Vremea răspunsurilor

Daca intrebari avem mereu, curg ca la robinet, in orice anotimp al vietii (si al calendarului), atunci raspunsuri cand mai primim? (Si aceasta e tot o intrebare…) Ce mult ne-am dori ca raspusurile sa vina la pachet cu intrebarile!

Pentru unele intrebari, raspunsul il vedem instant. Sau la saptamani, luni sau chiar ani distanta… Il gasim cand ne asteptam mai putin. Sau cand nu il mai asteptam deloc, cand renuntam la ideea primirii unui raspuns…

Pentru unele intrebari nu vom primi raspuns niciodata. Cerul va parea de arama, iar pamantul de plumb. Ne vom certa cu Dumnezeu, cu sotia si copiii, cu seful, si raspunsul tot nu va aparea. Devenim irascibili si inabordabili. Dar, raspunsurile, de obicei vin in perioade de liniste…

Iar pentru unele intrebari vom primi raspuns, dar nu aici. Ci, dincolo! Framantari care ne-au fulgerat mintea cu anii, dece-uri nespuse niciodata cu voce tare de teama ridiculizarii, de ce mie?, sau pana cand…?, toate acestea vor primi raspuns acolo Sus, de la Cel mai in masura sa ne raspunda!

Deci, El raspunde – acum, mai tarziu, niciodata sau Dincolo… (Doar) Ai rabdare!

Inchei cu ce spunea inteleptul Elihu: “Măcar că zici că nu-L vezi pe Dumnezeu, totuşi problema ta este înaintea Lui: aşteaptă-L! “(Iov 35:14)

Vremea întrebărilor

Dacă aș putea să pun cuiva o serie de întrebări la care nu am (încă) răspunsuri, m-aș gândi să rostesc următoarele:

De ce succesiunea anotimpurilor așa cum e acum? De ce, după frumusețea multicoloră a toamnei vine golul hibernal? Oare ca să ne gândim la înviere, primăvara…?

De ce nu prin belșug și îndestulare se maturizează omul, ci prin suferință si durere, prin depășirea obstacolelor in viață…? Oare greul ne face mai puternici…?

De ce mor sobit cei dragi și puțini au șansa de a spune ceva pe patul de moarte? De ce nu o despărțire calmă, lină și previzibilă? Oare e așa pentru ca să avem relații bune mereu și să fim pregătiți oricând de despărțire…?

De ce nu suntem mulțumiți ca oameni mai tot timpul? De ce privim mereu în sus, la cei câțiva de deasupra noastră și nu vedem marea de oameni în nevoi de sub noi…? Oare ne-a orbit empatia…?

De ce o viață așa scurtă urmată de o eternitate atât de lungă? Oare bunul Dumnezeu s-a gândit că am fi obosit invers…?

De ce? E vremea întrebărilor bine puse… Poate primim și răspunsuri…

Totuși, de ce…?

X. Să nu poftești! (Seria: Cele 10 porunci)

Nu se putea încheia Decalogul mai bine, decât cu o astfel de poruncă. Să nu poftești nimic din ce nu este al tău – pe scurt – rezumă scopul celorlalte nouă anterioare – loveşte la rădăcina poftei și egoismului uman care alimentează încălcarea tuturor poruncilor divine.

Interdicția poruncii nu se rezumă doar la cele enumerate în textul ei: casă, masă, nevastă, animal, ci și orice alt bun care ne face cu ochiul firii noastre umane… Bolidul pe 4 roți al vecinului (sau pe 2 roți, după caz), smartphone-ul colegului de lucru, țoalele șefei de tură, cunoștințele studentului care ia bursă etc. La această poruncă poate să intervină si invidia care, în combinație cu pofta, are efect coroziv puternic. Mai rău ca acidul clorhidric!

A 10 –a poruncă reprezintă un progres moral superior, ridicându-se deasupra oricărui alt cod antic. Cele mai multe coduri nu merg mai departe de faptă şi numai câteva vorbesc despre cugete, dar nici unul nu ajunge la INIMĂ! Interdicţia aceasta este fundamentală pentru experienţa umană, prin aceea că pătrunde motivele dincolo de fapta exterioară.

Ea ne învaţă că Dumnezeu vede inima şi se interesează mai puţin de actul exterior și mai mult de cugetul din care izvorăşte acţiunea. Ea stabileşte principiul că până şi gândurile inimii noastre ajung sub jurisdicţia Legii lui Dumnezeu, că suntem tot atât de răspunzători de ele ca de faptele noastre. Poftele păcătoase sunt, de obicei, cele nerostite. [Poți să afirmi că ți-e poftă de o înghețată și să nu încalci nicio poruncă.]

Asta pentru că doar cugetul cel rău nutrit promovează o dorinţă rea, care cu timpul dă naştere la un imbold și apoi la acțiune. De exemplu, un bărbat se poate abţine de la adulter din cauza pedepselor sociale şi civile, sau chiar a consecințelor pe care le prevede, dar cu toate acestea în ochii Cerului el poate fi tot aşa de vinovat poftind ca şi când a comis în realitate fapta …

Această poruncă ne descoperă cât putem fi de fățarnici uneori. Pe dinafară putem arăta bine, dar pe dinăuntru putem fi sclavii patimilor şi dorinţelor noastre păcătoase. Înlăuntrul nostru este o putere, voinţa, care sub controlul lui Hristos, poate înăbuşi fiecare patimă şi dorinţă nelegiuită.

Înțeleptul Solomon ne sfătuiește: păzește-ți inima mai presus de orice, pentru că ea conține sursa vieții adevărate!

IX. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău (Seria: Cele X porunci)

Era regula de aur în completele de judecată antice. Cuvântul era cuvânt. Orice mărturie mai pe lângă era foarte periculoasă: în Egiptul antic ți se taiau nasul și urechile, în Atena după 3 minciunele în sala de judecată îți pierdeai drepturile civile, iar la Roma erai aruncat de pe stânca Tarpeian…

Noi am simplificat această poruncă, reducând-o la să nu minți! Dar este mai mult decât atât…

A mărturisi strâmb înseamnă și a prezenta o situație îndulcită cu o exagerare intenționată, a spune doar 99% din adevărul gol-goluț sau a ascunde un anumit aspect care știm că e esențial în comunicarea noastră cu celălalt interlocutor. Până la urmă, intenția face diferența! Dacă îți bate inimioara mai tare după o anumită discuție, ori te-ai îndrăgostit, ori ai mințit…

A mărturisi strâmb împotriva aproapelui tău înseamnă și să îți petreci timpul liber răspândind nimicuri despre el. Bârfele în general, chiar dacă pleacă de la (unele) fapte/situații reale, trecând din gură-n gură devin exagerări, deci minciuni! Mulți consideră o prostie a lăuda şi a vorbi de bine pe cei din jur. Ei simt o pasiune nestinsă în a scoate la iveală defectele din purtarea altora, judecând motivele lor şi criticând acțiunile lor.

A mărturisi strâmb poate însemna, uneori, și a tăcea! Atunci când nu trebuie… Atunci când auzi în public (sau online) cum este calomniat un om nevinovat. Și taci! Poți să ridici din umeri sau dintr-o sprânceană, dar ești complice la mărturisire strâmbă împotriva cuiva! Încalci tacit porunca de mai sus…

A minți mai înseamnă și a deturna orice scopuri naturale, morale sau a falsifica în vreun fel  adevărul curat, cu scopul de a câştiga foloase personale ori materiale sau pentru orice alt scop meschin. Chiar dacă sloganul unuia e toată lumea o face, nu devine un necălcător de lege. Unii spun că există chiar și minciunile necesare sau minciunele cotidiene. Oricât le-am diminutiva, păcatul e tot păcat!

Care e pericolul cel mai mare? Asemeni zicalei cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!, și în acest aspect: cine minte azi puțin, mâine va minți ca Putin! Nu ar trebui nici să mințim ca să scăpăm. Consecințele adevărului sunt, uneori, grele ori dureroase, dar benefice clădirii unui comportament demn și vertical…

Pentru o viață sănătoasă, nu vinde gogoși! [Doar dacă sunt din aluat].

VIII. Să nu furi (Seria: Cele 10 porunci)

Mulți se scuză, spunând că nu au furat niciodată nimic, nici măcar un cui… E mai mult o liniștire a conștiinței, o încercare de negare a unor chestii care par inferioare unui… cui. [De obicei, hoțul când se scuză, se acuză…]. Furatul implică mai mult decât ceea ce spune DEX-ul: “…însușirea pe nedrept a unui lucru mobil al altuia.” și mult mai profund… Sunt atâția hoți camuflați printre noi, lângă noi, astăzi:

Băiețandrii care, pentru aș îndeplini niște pofte carnale pe moment (vezi articolul precedent din serie), le fură fetelor ce au ele mai prețios, mai sfânt – puritatea inocenței. Le tratează ca pe niște obiecte. De unică folosință… Eu îl consider furt calificat, pentru că aceștia fură ceva ce nu mai pot returna. Niciodată! Hoți cu cazier pe viață…

Șefii de mari companii care, pentru un profit cu multe zerouri și vacanțe în Bora-Bora, fac orice, fură Statul, micșorând statul de plata [a se observa jocul de cuvinte] al salariilor, făcând învârteli cu bani negrii sau schimb de facturi, reducând din drepturile cuvenite angajaților și mărindu-și propriile beneficii etc… Hoți cu ștampila-n mână!

