Categorie: Interviu cu Dumnezeu

–Î: De ce trebuie, uneori, să ne străduim să credem în Dumnezeu? De ce e așa de greu să crezi zi de zi și de ce nu e mai evident Dumnezeu? Parcă e ascuns…

–R: Pare ascuns. Și este! Ascuns simțurilor noastre, cântarelor, ruletelor. Pe El nu poți tu ca om să Îl cuprinzi, să Îl măsori, să Îl cântărești. E ca și cum ai prinde pești cu o mreajă găurită. Infinitul nu poate fi limitat. Problema oamenilor contemporani este că li se pune presiune pe senzorial foarte mult astăzi. Să vezi, să simți, să pipăi, să auzi, să experimentezi – asta e lumea ta! Just do it! cum zice un slogan binecunoscut. Astfel, mintea unui om care vrea să creadă – și chiar și inima – este trasă în două direcții diferite concomitent. Sau, cum ar spune psihologii, se află într-o disonanță cognitivă. Și atunci, când un om se bazează doar pe simțuri când vine vorba de a crede, el se chinuie, încearcă și se luptă palpabil să înțeleagă necuprinsul. Problema e că a crede = a nu vedea, pentru că ce se vede nu se mai poate crede… Într-adevăr, într-o lume construită pe vizual, e foarte greu să crezi!

–Î: Bine, dar atunci nu ar putea Dumnezeu să facă anumite semne la nivel global, să scrie ceva pe cer, de exemplu, ca să vadă toți, să le fie mai ușor să creadă ceea ce nu văd sau să li se confirme credința…?

–R: Dumnezeu poate totul. Dar, a-I cere semne și minuni nu este o soluție pentru umanitate. Oricum creștinismul nu este o mașină de răspunsuri la foc automat; viața trebuie trăită deseori (și) în mijlocul întrebărilor fără răspuns, al paradoxurilor, al concluziilor aparent contradictorii… Ei bine, la exemplul cu scrisul pe cer, cu siguranță nu toții oamenii ar crede post-eveniment în Dumnezeu. Asta, deoarece, mulți ar confirma ca a fost doar o halucinație, o hologramă. Tot așa, dacă Dumnezeu ar vorbi din cer, majoritatea ar spune că s-a auzit un tunet, nu o voce (de fapt, asta chiar s-a întâmplat la botezul Mântuitorului în Iordan)! În al doilea rând, cum spune și proverbul românesc – orice minune ține 3 zile. O credință bazată doar pe un miracol va ține (doar) atât cât ține entuziasmul minunii de la început. Și… orice impresie se estompează odată cu timpul. Nu are un impact continuu. Iar, dacă o persoană își bazează credința doar pe miracole, va avea nevoie de un flux continuu de astfel de întâmplări pentru a o hrăni. În al treilea rând, Dumnezeu nu vrea roboței care să fie hrăniți sau încărcați wireless cu minuni! Credința e o relație personală cu Dumnezeu. Nu un număr de magie cum sunt cele prezentate la Românii au talent…

–Î: Și atunci, de ce nu cred toți oamenii în Dumnezeu? De ce există ateii?

–R: La această întrebare nu se poate răspunde într-un paragraf. (Nici la celălalte de mai sus). Dar, dacă oamenii ar înțelege că își fac LOR un bine temporar și apoi etern punându-și încrederea în Dumnezeu – Creatorul lor, care îi cunoaște cel mai bine, nu ar mai exista niciun ateu. Mulți spun că ei nu cred, pentru că nu vor să îi facă pe plac  unui bătrânel ce seamănă cu Moș Crăciun, care locuiește pe un tron în cer și dă ordine, nepăsându-i de planeta Albastră câtuși de puțin… Alții, spun că El nu este destul de evident ca să creadă în El. Un Deus absconditus, cum spuneau asceții în Evul Întunecat. Care se joacă de-a v-ați ascunselea… În definitiv, așa și este! Dumnezeu este suficient de evident și de revelat (prin Biblie și prin Fiul său care S-a umanizat pentru oameni tocmai pentru a se arăta) pentru ca cei care doresc să creadă să o poate face, și, în același timp, El este suficient de ascuns pentru cei care nu doresc să creadă și aleg evitarea! Negarea! Cum ai putea să negi ceva ce nu există??

–Î: Cum să îmi fie mai ușor cu crezutul? Mai la îndemână, mai simplu, mai evident…?

