la film, ca odinioară. Fiecare în turnulețul lui de fildeș, cu laptopul în brațe. În curând, oamenii vor avea abonamente la: utilități, telefonie și internet si la… Netflix! Important e să ai ce să mănânci și la ce să te uiți…

Tot recent, s-a inventat termenul de detoxifiere digitală. Adică un fel de a scăpa de fumatul informației digitale. Netul bate țigara! Dopamina e mai tare decât nicotina!

Adevăratul antidot împotriva dependenței internautice îl găsim la Dumnezeu și la oameni. La El găsim ajutorul pentru a scăpa de vasalitatea ecranelor, iar la ei – ceea ce căutăm, de fapt, în mediul virtual – relații și acceptare, apreciere și dragoste!

De ce e atât de ușor de condus poporul român?

Am ajuns la concluzia că românii sunt foarte ușor de condus. Și nu mă refer aici la supunere, ci la a duce de nas, sau, cum mai spunem noi, cu zăhărelul. De ce și cum?

  1. Jucarea rolului de victimă. Noi întotdeauna, ca popor, am fost sub diferite influențe: austro-ungare, bizantino-balcanice, rusofile, etc. Cele mai mari victorii ale noastre istorice au fost momentele când am rezistat în defensivă cât mai mult timp cu putință. Noi am fost veșnic paivi, am așteptat mereu să vină americanii să ne salveze… Și așa ne-au condus toți…
  2. Metoda divide et impera. Funcționa în Imperiul de odinioară, funcționează și astăzi. Ne împărțim între PSD-iști și PNL-iști, între de stânga și de dreapta. Nu ne-am dat seama că, în ultimii ani, partidele minoritare au făcut diferența la votare… Vechii socialiști se iau de gulere cu liberalii capitaliști: în Parlament, la colț de stradă, în curciumă, la proteste. Și magnații câștigă pe ușa din dos…
  3. Aplicarea proverbului ce-i în mână, nu-i minciună. Românul de rând sudist e gata să își vândă și sufletul pentru o sacoșă roșie-trandafirie cu alimente (de 10 lei), sau pentru o pelerină galben-albăstruie și o umbrelă P(e)N(a)L(ă)… Octogenarii țării sunt mințiți cu un 50 de lei la pensie pe loc, prin ordonanță, negândindu-se la următorul exercițiu bugetar, când golurile create de măriri vor trebui umplute „de undeva”. De-asta, cine a fost la putere, e mai bun decât cel care este la putere (el trebuie să repare ce a stricat anteriorul). Și tot așa…
  4. Dă-le pâine și circ – sfatul străvechi al unui poet roman. Sunt sibian. La noi în oraș, toată vara e pâine și circ! Festivalul Internațional de Teatru, Astra Film Festival, Festivalul Medieval, de muzică… și Festivalul Gastronomic!, unde oamenii se calcă în picioare pentru cărnuri și se îndoapă până la regurgitare… Cu alte cuvinte, a oferi pâine şi circ însemna a da maselor lucruri neînsemnate, de bază, pentru a le distrage atenţia de la lucrurile reale, cu adevărat importante. Cam asta se întâmplă în centrul țării, în capitală și în orașele mari din țară (și) în 2019…
  5. Bifarea Agendei UE. Ăsta e ultimul grad. Din 2007, chiar am devenit niște păpuși foarte ușor de condus… Nu Klaus e cu Bruxelles-ul, cum spune plebea, ci el doar îndeplinește umil niște ordine vestice. Atât! Cam ce am făcut toată istoria noastră ca țară. Din păcate… Uniunea nu va muri odată cu Brexit-ul! Nici nu se va clătina măcar. Doar sunt atâția de condus pe întinsul Europei…

Avem așa de multe ațe de tăiat! Până atunci, doar jucăm teatru… Politic, economic și socio-cultural.

Cine are dreptul să te judece?

Nu mă refer la judecăți de valoare, referitoare la ce e bine, drept, virtuos și la ce e rău, incorect și imoral… Mă refer la cei care îți caută zilnic nod în papură, de ce ai făcut ce ai făcut, cum ai putut să faci așa ceva?!?…bârfitori de meserie, judecători în timpul liber…

Ilustrație: Este adusă înaintea Mântuitorului o femeie prinsă în preacurvie. Conform legii, ea trebuia omorâtă cu pietre. Acuzatorii care au adus-o la judecată așteptau verdictul. Isus le spune Cine dintre voi e fără păcat să arunce primul cu piatra! Toți pleacă, unul câte unul. Pe rând, cu coada între picioare. Nimeni ne te acuză? întreabă El, râmânând singur cu femeia. Nimeni, Doamne! răspunde ea. Nici eu nu te acuz… Du-te și nu mai fă păcate…!

Două lucruri de când lumea. Foarte interesante:

  1. Persoanele care nu au niciun drept să te condamne, o vor face! Oameni simpli, cu păcătele lor, cu prejudecățile lor. Vor arăta cu degetul arătător mai mult decât arată cu degetul mare spre ei. Vor denigra online, vor emite ipoteze neverificate, vor judeca pe restul prin toți porii lor… Crezând că se acoperă pe ei, dezvăluindu-i pe alții… (Cum am scris și în acest articol.)
  2. Singurul care are dreptul să te condamne, nu o va face! Dumnezeu se apropie întotdeauna de omul respins și marginalizat de restul. Prin judecăți, etichetare și alte mizerii… De asta creștinismul e diferit de restul religiilor – pentru că mântuirea nu vine prin ceea ce face omul (prin fapte bune), ci prin ceea ce face Dumnezeu din om!