Tații care fură din timpul pe care ar trebui să îl petreacă cu familia, considerând orice alte activități mai importante: locul de muncă ori afacerile, hobby-urile sau ieșirile cu prietenii, meciurile de fotbal sau filmele preferate. Unii își caută treabă doar ca să nu fie mai deloc în sânul familiei, privându-i astfel pe restul membrilor de un soț, un tată… Hoțul din cămin!

Cei ce fură internautic – informații, secrete comerciale, conturi de facebook, ș.a.m.d. Cei care obţin credit sau aprecieri pentru lucrările sau ideile altora, cei ce folosesc ceva ce nu le aparţine sau fără permisiunea proprietarului, cei ce profita de alții în orice fel… au făcut din furt sport național.

Cei care fură câte ceva și nu îi zic furt. Îl numesc: descurcat în viață, plata datoriilor apăsătoare sau, simplu, business… Aceștia sunt cei mai periculoși. Ca ei sunt cei care încurajează sau fac avorturi și spun că doar întrerup o activitate fetală [Dar ei, de fapt, ucid cu sânge rece!]. Ăștia sunt hoții cu mănuși…

Porunca lui Dumnezeu este să nu furi!, chiar dacă toată lumea o face (cum zice sloganul de disculpare).

VII. Să nu preacurvești (Seria: Cele 10 porunci)

Unii glumesc pe acest subiect spunând că porunca ne îndeamnă să nu prea curvim, numa’ așa, câte puțin… O poantă proastă, care ne arată halul în care am ajuns. Termenul e, de fapt, mult mai larg, și nu desemnează doar înșelatul soțului/soției, cuprinzând orice relație intima exterioară unei căsnicii. E probabil cea mai încălcată poruncă la ora actuală din tot Decalogul…

Curvia este promovată astăzi peste tot: în showbiz (viață destrăbălată a vedetelor), în emisiuni TV (ex: Un show păcătos, Insula iubirii ș.a.m.d), prin reclame la termopane, în anunțuri pe autobuze, în școli, în petrecerile corporate și la locurile de muncă mai mult ca oricând, prin pseudoștiință, prin literatură pornografică. Deci, nu prea ai cum să scapi neatacat de mesaje și  imagini senzuale niciunde…

Până acum o generație, oamenii trebuiau să meargă undeva, sau să iasă la cinema sau în discotecă pentru a crea o situație favorabilă împlinirii poftelor sexuale. Astăzi, nu mai trebuie să pleci nicăieri! Ai filme 18+ în fiecare seară la TV, nu mai există nicio peliculă fără “puțină” nuditate și promiscuitate. Ai pornografie gratis pe smartphone. Senzualitate la degetul mic…

Asta, pentru cei care doresc să preacurvească în privat. Pentru relații reale, e puțin mai greu, dar tot mai ușor pe zi ce trece… Totul începe cu un flirt la birou sau cu niște vorbe dulci în parc între mămica și tăticul care își plimbă copiii cu căruciorul în parc. Uneori sfârșește cu un avort, însoțit de minciuni și ascunzișuri. Și uite așa ai dărâmat 3 porunci dintr-una: să nu preacurvești, să nu ucizi și să nu minți…

Adulterul – e păcatul pe care îl faci împotriva ta însăți în mod indirect. Biblia spune că restul sunt spre exterior, acesta e spre interior. Chiar dacă pare că tu faci ravagii, ești șmecher/ă și ai toți tipii la picioarele tale sau toate fetele întorc capul după tine, de fapt, pe tine te răvășești – fizic, psihic, spiritual… Chiar de pare că numai cel slab suferă din relația consumată (doar sexual), de fapt, (și) tu ești victima poftelor nedisciplinate…

Curvie = trăirea desfrânată tinerească / Preacurvie = curvia în afara unei căsătorii. (Cam asta era „împărțirea” antică a păcatului, după context). Eu zic că de la Cristos încoace mai există ca formă și telecurvia (adică, curvia la distanță). El spunea că poți curvi și fără să te atingi de o femeie cu un organ sexual, ci prin organul ocular – în mintea ta…

Pentru o viață împlinită, fugi de toate 3!

VI. Să nu ucizi! (Seria: Cele 10 porunci)

Probabil majoritatea celor care veți vedea acest articol veți specula că nu vi se adresează. Nu sunteți criminali, nu ați luat viața nimănui (un fel de românescul nu am dat în cap la nimeni…). Dar, adevărul e că, de multe ori, încălcăm flagrant această poruncă și (ne)intenționat ucidem:

Prin avorturi. Suntem pe primul loc la infanticid la nivel european, nici Bulgaria nu ne scapă de loc fruntaș la această statistică… Din ’89 am ucis o populație ca a României actuale de copii. Le spunem fetus, făt, embrion, doar ca să ne amorțim conștiința și să îi putem aspira cu vacuum-ul sau spulbera cu cleștele… Credem că este o crimă mai mică pentru că nu e un copil născut. Dar e păcatul care bântuie mințile (ne)mamelor, holurile clinicilor, străzile țării…

Prin cuvinte. Tu nu ești/ nu semeni cu fratele tău mai mare… Sora ta mai mică este mai ageră și mai inteligentă… Nu ești bun de nimic! … Ești prost!… Niciodată nu faci un lucru cum trebuie… sunt cuvintele care omoară personalitatea și viața din copiii/ soții/ părinții/ prietenii/ colegii noștri, chiar dacă ei mai supraviețuiesc. I-am ucis pe interior cu otrava ce ne-a ieșit pe gură! Verba volant – spune proverbul. Da, vorbele zboară, dar își fac cuib în sufletul celor cărora ne adresăm. De aceea, e mai indicat să îți muști limba, decât să arunci cu acid fatal…

Prin atitudini. Nu o singură dată am fost prezent la batjocorirea (bullying, cum îi spune mai nou) în public a unor persoane cu anumite deficiențe, probleme locomotorii sau psihice. Zilele acestea a apărut în ziar un copil în scaun cu rotile care nu a fost lăsat să viziteze Castelul Corvinilor, pe motiv că nu are voie cu căruciorul în interiorul sitului. Vă dați seama cum mai trăiește acel copil după această umilință…care a apărut și în presă…

Prin tehnologie. Ucidem orice urmă de creativitate naturală, cu care ne înzestrează Creatorul pe fiecare. Răposatul Nicolae și acoliții rusofili au vrut să construiască omul nou. Să fim toți la fel. Să fim ușor de manipulat – obiecte! Smartphone-ul utilizat prost are aceleași scopuri – să ne cocoșeze pe toți de spate (și de cerebel). Să fim toți la fel – roboți! Să muncim în 4 schimburi pe bandă, seara să ne hrănim din telecomandă și să-i votăm… tot pe aceeași. Ucidere în masă!

Așa că, pe lângă nu am dat în cap nimănui, ai grijă să nu ucizi ceva ce pare mic, dar care are puls, să nu înfigi săgeți mortale în caracterul semenilor, să nu ai atitudini fatale. Fii pro-life cu adevărat! Nu doar pe Facebook…

Și ai grijă să nu fii ucis nici tu – de societate, tehnologie, sistem, nostalgie sau depresie!

Trăiește, și ajută-i si pe alții să trăiască!

V. Cinstește-ți părinții! (Seria: Cele 10 porunci)

Dintre toți oamenii, mai întâi îi iubim pe părinții noștri, care ne aduc în lumea aceasta și ne  cresc, cu bune și rele, cum pot și cum au posibilități… După Dumnezeu și până ne alipim de partenerul de viață, ei sunt binefăcătorii noștri cei mai mari. Din aceast considerent, următoarele 6 porunci, care vorbesc despre datoriile sau dragostea față de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinții. Cum?

A-i cinsti la fel de mult pe cât ne străduim să-I aducem glorie lui Dumnezeu – în gândurile, cuvintele și faptele noastre. Ei au fost puși ca responsabili de creșterea noastră până în adolescență, indrumători în tinerețe și sfătuitori în perioada de adulți.  Ascultarea, respectul și creditul pe care li-l acordăm lor ne va ajuta mai târziu să cinstim (și) alte autorități, cum este guvernul, poliția, angajatorii, socrii etc…

A-i iubi, adică a le dori și face tot binele cu putință. Trebuie să-i cinstim atât cu faptele, cât și cu atitudinea. La un moment dat, e posibil să devină mai morocănoși, ranchiunoși sau cu tabieturi ciudate. E vârsta… Respectul copiilor trebuie să continue, în orice circumstanțe. Nici dezmoștenirea, nici un Alzheimer nu pot opri această atitudine de respect!

A ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. Unii intră în exercițiul acestei datorii doar după mormânt. Nu știu de ce avem o pasiune necrofilică de a-i vorbi de bine pe oameni doar după ce nu mai sunt. Până atunci, doar bârfe, invidii și scorneli răutăcioase. La groapă – mare om, mare caracter… Cinstirea părinților este și ante- și postmortem.

A-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri și înseninându-le bătrânețile. Dacă ne gândim la drăgălășiile și răsfățurile pe care le-am primit ca mici ființe drăgălașe din partea părinților în copilărie, le putem și noi întoarce această dragoste, îndeplinindu-le câte un moft (poate, capricios) cu aceeași bucurie și căldură…

Excepție! Indiferent de vârstă: dacă un părinte îl învață vreodată pe copilul lui să facă ceva ce este reprobabil din punct de vedere moral, acel copil trebuie să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât de părinții săi.

Oare porunca aceasta e doar cu sens unic? Sigur nu! Biblia îi îndeamnă și pe părinți să își cinstească odraslele și să nu își provoace copiii la mânie [Pentru că așa îți spun eu (mama), sau așa vor mușchii mei (de tată).]

Cinstirea naște cinstire! Ce semeni, aia culegi!

sau

Părinți – investiți în copiii voștri! Copiii – respectați-vă părinții!

IV. Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești (Seria: Cele 10 porunci)

A patra poruncă este mai importantă astăzi ca niciodată! Trăind într-o lume nebună, în care toată lumea fuge după tramvaie și autobuze, unde oamenii lucrează în 3 sau 4 schimburi, în care toți se claxonează în trafic și în care cariera e mai importantă ca orice, odihna e vitală!

Adu-ți aminte să te (mai și) odihnești spune Dumnezeu aici… Unii spun că duminica, alții că sâmbăta. Porunca în sine nu reprezintă o supunere oarbă față de o zi anume din săptămână. (Chiar Mântuitorul spune că ziua de odihnă a fost făcut pentru om, nu omul pentru ea!) Ci este vorba de principiul din spatele ei:

Principiul 1 din 7! 1 din 7 zile pe săptămână ar trebui pusă deoparte. O dată la 7 săptămâni am putea avea un weekend prelungit de odihnă (mai ajută și statul aici uneori cu zilele libere, mai ales pe bugetari…). A șaptea parte din an ar trebui să fie concediu. Ș.a.m.d… Din păcate, mulți se surmenează, devenind epuizați de serviciul lor. Sclaviți de jobul lor sau robiți de propria afacere.

Mâncarea e bună, la fel și munca. Dar excesul sau bulimia duce la probleme de sănătate – așa și munca excesivă. Ea afectează grav și fizicul, și psihicul, și relațiile cu cei dragi! Sunt mulți cei pe care doar o boală sau o situație limită îi mai poate opri din haosul zilnic, din fuga nebună după…ceva de zi cu zi.

Ce înseamnă să sfințești ziua de odihnă? În primul rând, ar trebui să ai o astfel de zi, să o pui deoparte pentru odihnă. Apoi, trebuie să te concentrezi pe activități (cât mai puține) care să te ajute să dobândești liniștea, să îți asculți sufletul și să vorbești cu Dumnezeu. Ziua de odihnă e o oprire, o bornă de evaluare, necesară pentru o viață trăită frumos și armonios.

Odihna nu e neapărat concediul! Chiar dacă șefii îi spun concediu de odihnă… Unii, după ce se întorc din Grecia, Tunisia sau Bora-Bora, le trebuie încă o săptămână ca să își revină din starea stomacală îmbuibată cu all-inclusive, din goana după selfie-uri și filtre pentru Instagram, din vânătoarea shopping-ului sau a altor activități obositoare de vacanță…

Atenție! Echilibrul e vital. Extremele ne distrug: munca, o virtute a omului, poate deveni viciu, iar odihna, o nevoie a omului, poate deveni leneveală!

Pentru o viață sănătoasă, evitați excesul de… orice! ar trebui să apară între reclamele de la TV!

III. Să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău (Seria: Cele 10 porunci)

Cu alte cuvinte, nu folosi în mod nesăbuit, glumeț sau tâmp numele lui Dumnezeu! Una e când mai faci câte o glumiță despre colegul de la birou sau pui o poreclă funny cuiva cu care îți permiți, dar total altceva e a-L lua la mișto pe Creatorul acestui Univers. Cum?

Abuzând față de acest Nume. Doamne în sus, Doamne în jos. Te vede /bate Doamne-Doamne (asta e varianta celor care se bâlbâie). Un Doamne-ajută spus la mișto sau într-o circumstanță nepotrivită e același lucru – un abuz nominal.

Folosind trivial numele lui Dumnezeu. Învățați fiind cu oh, my God-ul din filmele hollywood-iene, repetat tot la 2-3 replici, s-au apucat și esticii ca, la orice reușită, la orice examen picat, la orice mirare sau la bingo să strige Dumnezeule sau, mai nou, Gizăs! (A se înțelege ironia din spatele grafierii…)

Jurând fals sau invocând prin acest Nume. Nu doar ciobanii pe munte, nu doar bețivanii satului și nu doar oamenii străzii înjură de mama focului, folosind tot felul de nume (printre care și al Divinității) sau fraze care încep cu să mă trăzn… Progresiv, se întrec și în jurăminte care să le întărească minciunile: jur pe roșu –> jur pe mamă -> jur pe… Dumnezeu!

Folosind acest nume pentru orice altă persoană sau chiar pentru obiecte. Pentru unii, clientul nostru e Dumnezeul nostru, pentru alții, copiii sunt divinitatea întruchipată – Soarele meu, Suflețelul meu… tot un fel de dumnezeu obiectificat…

Ca oameni, ținem mult la numele nostru (reputație/prestigiu), cu atât mai mult Dumnezeu face asta! Porunca continuă: “…căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care va folosi nesăbuit Numele Lui.”

Următoarea dată când stă să îți iasă acest Nume pe buze, gândește-te dacă nu cumva îl folosești/rostești într-un  mod nesăbuit, nepotrivit ori impropriu!

II. Să nu îți faci chip cioplit (Seria: Cele 10 porunci)

Dacă prima poruncă ne spune să nu AVEM dumnezei, cea de-a doua ne îndeamnă nici să nu ni-i FACEM! A nu-i avea înseamnă a nu îi lua pe unii gata făcuți/numiți de alții, de societate așa, iar a nu-i face înseamnă a nu făuri reprezentări proprii.

De ce nu iubește Dumnezeu și interzice închinarea la icoane, talismane, statuete,  pietre sacre, altare, cruci, vitralii, cădelnițe ș.a.m.d? Pentru că sunt opere imperfecte, făurite de oameni (imperfecți), iar a te închina unor astfel de reprezentări pretinzând că te închini (in)direct lui Dumnezeu e mare păcat!

De ce sa nu-ţi faci vreo înfăţişare a lui Dumnezeu? Pentru că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu şi s-ar putea să greşim. Şi lui Dumnezeu nu-i plac caricaturile… Chiar dacă Adam l-ar fi văzut pe Dumnezeu la începuturi și l-ar fi putut fotografia, tare mă tem că, odată cu apariția Photoshop-ului, tare mulți L-ar mai fi cosmetizat sau deformat pe El unii dintre stiliști…

Porunca continuă „Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” (Exodul 20:5). E una dintre poruncile exprese care, încălcată, aduce blestem. Prezent și viitor – păcatul închinării la diferite reprezentări umane se moștenește din tată-n fiu se pare… cu tot cu consecințe.

Și…mai demult, într-o casa locuiau 3 sau 4 generații împreună. Sub același acoperiș. Nu e greu de crezut că închinarea șefului de trib era preluată și dicta modul de închinare (și) al celorlalți membrii ai familiei (copilul, nepotul, stră…). Azi nu mai e la fel, dar copiii vor face în familile lor ce văd la părinții lor. Așa că, dacă tu crezi că modul cum te închini afectează doar viața ta, te înșeli!

Deci, cum ne închinăm? Avem nevoie de ceva, de un intermediar! Da, e Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. De fapt, nu avem nevoie de ceva, de un obiect/chip/idol, ci de Cineva, de EL…

Să nu îți faci chip cioplit înseamnă a nu te închina ritualic (prin reprezentări diverse), ci printr-o relație autentică cu Dumnezeu. = A te închina în duh și în adevăr!

I. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine (Seria: Cele 10 porunci)

Mai trebuie respectate cele 10 porunci în sec. XXI? Mai sunt de actualitate niște legi date în urmă cu aprox. 3500 de ani? Dacă e să începem cu prima poruncă, care interzice politeismul, ea e mai valabilă astăzi ca oricând.

Zeii/dumnezeii nu mai există astăzi în țările civilizate cum erau odinioară în vremuri străvechi (sub formă de altare, statuete etc.), doar în anumite părți ale lumii. Asta nu înseamnă că ei nu mai există, ci doar că și-au schimbat forma. Nu mai trebuie să mergem într-un loc păgân de închinare – pe majoritatea dintre ei îi avem în locuința noastră! Sunt drăgălași și… cibernetici, majoritatea.