–R: La o scurtă meditație asupra existenței, se poate ajunge la concluzia că tot ce este frumos este, în definitiv, și dificil. Probabil, lupta și disciplinarea cu greul fac parte din tabloul frumosului. Așa e cu nașterea unui copil (travaliu-> nașterea unei ființe vii), cu terminarea unei facultăți (sesiuni grele -> finalizarea unei etape din viață), ieșirea la pensie (muncă susținută ani de zile -> repaus, cei care mai apucă…), ș.a.m.d. Cu credința e la fel. Doar că ea e mai mult decât o ipoteză, o variantă sau o cale de a ieși din bucluc la un moment dat în viață… E o alegere! O alegere de ordin moral. Așa că, întrebarea nu e numai „Înțelegi rațional de ce ar trebui să crezi?”, ci și “Vrei să crezi?”. Astfel, varianta crede și nu cerceta iese din calcul. Corect e crede, cercetează și… vei crede!

P. S. Isus Cristos a spus odată o pildă despre un om care a găsit o comoară ascunsă într-un teren arabil. De bucurie, a lăsat totul, a plecat și a cumpărat tot hectarul de pământ, ca să se poată bucura deplin de comoara sa. Așa e și cu viața de credință. Când găsești adevărul, sau, mai bine spus, Adevărul te găsește pe tine (sau ambele), lași totul, și alegi să Îl crezi! Chiar dacă, alături de credință, vin la pachet, adesea, și scepticismul, îndoielile, întrebările fără răspuns, frământările, tu alegi să accepți tot tacâmul! Cu alte cuvinte, credința înseamnă să cumperi tot ogorul!

(Acesta este ultimul articol din seria Interviu cu Dumnezeu. Dacă dorești să lecturezi și celălalte articole din serie, accesează acest link).

–Î: Nu e posibil ca totul să fi apărut din întâmplare? Nu asta ne spun mulți biologi, nu asta spune teoria evoluției – că gândirea și moralitatea noastră fac parte din instinctul nostru de supraviețuire?

–R: Teoria evoluției, dacă ar fi adevărată, nu ne-ar putea oferi mai mult decât o supoziție biologică cu privire la apariția ființei umane. Și asta ar însemna că tot ceea ce gândim, tot ce producem, tot ce planificăm reprezintă doar niște reacții biologice chimice. Am fi doar un complex de circuite neuro-chimice. Iar, când am avea o idee genială, aceasta nu ar fi mai mult importantă decât… un râgâit, de exemplu. Și acesta e tot o reacție chimică… Cum este posibil ca teoria relativității lui Einstein (formulată în termeni matematici) să se potrivească realității atât de bine? El nu și-a impus teoria asupra realității. El a descoperit-o. Lumea era compatibilă cu mintea noastră înainte să fi apărut o minte ca a lui Einstein care să vadă lucrul acesta. Astfel, trebuie să existe Cineva care ne seamană nouă (o Ființă personală, nu doar o Forță cum spun darwiniștii) care e la cârma Universului. Întâmplarea și coincidența ies din ecuație…

–Î: Ne afectează sau ne privilegiază în vreun fel faptul că nu suntem doar niște reacții chimico-biologice?

–R: Desigur că o abordare completă a omului (nu doar una strict corporală, biologică) este o perspectivă sănătoasă. Suntem ființe conștiente, morale, încărcați cu sentimente și voință și de aceea suntem liberi! Ar fi putut reacțiile chimice întâmplătoare, oricât de complexe ar fi fost, să fie vreodată libere? Iar dacă pânza pe fundalul căreia a fost este zugrăvit întreg Universul nu este una personală, asemenea nouă și dacă nu există un Dumnezeu Creator, atunci noi suntem ca niște pești pe uscat. Strigăm cu disperare după apă, dar apa nu a existat niciodată…

–Î: Dar dacă Dumnezeu există și El se declară Atotputernic, de ce nu oprește tot răul din lume, suferința, războaiele, cutremurele, sărăcia, violența, etc.? (Așa cum am discutat în primul articol)

-R: Da. El este Atotputernic. Dar răul nu provine din voia Sa. Nici directă, nici indirectă! Nu puterea Lui creează răul și toate celălalte. Pământul este un adevărat câmp de luptă. Între Dumnezeu și Diavol. Între îngeri și demoni, bine și rău. Dreptate și înșelaciune…

–Î: Bine, bine. Dar dacă El e Atotputernic, atunci ar putea „lichida” orice rău instant, nu? Nu putem atribui tot răul scopurilor oamenilor răi, Diavolului și acoliților săi – rolul lui Dumnezeu care ar mai fi atunci…? Dacă, într-adevăr joacă un rol, atunci nu poți să dai vina pe altcineva. Iar dacă dai vine pe altcineva, atunci El nu mai are niciun rol…