Cine are dreptul să te judece? Dumnezeu. Dar nu o va face, dacă vi la El cu pocăință… El iarta, nu condamna. El a purtat păcătele întregii omeniri pe cruce, al tău e doar un ac în carul cu fân pentru El. Pentru tine (și restul) – mărul discordiei și al judecății!

Cel mai bine e să îți încredințezi viața în mâna Celui ce nu dezamăgește niciodată. Și nici nu arată cu degetul spre tine…

Ce putem face cu amintirile neplăcute și dureroase?

Mulți dintre noi trăim cu răni emoționale din copilărie, adolescență sau zorii perioadei adulte, purtându-le cu noi zilnic. Ne spunem: și ce-i? Dar, ele ne afectează, vrând-nevrând, echilibrul nostru lăuntric, precum și relațiile cu cei din jur, adesea… Ce putem face cu aceste amintiri urâte?

Putem să le reinterpretăm! Exact cum a făcut Iosif cu frații lui trădători, care l-au vândut traficanților de carne vie pe câțiva arginți. Le spune: Voi… v-ați gândit să îmi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine. Poate că ai trecut prin ceva detestabil, dar ai salvat o viață. Poate ai suferit mult, dar rezultatul a fost cruțarea unui suflet prețios…

Putem să le respingem! Păsările care trec pe lângă streașina casei noastre nu prea fac mizerie, doar dacă apucă să își facă cuib acolo. Așa sunt și amintirile neplăcute. Când apar, trebuie eliminate din gând, e musai să fie pasagere, musafire, nu rezidente! Altfel, depresie, imposibilitate de a te aduna, de a merge mai departe… Nu lăsa negativul să își facă cuib în mintea ta, în viața ta.

Putem să ne reorientăm gândurile! Când vin ciorile, să ne gândim la ciocârlii. Sau în loc de cocon, să privim viitorul fluture. Doar așa putem fi productivi în prezent și apoi în viitor. Altfel, râmânem tot în trecut. Abătuți și goi… Dacă îți poți aminti necazurile, înseamnă că îți poți aminti și binecuvântările și bucuriile.

Și nu uita: Dumnezeu poate crea frumusețe din cenusă! Și oridine din haos. Viață din moarte! (Ce e mai tare decât moartea?!) Dar aceste schimbări nu se produc peste noapte. Așa că e nevoie de răbdare…

E nevoie de maturizare continuă, va trebui să ierți muult, pe cei din jur și, uneori…, chiar (și) pe tine însuți. Fă un monument (a se citi mormânt) al amintirilor neplăcute – de acolo începe adevărata viață!

Atenție: bârfa ucide!

Parcă e sport național, obicei conversațional din străbuni… Pentru asta zici că a fost inventată băncuța din fața porții la țară. E dulce, dar ucide! Bârfa e ca diabetul.

3 victime:

Cel despre care se bârfește – victima pasivă. I se impută lucruri pe care nu le cunoaște, de care nu se poate apăra. De multe ori, false sau jumătăți de adevăr. I se pun cuvinte în gură, i se aplică etichete, fără drept de apel.

Cel care bârfește – victima activă. El crede că, bârfind pe toți, scapă basma curată. Se crede superior, cu restul dă de pământ cu prima ocazie. De fapt, își face rău (și) lui însuși. Veninul ce îl împroașcă în jur, îl cauterizează și pe el…

Cel care asculta bârfele – victima indirectă. Își freacă mâinile, îi râde mustața, când știe că mai urmează să primească o doză de vorbire de rău despre cineva. De cele mai multe ori, va duce mai departe bârfa primită, dar cu exagerări, înfloriri sau alte adăugiri de efect. Cam cum sunt titlurile știrilor astăzi…

Se zice că doar femeile bârfesc. Fals. Și bărbații. Diferențele sunt doar în detalii: bărbații bârfesc la pescuit, femeile oriunde, bărbații scurt, direct și acidulat, femeile detaliat, subtil și îndeluung.

Cineva spunea că, pentru sănătatea noastră, ar trebui evitat excesul de bârfă. Eu aș spune că ar trebui eliminată – bârfa, chiar și cu pipeta, în cantități infime, e toxică!

Aș propune ca proiect de lege: incriminarea tentativei de bârfă, a traficului de bârfe și a mărturiei mincinoase în bârfe. Caz penal!

Nu degeaba spunea apostolul că cine poate să își înfrâneze limba este un sfânt…

Păcatele globale

Sunt cele pe care le facem cu toții, cele care ne afectează pe toți, cele care ne distrug câte puțin din orizontul vieții trăite frumos, păcate ce ne transformă, uneori, din oameni… în fiare.