Nu crezi că mai există idoli astăzi? Doar încearcă să iei sticla din mâna unui alcoolic, să scoți căștile din urechile unui adolescent pentru care muzica e viața lui, sau încearcă să smulgi smartphone-ul sau tableta din mâna copilului tău în mijlocul unui desen animat, să vezi ce se întâmplă… Sau taie un abonament la Orange, Netflix, fitness etc…

Nu, noi nu mai avem astăzi idoli la care să ne inchinăm. Avem doar vicii, dependențe și obiceiuri proaste de care nu ne putem lăsa… Pare aceeași treabă, doar că ambalajul e modern! Nu ne mai închinăm lui Dionisos sau lui Bachus, dar reclamele cu Tuborg sunt peste tot, nu o mai omagiem pe Afrodita, nici pe Venus, dar pornografia e în floare! Și foarte accesibilă.. Nu mai există păcate, există doar scăpări. Spune-i cuiva că este păcătos (la fel cum ești și tu) și riști să fii dat în judecată!

Această primă poruncă se adresează tuturor, tocmai pentru că nu există atei autentici. Fiecare crede într-un dumnezeu. În Cel adevărat și atotputernic sau în zei falși. Într-un singur Dumnezeu sau în mai mulți. În zei antici sau moderni, în zei făuriți de alții sau fabricați de ei înșiși. Am fost creați așa – să fim dependenți de Creator, de Dumnezeu, fie că vrem să recunoaștem asta, fie că fugim de El sau negăm acest lucru. Fie că ne înecăm amarul în alți zei…

Există și idoli foarte ciudați! Biblia vorbește despre unii oameni pentru care dumnezeul lor este stomacul. (Românul, plastic, a exprimat asta prin cuvintele tot strânge și agonisește de parcă nu tot cu o gură mânâncă…). Ofertele 3+1 alimentare ne îndeamnă să cumpărăm cât mai mult(e) pentru pântece, chiar dacă nu vom consuma tot – pentru asta există coș de gunoi… Bulimie contemporană!

Apoi, mai este și iubirea de bani. E o închinare la bancnote! Nu banul e ochiul dracului, ci îndrăgostirea de el, goana după gologani! Totuși, cei mai ciudați idoli sunt cei ai inimii, cei ascunși, invizibili la o primă scanare umană. (De-asta dragostea la prima vedere e periculoasă!) Sunt idolii care ne rod pe dinăuntru – invidia, mânia, gelozia, răzbunarea – ni-i facem idoli pentru că tindem să ne permanentizăm anumite scăpări, care ne devin stil de viață mai apoi. Dumnezei!

Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine! spune Dumnezeul Atotputenic… Doamne ajută-ne! Doar El e cel care ne poate da puterea de a împlini ceea ce ne cere… Și de a ne feri sufletul de lipirea de acești dumnezei moderni care ne invadează zi de zi…

Teoria geamurilor sparte

În 1969, profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a realizat un experiment unic în psihologia socială. El a luat două mașini identice și le-a lăsat în stradă în două locuri foarte diferite: una în Bronx, zona rău famată din New York și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În câteva ore, mașina din Bronx a fost prădată și distrusă. Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.

Este ușor de atribuit cauzele crimei sărăciei cartierului, dar, cu toate acestea, experimentul a continuat. Când mașina din Palo Alto era încă nedeteriorată după o săptămână, cercetătorii au decis să spargă unul dintre geamuri. Rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus vehiculul la o epavă. Ca în Bronx. De ce geamul spart într-o mașină abandonată într-un cartier liniștit este capabil să declanșeze un astfel de proces?

Nu este sărăcia, ci ceva care are legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o mașină abandonată transmite un sentiment de dezinteres și lipsă de reguli. Și fiecare nou atac suferit de mașină reafirmă această idee.

Experimentele ulterioare au arătat că, dacă după ce s-a spart fereastra unei clădiri, iar aceasta nu este reparată, toate celelalte vor fi în curând sparte. Dacă o comunitate prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare să intereseze pe nimeni, crima se va dezvolta în curând.

Această „teorie a geamurilor sparte” nu este decât o ipoteză valabilă pentru a înțelege degradarea societății și lipsa de respect pentru valorile coexistenței civile. Lipsa educației și formarea culturii sociale generează o țară cu „geamurile sparte”. O țară în care nimeni nu este dispus să le repare.

Toate aceste mici acțiuni distructive – nesemnificative la început – generează, în timp, adevărate efecte dezastruoase. Și cu toții avem potențial malign în noi, de multe ori doar ocazia ne lipsește! Nu suntem pe deplin conștienți de răutatea din noi până nu conștientizăm ceea ce spune apostolul Pavel: nimic bun nu locuiește în mine, în firea mea de om pământesc…

Dar, există o speranță pentru geamurile sparte! Căci, Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru păcatele noastre…

De ce atâtea religii dacă e un singur Dumnezeu…?

Se vehiculează că religiile duc toate Acolo. Undeva unde e bine. Rai. Paradis. Așa cum toate drumurile duc la Roma… Că ar fi un singur Dumnezeu, același în toate religiile, doar că unii îi spun Buda, Allah, Iehova sau…altfel. Să fie oare așa??

Hai să vedem ce proclamă marile religii ale lumii:

Hinduismul adună sub cupola sa zei în diferite forme și reprezentări (idoli, temple, guru, râuri, animale, etc.) Existența pentru un hindus reprezintă o serie de reîncarnări, prin care își alege el singur drumul spre eliberare si perfecțiune spirituală…

Allah este Dumnezeul islamicilor. Este un judecător puternic şi sever, care va arăta îndurare faţă de închinătorii Săi în funcţie de faptele lor bune. Așadar, omul este recompensat sau pedepsit în funcţie de dedicarea religioasă de care a dat dovadă.

În budism, nici măcar nu există vreun dumnezeu. Nici Buddha nu și-a arogat natura divină, ci e considerat doar un exemplu bun de urmat. Budismul e gol, e doar o luptă cu tine însuți, e încercarea de a fi mai bun și zbaterea de a face pace cu tine și cu cei din jur…

New Age-ul sau neo-umanismul crede în dezvoltarea puterii sau divinităţii fiecărui om. Când vorbeşte despre Dumnezeu, adeptul New Age nu vorbeşte despre un Dumnezeu transcendent şi personal, Care a creat universul… ci despre o conştiinţă superioară, prezentă în om. În mişcarea New Age fiecare se consideră Dumnezeu, cosmosul în sine.

Creștinismul este singura religie în care Dumnezeu a făcut deja totul. Omul nu trebuie decât să accepte mântuirea prin Isus Cristos – singurul Om Dumnezeu care și-a dat viața pentru omenire, a înviat, oferind viața veșnică omului muritor.

Oare toate religiile se închină aceluiaşi Dumnezeu? Cu siguranță nu! După cum am văzut, unii cred în mii de zei cu diferite chipuri concomitent, alții cred într-un dumnezeu judecător căruia nu i poți cunoaște voia, alții într-o succesiune spirituală care culminează cu Nirvana, alții cred doar în EI înșiși, în sinele lor (generația selfie…), iar alții într-un Dumnezeu personal. Nu prea seamană…

Așa că, dacă cineva vă spune că toate religiile au același Dumnezeu și duc în aceeași direcție, le puteți spune să se mai gândească încă o dată la cele afirmate… Pentru ca acest lucru să se întâmple, unele religii ar trebui să admită măcar că există un Dumnezeu, iar altele să renunța la miile de alți dumnezei…

Eu îl aleg pe Dumnezeul revelat, cel care s-a făcut om că să îndumnezeiască omul. Sau poate ar fi mai bine să spun că El m-a ales pe mine… în marea-i dragoste! 🙂

Ție ce îți lipsește…?

Trăim pe o planetă imperfectă, într-o lume cu lipsuri, între oameni incompleți. Tuturora ne lipsește (câte) ceva… Până și infinitului îi lipsește…sfârșitul!

Unora le lipsesc banii! Veșnic îi auzi vorbind numai despre problemele lor financiare. Indiferent de cât de des li se mărește salariul, ei tot nemulțumiți sunt. Dacă primesc al 13-lea salariu bonus, ei l-ar vrea și pe al 14-lea. Adevărata problemă nu rezidă în puținul banilor, ci în înmulțirea dorințelor (îmbibate de snobism)…

Altora le lipsește timpul! Întotdeauna cu ochii pe ceas, în imposibilitate de a se implica în ceva, gonind în trafic, pentru că time means money! Nu se gândesc ca și reciproca e adevărată: banii îi mai faci, dar timpul nu îl mai dai înapoi…

Altora le lipsește cheful! N-am chef!, e a doua scuză în top (după N-am timp)… Nu-și mai găsesc dispoziția de a face ceva, au nevoie de cărți motivaționale, sunt secați de energie, datorită lâncezelii din fața ecranelor. Își fac abonament la fitness pe o lună, dar merg o săptămână și apoi se lasă… Încep diete care se întrerup inopinat (asemeni curentului la bloc). Unde nu e chef, nu e și gata!

