-Î: Dacă într-adevăr există viață după moarte, de ce nu putem fi cu toții în același loc? De ce există un rai și un iad? Mai ales iadul…
-R: Încă de la vârstele lor fragede, părinții își învață copiii ce e retribuția (adică a da fiecăruia ceea ce merită). Din acest motiv avem bulinele roșii pentru copiii cuminți de la grădiniță, jordița în ghetuțe la început de decembrie, pauză de la tabletă și smartphone pentru neascultare, etc. Unii își educă copiii cu un simț retributiv corect, alții îi învață să se descurce în viață… Consecințele vor fi pe măsură! La fiecare în parte. Așadar, dacă există pe acest pământ o departajare cât de cât corectă între oameni buni și oameni reprobabili (închiși în penitenciare pentru fapte rele), de ce nu ar exista și dincolo de moarte o astfel de împărțire? Cu atât mai mult dincolo, când lucrurile vor rămâne așa pentru eternitate…
-Î: Ce reprezintă, de fapt, iadul? E un iaz de foc sau un vulcan activ, sau un incendiu etern care nu se poate stinge?
-R: Iadul este separarea veșnică a omului de Dumnezeu. O imposibilitate de a mai fi în prezența Lui. Imaginile lui Dante din Infern sunt o încercare medievală de a exprima suferința celor care vor fi despărțiți definitiv de Creatorul lor. Dar, în Evanghelii, iadul este redat polivalent, prin metafore ca: loc în care domnește întunericul, foc, groapă, loc al pedepsei, dar și un loc unde sunt aruncați cei neprimiți la ospăț (sus, în ceruri), locul de aruncare a robilor neascultători sau răzvrătiți, etc. Niciuna dintre aceste metafore nu reprezintă imaginea fotografică a iadului. În sine, prin toate metaforele acestea, iadul este descris ca o stare eternă de separare, fără posibilitate de restaurare, a relației om-Dumnezeu. Cine se teme de Dumnezeu, ar trebui cu atât mai mult să se teamă de absența Lui! Iadul este un loc de acest fel. Și e veșnic!
-Î: De ce un Dumnezeu bun alege să trimită zeci sau sute de milioane de oameni într-un loc atât de teribil cum este iadul?
-R: Adevărul e că Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad. Oamenii aleg asta, nu El. Oamenii răzvrătiți sunt cei care iubesc mai mult întunericul decât lumina, mai mult o viață îmbibată în păcat decât trăirea unei vieți sfinte. Este adevărat, Dumnezeu îngăduie, indirect, ca unii oameni să aibă această destinație finală. Adică, să meargă până la capăt pe calea aleasă de ei… Alcoolicul care își iubește mai mult sticla decât soția și copiii, va sfârși într-un final singur, despărțit de cei dragi. Dar, alege în continuare să bea. Și-a ales iadul singur. Este un chin, dar un chin pe care singur și l-a ales. Iadul este, dacă se poate spune, închis pe dinăuntru de voința celor de acolo. Nu voia lui Dumnezeu îi ține pe păcătoși înăuntru, ci voia păcătoșilor înșiși.
-Î: Aceste două destinații, iadul și raiul, există deja? Sau sunt doar niște proiecții în viitor?
-R: Privind la natura umană și corelând-o cu răspunsul anterior, se poate afirma că cu cât perseverăm mai mult pe o cale, într-o anumită direcție, cu atât ne vine mai greu să ne abatem de la ea. Astfel, omul poate intui cu ușurință, privind în inima lui, dacă se află pe o cale bună sau rea. Da, iadul și raiul există deja, deoarece, pe căile noastre fiind, noi doar înaintăm spre ce va fi Dincolo… Cu fiecare zi ce trece, ne solidificăm într-un anumit fel propria ființă. Omul se apropie tot mai tare de iad sau de rai. Zilnic. Acum, cât timp este în viață, omul poate alege. Vine o vreme când nu se mai pot lua decizii, la moarte, acela este momentul în care iadul și raiul devin eterne. Purgatoriul nu există, nici o altă cale de mijloc…
-Î: Totuși, care ar fi scopul de a tortura pe cineva pentru eternitate? Fără sfârșit, la infinit… Chiar dacă o merită, și pe Hitler l-aș lichida la un moment dat, după câteva sute de ani de chin. Și așa, cei chinuiți nu se mai pot pocăi și nu mai pot învăța nimic din această pedeapsă… Iadul nu e pură răzbunare divină atunci?
-R: Nu e o răzbunare, pentru că Dumnezeu s-ar putea răzbuna pe răutatea umană oricând. Chiar acum, pe acest pământ. Este adevărat că o parte din mânia Sa se revarsă uneori: inundații, incendii naturale, cutremure, tsunami, dar acestea sunt mai mult avertismente divine globale, nu răzbunări. Răzbunarea în sine promovează ideea de egalitate, de restabilire a unei situații incorecte. Și atunci, ar trebuie să întrebăm când a fost omul egal cu Dumnezeu ca să fie nevoie de o răzbunare care să echilibreze nedreptatea? Niciodată! Deci, iadul este o pedeapsă, o retribuție corectă, nu o răzbunare divină.
-Î: Cum rămâne cu cei care nu aud Evanghelia, și astfel, neputându-se pocăi de păcatele lor prin Isus Cristos Mântuitorul, ar ajunge în iad?
-R: Dumnezeu este un dumnezeu (există mai mulți) corect. Singurul. El este esența dreptății. Și a dragostei, în același timp. De-asta există iad. Dar există si rai! Dumnezeu va judeca pe cei ce nu au auzit niciodată Evanghelia creștină după inima lor. El va judeca lumea în cel mai bun mod posibil. Așa cum nu poate face nicio instanța astăzi. Nicio Curte de Justiție sau Curte Supremă! Cu siguranță, jertfa lui Isus Cristos pe cruce va cuprinde mai mult decât pe cei care o îmbrățișează în mod conștient. Aici mă refer la: copii care mor la vârste fragede, alienați mintali și persoane cu dizabilități mentale, oameni din Antichitate, africani coborâți din copaci, ș.a.m.d. Crucea îi unește pe toți sub aripile Creatorului. Dumnezeu nu dorește nicidecum moartea păcătosului, ci dorește iertarea acestuia.
-Î: Ce poate face omul, atunci?
-R: Cel mai important lucru despre iad nu este să îl înțelegi sau să îl explici, ci să îl eviți! Să nu îl gândești ca o alternativă. Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dispus să moară ca noi să îl putem evita, iadul trebuie să fie o experiență terifiantă. De nedescris! Caracterul extrem al remediului ne arată severitatea bolii. Singura ta preocupare ar trebui să fie ca nu cumva să te numeri printre cei care Îl resping pe Dumnezeu de bună voie!
Iadul este problema lui Dumnezeu, nu a ta!
(To be continued…)