  1. Nemulțumirea și răsfățul. Trairea în puf, cu nervi când pică wi-fi-ul, când se ia curentul. Alții nu au – nici de una, nici de cealaltă…
  2. Risipa și opulența. Luxul nejustificat, casele cu 3 etaje (plus demisol și mansardă), telefoane mai inteligente decât deținătorul… Mese pantagruelice, tomberoane pline de mâncare rămasă în plus după Crăciun…
  3. Războiul și implicarea copiilor în el. E plin internetul de copii de 10 ani cu kalashnikov-ul în mână, printre tancuri. Privarea de copilăria jocului…
  4. Extravaganța modei. Cam de un secol încoace e la modă tot ce e mai ieșit din comun, mai ciudat, mai extravagant, grotesc și mefistotelic. Mai și defilează…
  5. Exploatarea celui slab. De când lumea și pământul. Sclavia sexuală, violența domestică, corupția politică, profitarea de neputințele celor cu dizabilități…
  6. Poluarea extremă. Sau suicidul în masă care ne paște pe toți. Fiecare poluează doar puțin, tot alți coloși sunt distrugătorii mediului, nu noi… Ne autoînșelăm, cu degetul pe trăgaci…
https://videopress.com/v/0QcQN5jz

… sunt doar câteva din păcatele globale actuale. Mă întreb: oare cât ne mai rabdă Dumnezeu pe pământul Lui? Îmi răspund: nu pot păcătui 7 miliarde de oameni mai mult de câtă iertare poate oferi El…

Spunea Valeriu Sterian: Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Ce avem de învățat de la Papa Francisc?

Papa Francisc pare să fie cel mai iubit Papă din istorie, iar asta se datorează în mare parte modestiei și deschiderii sale. Persoana sa ne poate arăta că au apus vremurile în care opulența era marca puterii, că liderii trebuie să inspire alte valori pentru a transmite ceva oamenilor…

Ce putem învăța de la Papă, mai ales după vizita dânsului pe meleaguri românești?

Că, cu toate că conduci o ramură a creștinismului și ești reprezentantul atâtor credincioși, poți să vii în vizită pastorală într-un vehicul marca Dacia. Alți tipi în sutane negre numai din merțane mai pot să coboare în popor… Exemplu de smerenie și de lipsa de ipocrizie.

Că și-a ales ca poreclă (titulatură, care în general se schimbă la fiecare lider catolic) numele de Francisc – sfântul care și-a dedicat viața celor săraci și chiar îl preocupă situația celor nevoiași la nivel global… Ca urmare, a și poposit o vreme într-un cartier de rromi de lângă Blaj.

Că poți să întinzi mâna unui alt mare lider religios care îți spune, depreciativ, că ești papistaș. Că vrei să rupi barierele puse în 1054 la Schismă. Nu cunosc agenda ecumenică catolică, dar m-aș bucura dacă religioșii ar iubi mai mult oamenii și păcătoșii decât ținerea cu dinții de o  religie…

Că poți să treci peste barierele lingvistice, naționaliste și culturale. Astfel, Papa după ce a condus slujba, a rostit rugăciunea „Tatăl nostru” în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. DAR, după terminarea acestora, a urmat rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” (ȘI) în limba română şi intonarea de cântări pascale ortodoxe.

(Apropo, catolicii traduc cel mai bine rugăciunea Tatăl Nostru – în loc de “…și nu ne duce pe noi în ispită” ei redau: “…și nu ne lăsa să fim duși în ispită”, care este exact sensul dorit de Mântuitorul…)

Chiar dacă unele învățături catolice nu sunt biblice, iar unele sunt chiar anti-scripturale, chiar dacă trecutul catolicismului este destul de întunecat (ca Ev-ul în care s-a desfășurat), iată că tot putem să găsim și un sâmbure de lumină și de speranță în prezent!

Dacă toți Pre(a)lații, Arhiereii, Preafericiții și toate fețele bisericești s-ar mulțumi cu un Logan și ar privi mai mult la nevoile semenilor (spirituale și materiale), atunci, într-adevăr, lumea ar fi mai bună! Muult mai bună…

Totuși, să nu uităm că modelul nostru suprem de dragoste și sacrificiu a fost, este și va rămâne Isus Cristos, Mântuitorul și Domnul!

Portretul unui copil ratat

E greu de spus când se poate declara un adult ca fiind un ratat. Am vazut asta și în articolele precedente. Cert este că devierea nu se produce instant, ci ea e progresivă – ca drumul săgeții trase de arcaș spre țintă. Un adult ratat e un copil care nu a fost ghidat drept de mic. Un copil ratat e tulpina crescută strâmb în zorii majoratului…

E clar că un copil își ratează copilăria când crește într-un mediu toxic. Alături de exemple reprobabile – un tată bețiv, o mamă abuzatoare verbal, în ceartă la ordinea zilei, violență domestică, divorț și partaje de bunuri… bariere uriașe în calea dezvoltării unui copil. Evidente și clare! DAR, cele mai periculoase sunt cele nebăgate în seamă, cele neevidente:

Un copil ratat primește de toate! Pe lângă ce are nevoie, tot ce își dorește. Chiar și ce nu-i trebuie. Tot ce n-au avut părinții pe vremea lui Ceașcă, tot ce nu si-au permis sau au visat doar, se revarsă spre el în mod risipitor. El învață de mic că e bine să ai, chiar dacă nu ști ce să faci cu ele. În loc ca părinții să îl învețe să prețuiască relațiile și obiectele doar să le folosească, e viceversa – copilul va iubi lucrurile și se va folosi de oameni în viață… Copilul-adult materialist!