Multora le lipsesc relațiile! Mă refer la cele umane… Că cibernetice, animaliere (pisicești, câinești) sunt din belșug astăzi! Se spunea că viața bate filmul, dar acum virtualul se bate cu viața noastră, și îi cam dă trânte serioase! Din lipsă de interacțiune umană, omul devine sălbatic, robotic și tot mai egoist. Dacă și-ar fi susținut teoria în 2019, Darwin ar fi avut mai mult câștig de cauză… Din păcate.

Iar unora le lipsește sensul! Nu știu pentru ce trăiesc, nu au un scop în viață și nu văd nimic interesant în existența lor monotonă de toate zilele. Pentru ei, viața e monocromă, pictată în griul posomorât de toamnă al zilelor de luni până vineri. Weekend-urile îi mai resuscitează, că altfel…

Cu toții ne naștem cu un gol imens în noi. Un gol ce are forma lui Dumnezeu. Nici un alt lucru, concept, idee nu îi pot lua locul și umple acel gol.

Deci, Dumnezeu! Restul sunt extra, sau bonusuri…

Ție ce îți lipsește…?

Cine are dreptul să te judece?

Nu mă refer la judecăți de valoare, referitoare la ce e bine, drept, virtuos și la ce e rău, incorect și imoral… Mă refer la cei care îți caută zilnic nod în papură, de ce ai făcut ce ai făcut, cum ai putut să faci așa ceva?!?…bârfitori de meserie, judecători în timpul liber…

Ilustrație: Este adusă înaintea Mântuitorului o femeie prinsă în preacurvie. Conform legii, ea trebuia omorâtă cu pietre. Acuzatorii care au adus-o la judecată așteptau verdictul. Isus le spune Cine dintre voi e fără păcat să arunce primul cu piatra! Toți pleacă, unul câte unul. Pe rând, cu coada între picioare. Nimeni ne te acuză? întreabă El, râmânând singur cu femeia. Nimeni, Doamne! răspunde ea. Nici eu nu te acuz… Du-te și nu mai fă păcate…!

Două lucruri de când lumea. Foarte interesante:

  1. Persoanele care nu au niciun drept să te condamne, o vor face! Oameni simpli, cu păcătele lor, cu prejudecățile lor. Vor arăta cu degetul arătător mai mult decât arată cu degetul mare spre ei. Vor denigra online, vor emite ipoteze neverificate, vor judeca pe restul prin toți porii lor… Crezând că se acoperă pe ei, dezvăluindu-i pe alții… (Cum am scris și în acest articol.)
  2. Singurul care are dreptul să te condamne, nu o va face! Dumnezeu se apropie întotdeauna de omul respins și marginalizat de restul. Prin judecăți, etichetare și alte mizerii… De asta creștinismul e diferit de restul religiilor – pentru că mântuirea nu vine prin ceea ce face omul (prin fapte bune), ci prin ceea ce face Dumnezeu din om!

Cine are dreptul să te judece? Dumnezeu. Dar nu o va face, dacă vi la El cu pocăință… El iarta, nu condamna. El a purtat păcătele întregii omeniri pe cruce, al tău e doar un ac în carul cu fân pentru El. Pentru tine (și restul) – mărul discordiei și al judecății!

Cel mai bine e să îți încredințezi viața în mâna Celui ce nu dezamăgește niciodată. Și nici nu arată cu degetul spre tine…

Sfinții apostoli Petru și Pavel

Tradiția spune că ar fi murit în aceiași zi, din ordinul crudului împărat Nero: unul decapitat, iar celălalt răstignit cu capul în jos. Dar nu acest lucru e important. Ar trebui să sărbătorim nu moartea acestor sfinți, nu oasele lor purtate de ici-colo în racle, ci exemplul lor de viață.

Ap. Petru, un pescar fără avere și renume, alege să îl urmeze pe Mântuitorul, neștiind unde merge sau în ce se bagă… Va deveni misionarul evreilor, cel care va fi pescar de oameni. Adică salvator de suflete prinse de reguli și morală religioasă. Va proclama libertatea de sub sigiliul legii și va răspândi mesajul libertății prin Cristos.

Ap. Pavel, un erudit religios educat, cu cetățenie romană, va fi dat pe spate (și la propriu, și la figurat) de însuși Isus Cristos care i se revelează, tocmai când era cel mai ocupat cu ale lui… Va deveni misionarul neamurilor din întreg Imperiul Roman, predicând crucea și Evanghelia lui Cristos.

Unul căsătorit, celălalt eunuc. Unul analfabet, celălalt cu mastere și doctorate. Unul impulsiv și coleric, celălalt melancolico-flegmatic. Unul super-patriot, celălalt multicultural. Unul necizelat în exprimare, celălalt cu o vorbire elocventă. Un pescar și-un filosof – ce combinație…?!

Dar amândoi gata să lase totul pentru Dumnezeu! Să piardă chiar și viața de aici – în chinuri – pentru cea de dincolo. Amândoi au luptat până la capat, lupta cea bună a credinței!

Petru și Pavel, da, au fost sfinți. Dar îndemnul este (și) pentru fiecare dintre noi: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!

Rusaliile – o bornă a creștinismului

Trei sunt bornele principale ale creștinismului. Trei care îl definesc în totalitate. Trei, fără de care acesta nu ar fi existat. Respectiv: Sărbătoarea Nașterii Domnului, Patimile și Învierea lui Isus Cristos și Pogorârea Duhului Sfânt la Cinzecime. Pe scurt, românește – Crăciun, Paște și Rusalii.

  • De Crăciun, Dumnezeu a vrut sa fie CU noi. Alături de noi, pământenii. De aceea, Întruparea divină în Fecioară este miracolul iubirii lui Dumnezeu, care, de bună voie, se umanizează, coboară între noi, ca să fie CU noi. Emanuel, Dumnezeu este CU noi. Doar așa omul poate ajunge la El. Dumnezeu s-a împământenit, ca omul să poate să se îndumnezeiască…
  • De Paște, Dumnezeu a fost PENTRU noi. Isus Cristos, răstignit pe cruce între doi tâlhari, a fost PENTRU noi Ispășitorul suprem înaintea dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu, Mielul fără vreun cusur, jertfa PENTRU păcatele întregii omeniri. El a murit de dragul nostru. Noi suntem comoara la care El nu a renunțat niciodată! Și nu o va face… Învierea ne-a adus și viața veșnică. Bonus etern!
  • De Rusalii, Dumnezeu dorește să fie ÎN noi. E cea mai profundă etapă, borna ultimă și care închide esențele creștinismului. Cristosul înviat care șade în cer la dreapta Tatălui este prezent ÎN credincios prin Duhul Sfânt coborât peste creștini la Rusalii. De aceea, Cristos le spunea ucenicilor Săi că Împărăția Cerurilor se află ÎN ei. Nu între pereții reci ai bisericii, nu în ritualuri sau sărbători, ci ÎN sufletul celui care crede.

Astăzi, mulți se opresc la primul indicator, Crăciunul. Colinde, brad, lumini, moș. Dumnezeu CU noi, Doamne-ajută!. Un creștinism fără Cristos. Alții, aleg să (mai) facă și pasul decisiv, la cruce. Se mulțumesc cu faptul că sunt mântuiți, că a murit Cineva PENTRU ei, că au garanția Raiului. Le e de ajuns… Însă, creștinii adevărați sunt plini de Duhul Sfânt, sunt ÎN Dumnezeu și Dumnezeu ÎN ei. Sunt plini de putere și gusta din plin harul complet al lui Dumnezeu pentru om. Adică, se bucură tot ce are și poate Dumnezeu să le ofere…

Va trebui să te decizi: vrei doar ca Dumnezeu să fie CU tine când ți-e greu? Sau vrei doar să te știi iertat prin ceea ce a făcut Cristos PENTRU tine? Ori dorești ca Dumnezeu să locuiască ÎN tine pe deplin și să conducă El viața ta…?

Cea mai bună variantă e evidentă – Dumnezeu ÎN tine…

De ce este atât de dificil să crezi în Dumnezeu uneori? (Interviu cu Dumnezeu – ultima parte)

Î: De ce trebuie, uneori, să ne străduim să credem în Dumnezeu? De ce e așa de greu să crezi zi de zi și de ce nu e mai evident Dumnezeu? Parcă e ascuns

R: Pare ascuns. Și este! Ascuns simțurilor noastre, cântarelor, ruletelor. Pe El nu poți tu ca om să Îl cuprinzi, să Îl măsori, să Îl cântărești. E ca și cum ai prinde pești cu o mreajă găurită. Infinitul nu poate fi limitat. Problema oamenilor contemporani este că li se pune presiune pe senzorial foarte mult astăzi. Să vezi, să simți, să pipăi, să auzi, să experimentezi – asta e lumea ta! Just do it! cum zice un slogan binecunoscut. Astfel, mintea unui om care vrea să creadă – și chiar și inima – este trasă în două direcții diferite concomitent. Sau, cum ar spune psihologii, se află într-o disonanță cognitivă. Și atunci, când un om se bazează doar pe simțuri când vine vorba de a crede, el se chinuie, încearcă și se luptă palpabil să înțeleagă necuprinsul. Problema e că a crede = a nu vedea, pentru că ce se vede nu se mai poate crede… Într-adevăr, într-o lume construită pe vizual, e foarte greu să crezi!

