De ce ne strângem pumnii tot mereu?

Venim cu pumnii strânși în astă lume
Plini de dorințe și repeziciune,
Făr’ să realizăm că în a noastre palme
Este săpat adânc: deșertăciune

Și creștem, încleștând mâinile tare
Trecând prin dificila adolescență
Și n-apucăm să deslușim mesajul care
Ne spune clar și tare: concurență

Ieșim în floarea vârstei tot încorsetați,
Răpuși de vicii si nestinsele iubiri
Și n-avem timp să cugetăm la anii regretați
Și continuăm, și pe noi scrie-ncet: zdrobiri

Ajungem la etapa de realizări în viață,
Iar pumnii-s tot mai strânși și roșii…
Și iar uităm că anii trec la suprafață
Și metacarpienele șoptesc: capricioșii

Și senectutea ne surprinde ca pe pe hoți
Cu palme învinețite-n roș’ cărămiziu,
Și nu le mai putem deschide – ia, vezi, poți?
Și cele patru scânduri spun: e prea târziu

De ce ne strângem pumnii tot mereu?
Chiar nu vedem că-n ei e aer toxic care,
De sufocat ce e, nici el nu are oxigen,
Iar noi murim în încleștare…?

(Sibiu, 12.09.2019)

Antitezele existenței

Opusul dragostei nu-i ura, chiar de-i înfipt-adânc în semen,
Ci-i indiferența care macină mereu, suflet chinuit, peren.
E rău să nu te simți iubit, căci toți simțim un ghes de afecțiune,
Dar și mai rău e să fii tot respins – să nu primești nici ură, nici iubire..

Antinomia adevărului nu stă, adesea, în minciuni pure și sfruntate,
Ci în acel dulce și subterfugic adevăr întortocheat, spus pe jumătate.
E rău să fi mințit în față, în public, cu degetele încleștate pe la spate,
Dar și mai rău e s-ai parte de livrarea doar unei bucăți de realitate…

Și antiteza neagră a credinței nu-i îndoiala, chiar de își caută cuib în credincios
Ci este zilnica, periculoasa necredință, care îi face vânt mereu lui Hristos.
E rău să te apese norii îndoielii, și, totuși, după iei apare iar încrezătorul Soare,
Dar și mai rău e să te-nece necredința, căci ea nu-ți lasă nici liniște, nici viață, nici culoare…

Opusul bunătății nu-i răutatea, chiar de e dureroasă când își înfinge ghearele adânc,
Ci e-a fi bun doar pentru a-ți atinge scopu-ți egoist, tratând pe semen ca pe-un țânc.
E rău să-ți fie răsplătită fapta bună cu răutate, ș-intenția sfântă-n chip demonic,
Dar și mai rău e să ți se-arate bunătate cu mâna-ntinsă, dar cu un pumnal la spate pregătit…

Și pentru viață, nu moartea-i e sfârșit, chiar dacă sunt la cautare creme antiaging, antirid,
Ci e-ncercarea ambulantă de a supraviețui ‘n-această existență, dar încetând a mai fi trăit.
E rău când cei mai tineri părăsesc acest pământ și lasă-n urmă ochi plânși ș-inimi goale,
Dar mai rău e când sunt printre noi, și-s zombii goi ce hoinăresc pierduți pe-a lumii coridoare…

Deci, tu,
Iubește, nu fi indiferent, că asta doare cel mai tare
Și spune adevărul gol-goluț, nu doar pe jumătate
Și nu lăsa ca nihilismul să ucid-a ta credință
Și nu fi bun doar pentru tin’, de-i cu putință,
Căci doar așa trăi-vei cu adevărat a ta viață!

Sibiu, 28. III. 2019

Decizii în oglinda retrovizoare

Dac-ar fi să mă nasc iarăși și s-aleg anume spațiul,
Tot pe plaiul mioritic, în Ardeal, mi-aș pune locul.
Că-i mai molcom traiul și mai dulce
Și mai albă pâinea, chiar de-i mult muncită…
Chiar de leafa nu-i valută, ș-alocația – o nimica!

Ar fi România Mare, țara care-a dat valoare,
În Balcani, în Europa și dincolo de hotare.
Că-i mai bine aici, în pace
Mai aproape de cei dragi, chiar de dincolo băltoaca are pește…
Chiar de-n Spania și-n Germania euro te amăgește!

Aș alege tot un om de rând să fiu, harnic și cutezător,
Nu un tip ieșind din Bentley, cu un râs zeflemitor.
Că-i mai bin’ să strângi cureaua
Sa-ți administrezi venit cinstit, să cunoști ce e ROBOR-ul…
Chiar de-i greu adesea, știi – termini rata și-ți iei zborul!

Și-aș fi tot un familist, cel puțin foarte convins,
Partener de viață – tot EA, care inima mi-a prins.
Că-i amară viața-n garsonieră, cuc
Și mai tristă, și mai dură, chiar de-ajungi as în profesie…
Chiar de urci pe trepți de-onoruri, singur – intri în depresie!

Aș vrea tot o viață plină, de esență și cu scop,
Nu să fug în chip agnostic, ca vrăbiuța – țop, din loc în loc.
Că-i frumoasă viața de creștin
Și cu rost, și cu folos, chiar dacă credința-i zdruncinată tot mereu…
Chiar de nu se vede luminița în tunel, EL rămâne veșnic Dumnezeu!