Un copil ratat e un răsfățat! E supra-alintat, pieptănat, dischisit și ținut în casă că într-un bol de sticlă. Nu va ști niciodată ce e bucuria de a sări într-o baltă,  adrenalina de a veni acasă cu mâna ruptă de la fotbal, aventura dintr-o tabară montană dormită la cort. El e peștișorul din acvariul casei părintești. Rezultatul? Un adult care nu va risca niciodată, va fugi întotdeauna de responsabilitate și o va suna pe mama la fiecare decizie importantă din viață… Adultul-copil netăiat ombilical!

Un copil ratat este educat online! De tabletă, de youtube, de vloggeri, încă de la vârste extrem de fragede. Radiat cibernetic zilnic, acest copil va deveni un autist virtual, încorsetat senzorial de imagini, desene și filme, lipsindu-i concentrarea și motivația. Ca adult, va încerca să se remotiveze citind literatură motivațională, dar, probabil va eșua. Asta, deoarece cărțile nu sunt motrice, sunt statice și, implicit, neinteresante… Adultul leneș și dezinteresat!

Și… un copil ratat crește fără Dumnezeu, Biblie și biserică. Îl învață părinții că are nevoie de spitale și de autostrăzi, nu de biserici… Adultul dezorientat, cu suflet gol!

E 1 iunie, știu. E ziua dedicată celor mici. Se pot scrie lucruri mai frumoase despre ei, e adevărat. Dar, prea mulți își ratează viața pentru că nu pornesc bine din rădăcină.

Un copil e un dar de Sus. E o investiție neprețuită și eternă. Nu îți bate joc de viitorul său! Fii un părinte model și nu uita să te cobori la nivelul lui, uneori…

Despre limite

Viața ne impune anumite limite. De origine, de educație, de șansă. Dar, de cele mai multe ori, limitele ni le punem chiar noi. Voluntar, sau inconștient. Ne încorsetăm cu anumite tradiții și reguli monotone, încât trăim teleghidați pe pista alunecoasă a urbanului sec. Ca într-un ring de box…

Ne punem limită în a trăi o viață plenară. De cele mai multe ori, motivațiile noastre se rezumă la ce-o să zic X sau Y? sau îmi stau bine ăștia? Nu mai sunt la modă… Ne limităm la a supraviețui curentelor, bârfelor și stilurilor vestimentare… Uităm că sunt unici, nu de încadrat în tipologii!

Ne punem limite în relațiile noastre. Nu ne cerem iertare când greșim și atunci ne limităm la a fi ursuzi, reci și devenim inabordabili. Nu iertăm când ni se cere, doar dacă avem vreun interes în a continua relația respectivă. Ne limităm dragostea față de aproapele… și apoi ne mirăm că rămânem singuri cu Netflix-ul. Și depresivi, când se termină ultimul sezon din Game of Thrones…

Ne punem limite alimentare și devenim anxioși. Nu sunt estetice burțile atârnând în straturi pe sub tricou vara, dar nici înfometările până la depresie nu sunt o soluție! Ne limităm echilibrul alimentar, corporal, mental, spiritual. Uităm că e și in corpore sano, dar și mens sana…

Ba, mai mult, le punem și celorlalți limite prostești, adesea. Frazele pentru că așa îți spun eu sau că așa am eu chef sunt cunoscute de mulți, încă de la vârste fragede… Adulții cresc odată cu limitele din copilărie. Unii rămân așa până îi așezi între 4 scânduri limitate!

Testăm barierele și granițele la maximum. Ne place, încă din adolescență, să vedem până unde putem păși lângă prăpastie, dar fără să cădem! Un fel de (de)limitare a limitelor. Am vrea să știm cât putem fura fără să fim prinși, cât putem minți fără să roșim în obraji sau cât putem cocheta cu diavolul, fără să păcătuim…

Mulți încearcă să îl limiteze și pe Dumnezeu. Între pereții unui sanctuar, în crucifixuri, în tradiții și obiceiuri, în tipare, în răspunsuri umane precise date întrebărilor din neant, în șabloane. Sau cum spunea Vasile Voiculescu:

“Ne batem capul, să Te dezlegăm,
Strânşi în soboruri ca la şezătoare
Parc-ai fi, Doamne, doar o ghicitoare,
În loc să-ngenunchem să ne rugăm!

Cătăm poteci în stânci fără de trepte,
Ne căţărăm s-ajungem pân’ la Tine,
Când Tu Te afli în ţinuturi line
Pe drumurile limpezi, mari şi drepte…”

Limitați oricum suntem. În timp și spațiu. Bine-ar fi să nu mai adăugăm și alte lanțuri inutile vieților noastre scurte, semenilor noștri sau chiar (încercând) lui Dumnezeu.

Nu uita: când alții îți spun că nu (mai) poți, îți arată limitele lor, nu pe ale tale!

Portretul unei femei ratate

Pentru că într-un articol anterior am scris despre profilul unui bărbat ratat (aici) și pentru a nu fi acuzat de discriminare, mă voi întoarce astăzi și spre celălalt sex. Chiar dacă e mai complicată o astfel de descriere (pentru că femeia e complicată în sine), totuși hai să vedem ce caracteristici și semnale prezintă o femeie ratată astăzi.