Î: Bine, dar atunci nu ar putea Dumnezeu să facă anumite semne la nivel global, să scrie ceva pe cer, de exemplu, ca să vadă toți, să le fie mai ușor să creadă ceea ce nu văd sau să li se confirme credința…?

R: Dumnezeu poate totul. Dar, a-I cere semne și minuni nu este o soluție pentru umanitate. Oricum creștinismul nu este o mașină de răspunsuri la foc automat; viața trebuie trăită deseori (și) în mijlocul întrebărilor fără răspuns, al paradoxurilor, al concluziilor aparent contradictorii… Ei bine, la exemplul cu scrisul pe cer, cu siguranță nu toții oamenii ar crede post-eveniment în Dumnezeu. Asta, deoarece, mulți ar confirma ca a fost doar o halucinație, o hologramă. Tot așa, dacă Dumnezeu ar vorbi din cer, majoritatea ar spune că s-a auzit un tunet, nu o voce (de fapt, asta chiar s-a întâmplat la botezul Mântuitorului în Iordan)! În al doilea rând, cum spune și proverbul românesc – orice minune ține 3 zile. O credință bazată doar pe un miracol va ține (doar) atât cât ține entuziasmul minunii de la început. Și… orice impresie se estompează odată cu timpul. Nu are un impact continuu. Iar, dacă o persoană își bazează credința doar pe miracole, va avea nevoie de un flux continuu de astfel de întâmplări pentru a o hrăni. În al treilea rând, Dumnezeu nu vrea roboței care să fie hrăniți sau încărcați wireless cu minuni! Credința e o relație personală cu Dumnezeu. Nu un număr de magie cum sunt cele prezentate la Românii au talent…

Î: Și atunci, de ce nu cred toți oamenii în Dumnezeu? De ce există ateii?

R: La această întrebare nu se poate răspunde într-un paragraf. (Nici la celălalte de mai sus). Dar, dacă oamenii ar înțelege că își fac LOR un bine temporar și apoi etern punându-și încrederea în Dumnezeu – Creatorul lor, care îi cunoaște cel mai bine, nu ar mai exista niciun ateu. Mulți spun că ei nu cred, pentru că nu vor să îi facă pe plac  unui bătrânel ce seamănă cu Moș Crăciun, care locuiește pe un tron în cer și dă ordine, nepăsându-i de planeta Albastră câtuși de puțin… Alții, spun că El nu este destul de evident ca să creadă în El. Un Deus absconditus, cum spuneau asceții în Evul Întunecat. Care se joacă de-a v-ați ascunselea… În definitiv, așa și este! Dumnezeu este suficient de evident și de revelat (prin Biblie și prin Fiul său care S-a umanizat pentru oameni tocmai pentru a se arăta) pentru ca cei care doresc să creadă să o poate face, și, în același timp, El este suficient de ascuns pentru cei care nu doresc să creadă și aleg evitarea! Negarea! Cum ai putea să negi ceva ce nu există??

Î: Cum să îmi fie mai ușor cu crezutul? Mai la îndemână, mai simplu, mai evident…?

R: La o scurtă meditație asupra existenței, se poate ajunge la concluzia că tot ce este frumos este, în definitiv, și dificil. Probabil, lupta și disciplinarea cu greul fac parte din tabloul frumosului. Așa e cu nașterea unui copil (travaliu-> nașterea unei ființe vii), cu terminarea unei facultăți (sesiuni grele -> finalizarea unei etape din viață), ieșirea la pensie (muncă susținută ani de zile -> repaus, cei care mai apucă…), ș.a.m.d. Cu credința e la fel. Doar că ea e mai mult decât o ipoteză, o variantă sau o cale de a ieși din bucluc la un moment dat în viață… E o alegere! O alegere de ordin moral. Așa că, întrebarea nu e numai „Înțelegi rațional de ce ar trebui să crezi?”, ci și “Vrei să crezi?”. Astfel, varianta crede și nu cerceta iese din calcul. Corect e crede, cercetează și… vei crede!

P. S. Isus Cristos a spus odată o pildă despre un om care a găsit o comoară ascunsă într-un teren arabil. De bucurie, a lăsat totul, a plecat și a cumpărat tot hectarul de pământ, ca să se poată bucura deplin de comoara sa. Așa e și cu viața de credință. Când găsești adevărul, sau, mai bine spus, Adevărul te găsește pe tine (sau ambele), lași totul, și alegi să Îl crezi! Chiar dacă, alături de credință, vin la pachet, adesea, și scepticismul, îndoielile, întrebările fără răspuns, frământările, tu alegi să accepți tot tacâmul! Cu alte cuvinte, credința înseamnă să cumperi tot ogorul!

(Acesta este ultimul articol din seria Interviu cu Dumnezeu. Dacă dorești să lecturezi și celălalte articole din serie, accesează acest link).

Dacă Dumnezeu e atotputernic, ce rost mai are rugăciunea? (Interviu cu Dumnezeu partea a IV-a)

Î: De ce ar avea un Dumnezeu atotputernic nevoie de rugăciunile noastre? Dacă El e bun și atotputernic și preocupat de soarta omului, înseamnă că face deja ce e mai bine pentru om. De ce să te rogi? Îi ceri să facă mai mult? Îl poți ruga să îi pese mai mult?

R: Concepția despre rugăciune în zilele noastre este diluată de consumerismul umanist modern în care vrem, vrem și iar vrem. Cerem și iar cerem! Dar rugăciunea nu este doar o CERERE! Principalul scop al omului când stă de vorbă cu Dumnezeu (când se roagă) nu prea are legătură (doar) cu dorința de a-I cere lucruri. Ci construirea unei relații de credință și de dragoste. Dacă fiecare bărbat ar sta de vorbă cu soția lui (și reciproc) doar când și-ar dori ceva, când i-ar cere un serviciu, atunci căsniciile ar fi niște cerșetorii legale. Nici nu s-ar mai putea numi relații. Principala funcție a rugăciunii este pur și simplu petrecerea unui timp cu o persoană pe care o iubești – Creatorul tău…

Î: Asta înseamnă că e greșit să îi ceri lui Dumnezeu (câte) ceva?

R: Cu siguranță, nu! Dar a face dintr-o cerere standardul rugăciunii e un reducționism egoist. Rugăciunea de cerere este doar un tip de rugăciune, nu un tipar general. De fapt, rugăciunea este un transfer. Dumnezeu vorbește cu omul, omul îi răspunde. Și reciproc. Dacă doar tu vorbești (ceri) în rugăciune, nu poți auzi vocea Lui care vrea să îți dea ceea ce ai nevoie. Și… așa se crește în viața creștină – prin vindecarea și dragostea pe care Dumnezeu le oferă în rugăciune omului.

Î: Și atunci, are rost să Îi cerem lucruri care să se întâmple sau El știe deja ce are de făcut…?

R: O relația autentică se poate stabili numai acolo unde există interacțiune personală între două ființe și numai acolo unde cele două părți sunt dispuse să facă concesii reciproce. Cu alte cuvinte, aceasta necesită ca ambele persoane să aibă o oarecare putere (despre care am vorbit în articolul precedent – aici), una în raport cu cealaltă. Dumnezeu nu e un tiran, care să dorească să dicteze de unul singur. Încă de la Creație, El a responsabilizat omul cu o mulțime de decizii și acțiuni. Monopolul unei singure persoane într-o relație face ravagii – strivește personalitatea celeilalte părți. De aceea, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să avem o oarecare măsură de putere în relație cu El. Adică să Îl putem influența, într-o oarecare măsură, dar nu pentru că ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ci pentru că ne iubește! Iar rugăciunea prin care Îi ceri lui ceva este o modalitate de exercitare al acestui privilegiu.

Î: Ce se întâmplă când nu primim răspuns la rugăciuni? Le-am făcut degeaba…?

R: Încă nu s-a inventat vreun instrument de măsurare a eficienței rugăciunii. Și probabil nici nu se va inventa. Și, dacă ar exista, orice rugăciune ascultată (adică dorință împlinită) ar putea fi considerată doar o coincidență de către sceptici, și reversul – pentru orice rugăciune neascultată s-ar putea găsi o explicație. Dar probabil așa trebuie să fie. Tocmai pentru că Dumnezeu nu este un distribuitor automat de bunuri de larg consum sau de dorințe la scară cosmică… Ceri ceva, tragi maneta, apeși butonul și….apare! Apoi, orice credincios autentic știe că, și atunci când rugăciunile par fără răspuns, Dumnezeu rămâne acolo, lângă el. De multe ori, cerem prea puțin pe moment, iar Dumnezeu vrea să ne dea mai mult, mai târziu…

Î: Cum ar trebui să mă rog, atunci, ca să fiu ascultat?