–R: Inițial, la originea originilor, Dumnezeu a deținut toată puterea. Înainte de creație, Dumnezeu a fost singura Ființă care a existat și El a deținut toată puterea. Dar, odată cu crearea făpturilor libere (ne includem aici), Dumnezeu a cedat automat o parte din puterea Sa deciziilor ființelor create libere. Mai simplu, El a delegat o parte din puterea Sa. Voluntar. Așadar, puterea pe care Dumnezeu o dă cu împrumut nu mai poate fi folosită de El. Dar, a fost alegerea Lui, o cedare absolut voluntară. El rămâne Atotputernic și trebuie să înțelegem că dacă există o limitare a puterii lui Dumnezeu, aceasta există numai ca urmare a deciziei Sale, nu ca efect a vreunei constrângeri din exterior. Doar dacă Dumnezeu ar fi limitat de o putere din afara Lui s-ar putea afirmă că Dumnezeu nu este omnipotent (atotputernic). Deci, El în esență este atotputernic, doar că alege să nu fie. Iar motivul este faptul că dorește o creație capabilă de dragoste, iar pentru aceasta trebuie să fie liberă (să aibă o oarecare putere).

–Î: Așadar, omul este creat de un Dumnezeu omnipotent, iubitor și care oferă libertate?

–R: De cele mai multe ori, presupunem că dragostea este, instinctiv, o realitate. Că este singurul ideal pentru care merită să trăim și să murim. Dar natura pare să fie un sistem fizic indiferent și lipsit de dragoste. Mecanic, robotic. Ciocnire de substanțe chimice, coincidențe, instincte hormonale. De fapt e invers! Toate lucrurile se potrivesc pentru că au fost create în felul acesta de relaționare. De un Dumnezeu creator, iubitor și atotputernic. Unii spun că aceste convingeri morale sunt doar niște chestiuni de gusturi. Ia taie-le calea în giratoriu să vezi cum convingerile lor se schimbă – tocmai au suferit o nedreptate în trafic! Toți tânjim după scop și semnificație, sunt înscrise în ADN-ul nostru. Dar, dacă sursa ultimă a întregii existențe nu este cel puțin la fel de personală ca noi, atunci suntem inexplicabili! În origini și în esență.

Epilog: Tot ce își dorește inima omului își găsește (nu numai) explicația, dar și împlinirea (doar) în Dumnezeu! El e sursa. Credința în Dumnezeu nu e doar o teorie susținută, doar un crez declarat, ci o relație specială și unică! Înainte de a-L cunoaște, eram ca un pește uscat care descoperă că există apă! Și încă ce apă – de munte, proaspătă, satisfăcătoare, divină!

(To be continued…)

-Î: Dacă într-adevăr există viață după moarte, de ce nu putem fi cu toții în același loc? De ce există un rai și un iad? Mai ales iadul…

-R: Încă de la vârstele lor fragede, părinții își învață copiii ce e retribuția (adică a da fiecăruia ceea ce merită). Din acest motiv avem bulinele roșii pentru copiii cuminți de la grădiniță, jordița în ghetuțe la început de decembrie, pauză de la tabletă și smartphone pentru neascultare, etc. Unii își educă copiii cu un simț retributiv corect, alții îi învață să se descurce în viață… Consecințele vor fi pe măsură! La fiecare în parte. Așadar, dacă există pe acest pământ o departajare cât de cât corectă între oameni buni și oameni reprobabili (închiși în penitenciare pentru fapte rele), de ce nu ar exista și dincolo de moarte o astfel de împărțire? Cu atât mai mult dincolo, când lucrurile vor rămâne așa pentru eternitate…

-Î: Ce reprezintă, de fapt, iadul? E un iaz de foc sau un vulcan activ, sau un incendiu etern care nu se poate stinge?

-R: Iadul este separarea veșnică a omului de Dumnezeu. O imposibilitate de a mai fi în prezența Lui. Imaginile lui Dante din Infern sunt o încercare medievală de a exprima suferința celor care vor fi despărțiți definitiv de Creatorul lor.  Dar, în Evanghelii, iadul este redat polivalent, prin metafore ca: loc în care domnește întunericul, foc, groapă, loc al pedepsei, dar și un loc unde sunt aruncați cei neprimiți la ospăț (sus, în ceruri), locul de aruncare a robilor neascultători sau răzvrătiți, etc. Niciuna dintre aceste metafore nu reprezintă imaginea fotografică a iadului. În sine, prin toate metaforele acestea, iadul este descris ca o stare eternă de separare, fără posibilitate de restaurare, a relației om-Dumnezeu. Cine se teme de Dumnezeu, ar trebui cu atât mai mult să se teamă de absența Lui! Iadul este un loc de acest fel. Și e veșnic!

-Î: De ce un Dumnezeu bun alege să trimită zeci sau sute de milioane de oameni într-un loc atât de teribil cum este iadul?