Ea e independentă! Adeptă mai mult sau mai puțin a mișcării feministe (pornită acum un secol), ea nu are nevoie de bărbat. Nici de părinți. De nimeni! Nu îi plac copiii – i place viața! Vrea club și distracție. Nu vase de spălat și mucoși de crescut… Dacă apucă și se însoară și nu îi merge cu ținutul sub papuc, apelează la formula nepotrivire de caracter la Tribunal…

E victima propriilor sentimente! Se aruncă în brațele primului venit. Care devine și primul servit… Fire adolescentină, dacă nu a avut parte de un tată afectiv, va căuta iubirea oriunde și la orice mascul care îi apare la orizont. Își îneacă despărțirile cu foștii intrând în alte relații proaspete. Din nou, și din nou. Un ciclu de relații nefericite…

Are doctoratul în make-up! Nu pleacă nicăieri fără a avea în geantă o trusă de scule faciale. Dorește să arate ceea ce nu este! Să machieze exteriorul, crezând că maschiază interiorul atât de rănit. De insulte, de neîncurajări, de stări depresive… Îi lipsește decența feminină și îi place să fie obraznică vestimentar. Să atragă priviri, să fie în centrul atenției. Să audă voci pe stradă șoptind: ia ui’ la aia…

Abuzează de lucrurile care îi aduc satisfacție pe moment! Care îi ridică nivelul de endorfină în creier. Adoră shoppingul de dragul… shoppingului. Nu face diferența între nevoi stringente și dorințe puternice. Își dorește tot ce e mai nou pe piață. Își îndrăgește smartphone-ul ultra-performant și cheia de la Audi. Se refugiază în rețele sociale, expunându-se la maximum. Cu tot ce poate! Pe scurt, ea iubește lucrurile, nu oamenii. Se iubește doar pe sine, nu (și) pe ceilalți…

O femeie poate fi catalogată ca ratată dacă nu îndeplinește scopul pentru care se află pe acest pământ. Cu alte cuvinte, dacă trăiește degeaba. Există femei care bifează toate caracteristicile de mai sus, altele doar una sau două… Ferice de cele care trec testul cu (bri)0!

Adevărul e că, o astfel de femeie care își ratează ținta, suferă. Crunt! Și nu vede nici leac, nici ajutor. Arătați-le compasiune și empatie…

Închei cu ceea ce spunea Napoleon: „Femeia frumoasă place ochiului, iar femeia blândă place inimii. Prima este o adevărată bijuterie, dar a doua este o adevărată comoară.”

Femei, fiți comori în această lume! Bărbați, căutați-le!

De ce plouă atâta…?

Pentru că am devenit (prea) arizi. Ca pământul încruntat de seceta verii. Suntem morocănoși, mai ales în zilele de luni. Depresia de luni… e depresia care urmează extazului din weekend. Suntem cu fețele alungite de scepticism. Orice bine sau faptă filantropică le suspectăm de vreun interes ascuns. Sprâncenele ni se unesc adesea. Am uitat să mai fim copii – măcar în sufletul nostru… Nu știm să mai ieșim în ploaie și să ne facem leoarcă. Să mai sărim în bălți cu piticii noștri. Ne acrim și dacă ne stropesc câțiva picuri de ploaie. Din mall până la mașină… De ce plouă atâta?

Pentru că nu mai plângem. Fugim de lacrimi ca de aghiuță. Cu toate că râsul își are vremea lui și plânsul la fel. Lacrimile spală ochii. Chiar și la priveghiuri și înmormântări – mai degrabă aud bancuri și politică pe margine decât lacrimi empatice sincere… Am ajuns de nici nu mai zâmbim (ce să mai vorbim de râs), nici nu mai plângem. Exact cum spunea Mântuitorul: v-am cântat de veselie și n-ați jucat, v-am cântat de jale și n-ați bocit… Nicicum parcă nu ne e bine. În niciun fel nu mai vezi oameni mulțumitori. Când e soare, de ce e, și când plouă – de ce plouă atâta…!?

Pentru că doar după ploi zdravene apare curcubeul. Mulți, oricum, nu au ochi pentru el. Ei sunt cu ochii în asfalt. Raza vizuală – nivelul solului. Pentru ei orizontul se oprește la 1,80m. Se mulțumesc cu pământul. De aia sunt nemulțumiți – nu mai privesc spre cer! (Mă uitam zilele acestea de pe balcon când a adus firma de salubritate multe tomberoane negre și colorate, pe care le-a plasat în cartierul rezidențial. Mă gândeam: exact de asta aveam noi nevoie în 2019 – să sortăm gunoiul…) Nu vedem curcubeu, pentru că suntem prea prinși cu ale noastre. Rutina, monotonă ca vremea… Ca o ploaie care nu se mai termină. De ce plouă atâta?

(P.S.: ca să nu mai udăm gazonul cu furtunul, ca să sărim peste o vizită la spălătoria auto, ca să avem parte de un somn mai odihnitor, ca să ieșim la alergare între două ploi, ca să ne plimbăm romantic sub umbrele, ș.a.m.d.)