R: Una dintre primele lecții pe care le dăm copiilor înțărcați este să salute, să mulțumească și să fie recunoscători. Și totuși, uită de multe ori aceste formalități când vin la noi să ne ceară o jucărie sau o bomboană… O atitudine de smerenie, de dependență față de Creator și de mulțumire, ulterior, e mai mult decât apreciată. Și adulții uită adesea cei 7 ani de acasă… Apoi, e important să recunoaștem că avem o perspectivă umană limitată asupra vieții și a Universului. Infinit mai limitată, în comparație cu omnisciența Partenerului nostru de dialog în rugăciune. Perspectiva noastră este caracterizată de o extremă miopie. Vedem foarte puțin anticipativ: și temporal, și spațial, și din punct de vedere al consecințelor. Așadar, tu, roagă-te cu credință, El se ocupă de restul!

Rugăciunea reprezintă transmiterea mesajului că omul depinde de Dumnezeu în totalitate. Nu invers!

(To be continued…)

Există, într-adevăr, un Dumnezeu atotputernic sau totul este rodul întâmplării? (Interviu cu Dumnezeu partea a III-a)

Î: Nu e posibil ca totul să fi apărut din întâmplare? Nu asta ne spun mulți biologi, nu asta spune teoria evoluției – că gândirea și moralitatea noastră fac parte din instinctul nostru de supraviețuire?

R: Teoria evoluției, dacă ar fi adevărată, nu ne-ar putea oferi mai mult decât o supoziție biologică cu privire la apariția ființei umane. Și asta ar însemna că tot ceea ce gândim, tot ce producem, tot ce planificăm reprezintă doar niște reacții biologice chimice. Am fi doar un complex de circuite neuro-chimice. Iar, când am avea o idee genială, aceasta nu ar fi mai mult importantă decât… un râgâit, de exemplu. Și acesta e tot o reacție chimică… Cum este posibil ca teoria relativității lui Einstein (formulată în termeni matematici) să se potrivească realității atât de bine? El nu și-a impus teoria asupra realității. El a descoperit-o. Lumea era compatibilă cu mintea noastră înainte să fi apărut o minte ca a lui Einstein care să vadă lucrul acesta. Astfel, trebuie să existe Cineva care ne seamană nouă (o Ființă personală, nu doar o Forță cum spun darwiniștii) care e la cârma Universului. Întâmplarea și coincidența ies din ecuație…

Î: Ne afectează sau ne privilegiază în vreun fel faptul că nu suntem doar niște reacții chimico-biologice?

R: Desigur că o abordare completă a omului (nu doar una strict corporală, biologică) este o perspectivă sănătoasă. Suntem ființe conștiente, morale, încărcați cu sentimente și voință și de aceea suntem liberi! Ar fi putut reacțiile chimice întâmplătoare, oricât de complexe ar fi fost, să fie vreodată libere? Iar dacă pânza pe fundalul căreia a fost este zugrăvit întreg Universul nu este una personală, asemenea nouă și dacă nu există un Dumnezeu Creator, atunci noi suntem ca niște pești pe uscat. Strigăm cu disperare după apă, dar apa nu a existat niciodată…

Î: Dar dacă Dumnezeu există și El se declară Atotputernic, de ce nu oprește tot răul din lume, suferința, războaiele, cutremurele, sărăcia, violența, etc.? (Așa cum am discutat în primul articol)

-R: Da. El este Atotputernic. Dar răul nu provine din voia Sa. Nici directă, nici indirectă! Nu puterea Lui creează răul și toate celălalte. Pământul este un adevărat câmp de luptă. Între Dumnezeu și Diavol. Între îngeri și demoni, bine și rău. Dreptate și înșelaciune…

Î: Bine, bine. Dar dacă El e Atotputernic, atunci ar putea „lichida” orice rău instant, nu? Nu putem atribui tot răul scopurilor oamenilor răi, Diavolului și acoliților săi – rolul lui Dumnezeu care ar mai fi atunci…? Dacă, într-adevăr joacă un rol, atunci nu poți să dai vina pe altcineva. Iar dacă dai vine pe altcineva, atunci El nu mai are niciun rol…

R: Inițial, la originea originilor, Dumnezeu a deținut toată puterea. Înainte de creație, Dumnezeu a fost singura Ființă care a existat și El a deținut toată puterea. Dar, odată cu crearea făpturilor libere (ne includem aici), Dumnezeu a cedat automat o parte din puterea Sa deciziilor ființelor create libere. Mai simplu, El a delegat o parte din puterea Sa. Voluntar. Așadar, puterea pe care Dumnezeu o dă cu împrumut nu mai poate fi folosită de El. Dar, a fost alegerea Lui, o cedare absolut voluntară. El rămâne Atotputernic și trebuie să înțelegem că dacă există o limitare a puterii lui Dumnezeu, aceasta există numai ca urmare a deciziei Sale, nu ca efect a vreunei constrângeri din exterior. Doar dacă Dumnezeu ar fi limitat de o putere din afara Lui s-ar putea afirmă că Dumnezeu nu este omnipotent (atotputernic). Deci, El în esență este atotputernic, doar că alege să nu fie. Iar motivul este faptul că dorește o creație capabilă de dragoste, iar pentru aceasta trebuie să fie liberă (să aibă o oarecare putere).

Î: Așadar, omul este creat de un Dumnezeu omnipotent, iubitor și care oferă libertate?

R: De cele mai multe ori, presupunem că dragostea este, instinctiv, o realitate. Că este singurul ideal pentru care merită să trăim și să murim. Dar natura pare să fie un sistem fizic indiferent și lipsit de dragoste. Mecanic, robotic. Ciocnire de substanțe chimice, coincidențe, instincte hormonale. De fapt e invers! Toate lucrurile se potrivesc pentru că au fost create în felul acesta de relaționare. De un Dumnezeu creator, iubitor și atotputernic. Unii spun că aceste convingeri morale sunt doar niște chestiuni de gusturi. Ia taie-le calea în giratoriu să vezi cum convingerile lor se schimbă – tocmai au suferit o nedreptate în trafic! Toți tânjim după scop și semnificație, sunt înscrise în ADN-ul nostru. Dar, dacă sursa ultimă a întregii existențe nu este cel puțin la fel de personală ca noi, atunci suntem inexplicabili! În origini și în esență.

Epilog: Tot ce își dorește inima omului își găsește (nu numai) explicația, dar și împlinirea (doar) în Dumnezeu! El e sursa. Credința în Dumnezeu nu e doar o teorie susținută, doar un crez declarat, ci o relație specială și unică! Înainte de a-L cunoaște, eram ca un pește uscat care descoperă că există apă! Și încă ce apă – de munte, proaspătă, satisfăcătoare, divină!

(To be continued…)

De ce există rai și iad? (Interviu cu Dumnezeu – Partea a II-a)

-Î: Dacă într-adevăr există viață după moarte, de ce nu putem fi cu toții în același loc? De ce există un rai și un iad? Mai ales iadul…

-R: Încă de la vârstele lor fragede, părinții își învață copiii ce e retribuția (adică a da fiecăruia ceea ce merită). Din acest motiv avem bulinele roșii pentru copiii cuminți de la grădiniță, jordița în ghetuțe la început de decembrie, pauză de la tabletă și smartphone pentru neascultare, etc. Unii își educă copiii cu un simț retributiv corect, alții îi învață să se descurce în viață… Consecințele vor fi pe măsură! La fiecare în parte. Așadar, dacă există pe acest pământ o departajare cât de cât corectă între oameni buni și oameni reprobabili (închiși în penitenciare pentru fapte rele), de ce nu ar exista și dincolo de moarte o astfel de împărțire? Cu atât mai mult dincolo, când lucrurile vor rămâne așa pentru eternitate…

-Î: Ce reprezintă, de fapt, iadul? E un iaz de foc sau un vulcan activ, sau un incendiu etern care nu se poate stinge?

-R: Iadul este separarea veșnică a omului de Dumnezeu. O imposibilitate de a mai fi în prezența Lui. Imaginile lui Dante din Infern sunt o încercare medievală de a exprima suferința celor care vor fi despărțiți definitiv de Creatorul lor.  Dar, în Evanghelii, iadul este redat polivalent, prin metafore ca: loc în care domnește întunericul, foc, groapă, loc al pedepsei, dar și un loc unde sunt aruncați cei neprimiți la ospăț (sus, în ceruri), locul de aruncare a robilor neascultători sau răzvrătiți, etc. Niciuna dintre aceste metafore nu reprezintă imaginea fotografică a iadului. În sine, prin toate metaforele acestea, iadul este descris ca o stare eternă de separare, fără posibilitate de restaurare, a relației om-Dumnezeu. Cine se teme de Dumnezeu, ar trebui cu atât mai mult să se teamă de absența Lui! Iadul este un loc de acest fel. Și e veșnic!

-Î: De ce un Dumnezeu bun alege să trimită zeci sau sute de milioane de oameni într-un loc atât de teribil cum este iadul?