-R: Adevărul e că Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad. Oamenii aleg asta, nu El. Oamenii răzvrătiți sunt cei care iubesc mai mult întunericul decât lumina, mai mult o viață îmbibată în păcat decât trăirea unei vieți sfinte. Este adevărat, Dumnezeu îngăduie, indirect, ca unii oameni să aibă această destinație finală. Adică, să meargă până la capăt pe calea aleasă de ei… Alcoolicul care își iubește mai mult sticla decât soția și copiii, va sfârși într-un final singur, despărțit de cei dragi. Dar, alege în continuare să bea. Și-a ales iadul singur. Este un chin, dar un chin pe care singur și l-a ales. Iadul este, dacă se poate spune, închis pe dinăuntru de voința celor de acolo. Nu voia lui Dumnezeu îi ține pe păcătoși înăuntru, ci voia păcătoșilor înșiși.

-Î: Aceste două destinații, iadul și raiul, există deja? Sau sunt doar niște proiecții în viitor?

-R: Privind la natura umană și corelând-o cu răspunsul anterior, se poate afirma că cu cât perseverăm mai mult pe o cale, într-o anumită direcție, cu atât ne vine mai greu să ne abatem de la ea. Astfel, omul poate intui cu ușurință, privind în inima lui, dacă se află pe o cale bună sau rea. Da, iadul și raiul există deja, deoarece, pe căile noastre fiind, noi doar înaintăm spre ce va fi Dincolo… Cu fiecare zi ce trece, ne solidificăm într-un anumit fel propria ființă. Omul se apropie tot mai tare de iad sau de rai. Zilnic. Acum, cât timp este în viață, omul poate alege. Vine o vreme când nu se mai pot lua decizii, la moarte, acela este momentul în care iadul și raiul devin eterne. Purgatoriul nu există, nici o altă cale de mijloc…

-Î: Totuși, care ar fi scopul de a tortura pe cineva pentru eternitate? Fără sfârșit, la infinit… Chiar dacă o merită, și pe Hitler l-aș lichida la un moment dat, după câteva sute de ani de chin. Și așa, cei chinuiți nu se mai pot pocăi și nu mai pot învăța nimic din această pedeapsă… Iadul nu e pură răzbunare divină atunci?

-R: Nu e o răzbunare, pentru că Dumnezeu s-ar putea răzbuna pe răutatea umană oricând. Chiar acum, pe acest pământ. Este adevărat că o parte din mânia Sa se revarsă uneori: inundații, incendii naturale, cutremure, tsunami, dar acestea sunt mai mult avertismente divine globale, nu răzbunări. Răzbunarea în sine promovează ideea de egalitate, de restabilire a unei situații incorecte. Și atunci, ar trebuie să întrebăm când a fost omul egal cu Dumnezeu ca să fie nevoie de o răzbunare care să echilibreze nedreptatea? Niciodată! Deci, iadul este o pedeapsă, o retribuție corectă, nu o răzbunare divină.

-Î: Cum rămâne cu cei care nu aud Evanghelia, și astfel, neputându-se pocăi de păcatele lor prin Isus Cristos Mântuitorul, ar ajunge în iad?

-R: Dumnezeu este un dumnezeu (există mai mulți) corect. Singurul. El este esența dreptății. Și a dragostei, în același timp. De-asta există iad. Dar există si rai! Dumnezeu va judeca pe cei ce nu au auzit niciodată Evanghelia creștină după inima lor. El va judeca lumea în cel mai bun mod posibil. Așa cum nu poate face nicio instanța astăzi. Nicio Curte de Justiție sau Curte Supremă! Cu siguranță, jertfa lui Isus Cristos pe cruce va cuprinde mai mult decât pe cei care o îmbrățișează în mod conștient. Aici mă refer la: copii care mor la vârste fragede, alienați mintali și persoane cu dizabilități mentale, oameni din Antichitate, africani coborâți din copaci, ș.a.m.d. Crucea îi unește pe toți sub aripile Creatorului. Dumnezeu nu dorește nicidecum moartea păcătosului, ci dorește iertarea acestuia.

-Î: Ce poate face omul, atunci?

-R: Cel mai important lucru despre iad nu este să îl înțelegi sau să îl explici, ci să îl eviți! Să nu îl gândești ca o alternativă. Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dispus să moară ca noi să îl putem evita, iadul trebuie să fie o experiență terifiantă. De nedescris! Caracterul extrem al remediului ne arată severitatea bolii. Singura ta preocupare ar trebui să fie ca nu cumva să te numeri printre cei care Îl resping pe Dumnezeu de bună voie!

Iadul este problema lui Dumnezeu, nu a ta!

(To be continued…)