Ploaia poate avea două efecte. Pe unii în crește, pe alții îi îneacă! Noroc cu digurile…

Nu scormoni în tomberoanele lumii. Privește spre înalt! Lasă-te curățat de apa care vine de Sus!

Profilul unui bărbat ratat

“Mă numesc Narcis, sunt român și am 35 de ani. Mâine intru în a 36-lea an și vreau să vă prezint viața mea. Pe scurt. Un fel de post scriptum al unei scrisori mai lungi…

M-am născut în Ardeal, la poalele munților Făgăraș, într-o localitate mică, dar selectă. Lume bună, cum se spune în popor. Încă de la vârsta de 1 an, am crescut într-o atmosferă aristocrată, aș putea spune chiar încărcată de snobism. În acel an, afacarea tatălui meu a luat foc – în sensul pozitiv al cuvântului – și ne-am permis luxul achiziționării unui conac extravagant, cu împrejmuire de vegetație exotică – un SPA privat. Chiar primii pași i-am făcut pe gazonul tuns perfect de nea Costică, îngrijitorul domeniului nostru rezidențial.

De la 4, 5 anișori au început petrecerile în cinstea mea. Adică, toți partenerii de afaceri și familiile cu bunăstare din zonă erau invitate pe imensa terasă din spatele vilei pentru o petrecere care ținea o noapte întreagă. Uneori, și două nopți și o zi… Eu, școala o frecventam doar din motive de competiție. Dar nu academică. Privată fiind instituția, tata m-a învățat că trebuie să mă descurc, nu neapărat să fiu primul. Că trebuie să arăt ce am, nu ce sunt! Nu ce sunt…,” și Narcis lăcrimează…

„Am continuat să am o concepție strict materialistă despre viață și lume. Hedonism pur! Parcă numele Narcis mi se potrivea complet. Asemeni personajului mitic, totul se învârtea în jurul meu: ATV-uri, adolescente, bani, haine mai mult decât scumpe. Soarele eram eu, ceilalți erau planetele… Viața trăită scump devenise și deviza mea existențială! Frecventam acum liceul doar pentru a-mi îndeplini scopul. Școala era doar unul din mijloace. Îmi etalam opulența oricând aveam ocazia, chiar și profesorilor. Eram un tânăr obraznic, datorită răsfățului și pufului în care am vegetat în primii ani de viață.

Am decis să nu fac nicio facultate. După cele doisprezece clase și BAC-ul luat la limită îmi ajunsese! Prea multă muncă pentru un tânăr frumos și hăruit cu charm din naștere. Oricum, la ce îți folosește o facultate? O diplomă? Banul contează! Nu am citit nicio carte până la această vârstă. Am trăit doar senzorial, din imagini și video-uri, din sentimente și experiențe tari. Intrasem, pe la 25 de ani, într-un anturaj de oameni gălăgioși, cheltuitori, risipitori. Toți “prietenii” mei se bucurau de ce puteau procura lichiditățiile mele. Eram înconjurat mereu de tipi și tipe cărora le plăcea viața, așa cum spuneau ei…

Ani de-a rândul am trăit așa. Nu credeam că există altă viață. Nu îmi erau cunoscute expresiile n-am timp sau n-am bani. Le aveam pe toate. De pierdut! În urmă cu doi ani, totul s-a schimbat. Tatăl meu a făcut un preinfarct. A fost dus de urgență la un spital bun din țară, dar era necesară o intervenție pe cord deschis. A zburat la Geneva numaidecât. După câteva săptămâni, era din nou pe picioare. Vezi, ce bine, dacă ai bani…gândeam eu în sinea mea. Era ca și cum nu ar fi pățit nimic. Până într-o seară, când, pe iaht fiind, în Marea Adriatică, primesc un telefon. Se aude o voce stinsă. Mama îmi spune: Narcis…tatăl tău a murit! Vino acasă. Am crezut că o farsă, că e o glumă proastă. Apoi, întors în țară, am aflat că a avut un atac cerebral și a decedat imediat. Și eu îl credeam nemuritor! Credeam că cu banii poți face orice…

Însă, nu acesta a fost șocul cel mai mare. Bomba a fost că tatăl meu avea deschise pentru afacerea lui vreo trei linii de creditare la banci cu sume imense. Astfel, eu și cu mama mea, a trebuit să vindem totul – pământul, conacul – și să ne mutăm într-o garsonieră dintr-un orăsel vecin. Am rămas singuri- singurei. Nu ne mai căuta nimeni. Mama, care se apropia de vârsta la care o femeie se pensionează, trebuia să își caute de lucru. Cine te mai ia la 60 de ani?? plângea ea… Eu, care nu avusesem niciun loc de muncă până acum, eram debusolat. Nu cunoscusem ce înseamnă a face treabă, dacă nu implica și distracție… Azi se împlinesc 2 luni de când a plecat babacul, mâine împlinesc 36 de ani. Ar trebui să fiu la apogeul vieții mele. Dar, ma simt un bărbat ratat! Simt că am pierdut ținta, nu am niciun scop în viața. Sunt un ratat!”

Aceasta e povestea lui Narcis. Istoria unui bărbat ratat, în floarea vieții. Problema e că sunt mulți Narciși astăzi. Nu muncesc, fac școala doar cât e nevoie, până la limita abandonului școlar. Se joacă Counter Strike până la 30 de ani. Pe banii părinților, în casa părintească. Se văd prea mari pentru a fi tratați ca niște copii, dar se văd prea fragili să își găsească un loc de muncă și să se țină de el. Să ia viața în propriile mâini, se se autoîntrețină. Ce să mai vorbim că nu se gândesc la întreținerea altora, din moment ce nici pe ei nu pot să se susțină – mă refer la căsătorie. Unii sunt băiețandrii de bani gata, cu sloganul carpe diem. Cum e și băiatul narcisist din povestioara noastră. Nu investesc în nimeni, în afară de propria lor persoană. Nu văd mai departe decât astăzi, aici, acum. Nu își fac planuri, ci doar supraviețuiesc de pe o zi pe alta. Îndopându-se alimentar, vizual și auditiv. Trag de fiare, dar creierul le e mort! Se împopoțonează cu țoale de firmă, dar în suflet bate vântul. Alți bărbați la vârsta Narcișilor au deja unul sau doi-trei copii. Cresc deja viitori bărbați… adevărați!

Pentru mine, un bărbat ratat e cel care a prelungit prea mult starea de adolescență, permanetizând-o. Cel care nu și-a înțeles menirea, care a ocolit – intenționat sau semi-conștient – scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu pe pământul acesta.

De ce ne certăm? sau sursele conflictelor

Pentru că lipsește comunicarea. De multe ori, nu spunem celuilalt când ceva nu ne convine. Ținem în noi și mocnim. Ca Mocănița din Maramureș. Și apoi izbucnim! Ca locomotiva care trage vagoanele mâniei acumulate zile, săptămâni, ani… Dialogul tip roata-de-rezervă nu e eficient deloc! Vorbim când nu mai putem sau când cedăm adesea… O comunicare sinceră, deschisă și, mai ales, regulată, aduce sănătate relațiilor noastre!

Pentru că ne interesează (doar) cine are dreptate. Asta se întâmplă mai ales în căsnicii. Și eu am trecut în primul an ca soț prin această experiență. Până am realizat, amândoi, că viața de familie nu e o competiție din care cel care are dreptate câștigă, nu e cu buline roșii sau negre, nu e despre cine e mai tare. Ci despre slujire, despre îngăduință. Nu e sprint, ci mai degrabă Marathon. Înhămare la o călătorie lungă, de rezistență, de tipul win-win, cum ar zice Maxwell…

Pentru că avem perspective și viziuni diferite. Suntem toți unici! Toți diferiți. Din fericire… Dacă nu, am fi fost roboți, programați, sau, cel puțin, programabili. Și unele conflicte apar tocmai din obligarea sau forțarea celorlalți de a privi prin ochelarii noștri. Spunem că așa e bine, sau că așa se face, sau că așa trebe! Dar, de multe ori, ne lipsesc argumentele – semn că nu așa se face, ci că așa considerăm noi că se face, de fapt… (P.S.: Nu vorbim aici de toleranță LGBT, ci de acea acceptare a modului de gândire și relaționare a oamenilor în viața de zi cu zi).

Pentru că ne căutăm scuze, nu motive. Un motiv este o cauză clară, directă și justificativă pentru o anumită problemă. Dar, o scuză este un subterfugiu, ciocănelul de siguranță cu care spargem geamul în cazul în care trebuie să ieșim dintr-o situație limită. Un mod laș de a intra într-un conflict sau de a-l părăsi pe ușa din dos a liniștirii conștiinței că suntem acoperiți de scuza noastră. Scuză penibilă, adesea… Asumarea și rezolvarea unui conflict duce la armonie, nu scuzarea lui!

Cele două insecte (gândăcei sau ce sunt…) din imaginea de mai sus le-am descoperit pe traseul montan din județul Harghita care duce sus la Statuia Inima lui Iisus. Le-am pozat. (Vă rog priviți din nou imaginea) Nu am știut ce fac gândacii ăia acolo – am dedus că se răfuiesc. Ceartă cu scântei! Dar, la fel de bine, se pot și îmbrățișa… Asta înseamnă că drumul spre inima lui Iisus este cel în care te împaci după ce te-ai certat. Cu soțul, cu copiii, cu colegii sau șefii de la lucru, cu vecinii. Cu toți!

În ceea ce ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii, grăia apostolul demult.

Comunică, nu fi justițiar, fii deschis și nu căuta scuze!

Iubește, iartă și fii un om al păcii!

Fobiile noastre de toate zilele

Cu toți avem fricile noastre. Uriași cu care ne luptăm zilnic. Sau saptămânal, lunar, anual… Încă de mici ne formăm fobiile. În mod inconștient, de cele mai multe ori. Începem cu frică de oliţă, întuneric, umbre, de a dormi singur, de vreme şi zgomote puternice. Apoi, de Bau-Bau, doctori și injecții, insecte și animale…

După cei șapte ani de acasă, deja avem un palmares bogat de frici. Adăugăm și fantomele, frica de a sta singur în casă, de boală, de eşec şcolar, dentofobia sau de a fi respins de sexul opus.  De la 18 la 20 ani, un tânăr se poate teme de viruşi sau alte chestiuni legate de sănătate, să nu rămână pe drumuri, sau chiar se poate instaura teama de a fi adult (așa s-a inventat conceptul de adolescență – intermediarul copilului adult sau al adultului copil).

Dar ăstea-s de modă veche deja! Omul modern se confrunta cu alte fobii astăzi. Cum este Triskaidekafobia – frica de numărul 13 (la români se adaugă și alte numere si pisici…),  Pentheraphobia – frica de soacră sau Metathesiofobia – frica de schimbare, de stricare a rutinei. Dar, cea mai cea, este nomofobia – teama de a nu avea acces la reţelele de telefonie mobilă şi la traficul de date. Aceasta a fost fobia anului 2018!

Totuși, în topul atemporal și universal al fobiilor stau: teama de umilire, teama de separare (prin abandon sau respringere) și teama de moarte, care este Goliatul uman în materie de frici! Asta, probabil, datorita faptului că, undeva în mintea lui, omul se gândește că cu siguranță va muri, chiar dacă nu se va întâlni cu șerpi, dentiști (prea des), spații închise și alte personaje din fobii. Cu moartea sigur!

Și, cu toată această frică imensă, luăm moartea la mișto. În afară de coasă și un șal negru în jurul capului, nu avem prea multe descrieri vizuale ale morții. Ne distrăm la filme de groază, iar stilul cineast horror a devenit cireașa de pe tortul ecranelor. Ar mai fi și craniile și dovlecii ciopârțiți la final de octombrie… Iar în literatură, s-a scris muult despre  moarte, chiar mai mult decât despre viață…

E și veșnicul argument invocat – nimeni nu s-a întors din moarte ca să ne spună cum e acolo. Și pare unul bun. Dar e fals! Este Unul care a înviat și ne-a și lăsat scris despre ce va fi dincolo, dar societatea noastră seculară de astăzi îl trece la categoria personaje imaginare…

Totuși, nu de moarte trebuie să ne fie cel mai frică. Nu ea e cea mai mare pierdere pentru tine! Așadar, nu te teme că viața ta va avea un sfârșit undeva, cândva, ci teme-te ca nu cumva viața ta să nu aibă niciodată un început!

Fobiile trebuie călcate în picioare, nu scuzate! Distruse, nu hrănite! Fobiile ne mint că nu se poate fără ele…

Antonimul fricii nu este curajul, ci libertatea! Viața trăită liber, în adevăr!

Calea spre Adevăr este Viața!

Graba, strică… viața

Spunea o veche vorbă de duh românească că Omul, în viața sa, trebuie să ridice o casă, să planteze un pom și să aibă cel puțin un copil. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puțin – omul, în scurta și grăbita-i viață, trebuie să termine de achitat apartamentul, să aducă flori soției (măcar de 1 martie) și să aibă maxim un copil…

Suntem grabiți. Tare grăbiți! Avem totul la telecomandă, la buton, prin aplicațiile de pe smartphone. Comandăm, plătim și comentăm prin telefon. Zâmbim tot prin el… Drama cea mai mare a postmodernismului e ca, cu cat ne strecuram și fugim de colo-colo că să câștigăm timp, cu atât (proporțional) îl pierdem apoi. La Insula Iubirii, Acces direct, căzături în direct, pungi de semințe, meciuri și Halep… Până la urmă – chiar îl câștigăm sau îl risipim…?!?

Ciudat, bunicii și generațiile trecute nu aveau mașină de spălat haine, ci spălau cu mâna; nu aveau aspirator, doar maturoi din nuiele; lucrau 14-16 ore pe zi, în condiții grele, nu 8h în birou; nu știau ce e aia curățătorie chimică, ci își băteau covoarele în curte; și alte, alte; și totuși, aveau timp de șezut pe prispă, aveau timp dedicat discuțiilor cu cei ai casei. Acum nu își mai face nimeni băncuță de socializare la poartă, cum era pe vremuri, la gardul fiecărei gospodării…

Pentru noi, generația grăbită, s-au inventat claxoanele, tichetele de ordine, transferurile bancare, clopoțelul de la recepții, comenzile online, mașina de spălat vase, tot ce funcționează prin tehnologia wireless (asta pentru că nu mai avem timp de cabluri sau fire), dar tot noi suntem cei care zilnic cântăm refrenul nu am timp… Avem, dar numai pentru ce vrem să avem!

Dacă încearcă cineva să ne oprească din graba noastră, ne enervăm pe el! Cât ne-o fi el de prieten, nu avem timp de prostiile lui… Auzi – meditare asupra sensului vieții… Cine mai are timp de așa ceva?! Nici măcar un articol de blog nu mai citim (faci parte din categoria excepții, dacă citești aceste rânduri. Din fericire…)

Graba, strică treaba! se spune. Dar, graba, zi de zi, lună de lună, an după an, strică…stilul de viață! Viața însăși! În acest ritm, ne vom grăbi numai pentru mărunțișurile acestei lumi în care trăim și vom rata lucrurile cu adevărat importante in viață. Ce să mai spun că unii se și supără repede, în grabă, iar apoi țin supărarea la nesfârșit…

Așa că, “Grăbește-te încet” (Festina lente!) spuneau latinii. Grăbește-te la pas cu viața…  

Nu ai timp? Fă-ți!

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!…

Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Clepsidra e tot mai goală. Pe zi ce trece…