-R: Adevărul e că Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad. Oamenii aleg asta, nu El. Oamenii răzvrătiți sunt cei care iubesc mai mult întunericul decât lumina, mai mult o viață îmbibată în păcat decât trăirea unei vieți sfinte. Este adevărat, Dumnezeu îngăduie, indirect, ca unii oameni să aibă această destinație finală. Adică, să meargă până la capăt pe calea aleasă de ei… Alcoolicul care își iubește mai mult sticla decât soția și copiii, va sfârși într-un final singur, despărțit de cei dragi. Dar, alege în continuare să bea. Și-a ales iadul singur. Este un chin, dar un chin pe care singur și l-a ales. Iadul este, dacă se poate spune, închis pe dinăuntru de voința celor de acolo. Nu voia lui Dumnezeu îi ține pe păcătoși înăuntru, ci voia păcătoșilor înșiși.

-Î: Aceste două destinații, iadul și raiul, există deja? Sau sunt doar niște proiecții în viitor?

-R: Privind la natura umană și corelând-o cu răspunsul anterior, se poate afirma că cu cât perseverăm mai mult pe o cale, într-o anumită direcție, cu atât ne vine mai greu să ne abatem de la ea. Astfel, omul poate intui cu ușurință, privind în inima lui, dacă se află pe o cale bună sau rea. Da, iadul și raiul există deja, deoarece, pe căile noastre fiind, noi doar înaintăm spre ce va fi Dincolo… Cu fiecare zi ce trece, ne solidificăm într-un anumit fel propria ființă. Omul se apropie tot mai tare de iad sau de rai. Zilnic. Acum, cât timp este în viață, omul poate alege. Vine o vreme când nu se mai pot lua decizii, la moarte, acela este momentul în care iadul și raiul devin eterne. Purgatoriul nu există, nici o altă cale de mijloc…

-Î: Totuși, care ar fi scopul de a tortura pe cineva pentru eternitate? Fără sfârșit, la infinit… Chiar dacă o merită, și pe Hitler l-aș lichida la un moment dat, după câteva sute de ani de chin. Și așa, cei chinuiți nu se mai pot pocăi și nu mai pot învăța nimic din această pedeapsă… Iadul nu e pură răzbunare divină atunci?

-R: Nu e o răzbunare, pentru că Dumnezeu s-ar putea răzbuna pe răutatea umană oricând. Chiar acum, pe acest pământ. Este adevărat că o parte din mânia Sa se revarsă uneori: inundații, incendii naturale, cutremure, tsunami, dar acestea sunt mai mult avertismente divine globale, nu răzbunări. Răzbunarea în sine promovează ideea de egalitate, de restabilire a unei situații incorecte. Și atunci, ar trebuie să întrebăm când a fost omul egal cu Dumnezeu ca să fie nevoie de o răzbunare care să echilibreze nedreptatea? Niciodată! Deci, iadul este o pedeapsă, o retribuție corectă, nu o răzbunare divină.

-Î: Cum rămâne cu cei care nu aud Evanghelia, și astfel, neputându-se pocăi de păcatele lor prin Isus Cristos Mântuitorul, ar ajunge în iad?

-R: Dumnezeu este un dumnezeu (există mai mulți) corect. Singurul. El este esența dreptății. Și a dragostei, în același timp. De-asta există iad. Dar există si rai! Dumnezeu va judeca pe cei ce nu au auzit niciodată Evanghelia creștină după inima lor. El va judeca lumea în cel mai bun mod posibil. Așa cum nu poate face nicio instanța astăzi. Nicio Curte de Justiție sau Curte Supremă! Cu siguranță, jertfa lui Isus Cristos pe cruce va cuprinde mai mult decât pe cei care o îmbrățișează în mod conștient. Aici mă refer la: copii care mor la vârste fragede, alienați mintali și persoane cu dizabilități mentale, oameni din Antichitate, africani coborâți din copaci, ș.a.m.d. Crucea îi unește pe toți sub aripile Creatorului. Dumnezeu nu dorește nicidecum moartea păcătosului, ci dorește iertarea acestuia.

-Î: Ce poate face omul, atunci?

-R: Cel mai important lucru despre iad nu este să îl înțelegi sau să îl explici, ci să îl eviți! Să nu îl gândești ca o alternativă. Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dispus să moară ca noi să îl putem evita, iadul trebuie să fie o experiență terifiantă. De nedescris! Caracterul extrem al remediului ne arată severitatea bolii. Singura ta preocupare ar trebui să fie ca nu cumva să te numeri printre cei care Îl resping pe Dumnezeu de bună voie!

Iadul este problema lui Dumnezeu, nu a ta!

(To be continued…)

Profilul unui bărbat ratat

“Mă numesc Narcis, sunt român și am 35 de ani. Mâine intru în a 36-lea an și vreau să vă prezint viața mea. Pe scurt. Un fel de post scriptum al unei scrisori mai lungi…

M-am născut în Ardeal, la poalele munților Făgăraș, într-o localitate mică, dar selectă. Lume bună, cum se spune în popor. Încă de la vârsta de 1 an, am crescut într-o atmosferă aristocrată, aș putea spune chiar încărcată de snobism. În acel an, afacarea tatălui meu a luat foc – în sensul pozitiv al cuvântului – și ne-am permis luxul achiziționării unui conac extravagant, cu împrejmuire de vegetație exotică – un SPA privat. Chiar primii pași i-am făcut pe gazonul tuns perfect de nea Costică, îngrijitorul domeniului nostru rezidențial.

De la 4, 5 anișori au început petrecerile în cinstea mea. Adică, toți partenerii de afaceri și familiile cu bunăstare din zonă erau invitate pe imensa terasă din spatele vilei pentru o petrecere care ținea o noapte întreagă. Uneori, și două nopți și o zi… Eu, școala o frecventam doar din motive de competiție. Dar nu academică. Privată fiind instituția, tata m-a învățat că trebuie să mă descurc, nu neapărat să fiu primul. Că trebuie să arăt ce am, nu ce sunt! Nu ce sunt…,” și Narcis lăcrimează…

„Am continuat să am o concepție strict materialistă despre viață și lume. Hedonism pur! Parcă numele Narcis mi se potrivea complet. Asemeni personajului mitic, totul se învârtea în jurul meu: ATV-uri, adolescente, bani, haine mai mult decât scumpe. Soarele eram eu, ceilalți erau planetele… Viața trăită scump devenise și deviza mea existențială! Frecventam acum liceul doar pentru a-mi îndeplini scopul. Școala era doar unul din mijloace. Îmi etalam opulența oricând aveam ocazia, chiar și profesorilor. Eram un tânăr obraznic, datorită răsfățului și pufului în care am vegetat în primii ani de viață.

Am decis să nu fac nicio facultate. După cele doisprezece clase și BAC-ul luat la limită îmi ajunsese! Prea multă muncă pentru un tânăr frumos și hăruit cu charm din naștere. Oricum, la ce îți folosește o facultate? O diplomă? Banul contează! Nu am citit nicio carte până la această vârstă. Am trăit doar senzorial, din imagini și video-uri, din sentimente și experiențe tari. Intrasem, pe la 25 de ani, într-un anturaj de oameni gălăgioși, cheltuitori, risipitori. Toți “prietenii” mei se bucurau de ce puteau procura lichiditățiile mele. Eram înconjurat mereu de tipi și tipe cărora le plăcea viața, așa cum spuneau ei…

Ani de-a rândul am trăit așa. Nu credeam că există altă viață. Nu îmi erau cunoscute expresiile n-am timp sau n-am bani. Le aveam pe toate. De pierdut! În urmă cu doi ani, totul s-a schimbat. Tatăl meu a făcut un preinfarct. A fost dus de urgență la un spital bun din țară, dar era necesară o intervenție pe cord deschis. A zburat la Geneva numaidecât. După câteva săptămâni, era din nou pe picioare. Vezi, ce bine, dacă ai bani…gândeam eu în sinea mea. Era ca și cum nu ar fi pățit nimic. Până într-o seară, când, pe iaht fiind, în Marea Adriatică, primesc un telefon. Se aude o voce stinsă. Mama îmi spune: Narcis…tatăl tău a murit! Vino acasă. Am crezut că o farsă, că e o glumă proastă. Apoi, întors în țară, am aflat că a avut un atac cerebral și a decedat imediat. Și eu îl credeam nemuritor! Credeam că cu banii poți face orice…

Însă, nu acesta a fost șocul cel mai mare. Bomba a fost că tatăl meu avea deschise pentru afacerea lui vreo trei linii de creditare la banci cu sume imense. Astfel, eu și cu mama mea, a trebuit să vindem totul – pământul, conacul – și să ne mutăm într-o garsonieră dintr-un orăsel vecin. Am rămas singuri- singurei. Nu ne mai căuta nimeni. Mama, care se apropia de vârsta la care o femeie se pensionează, trebuia să își caute de lucru. Cine te mai ia la 60 de ani?? plângea ea… Eu, care nu avusesem niciun loc de muncă până acum, eram debusolat. Nu cunoscusem ce înseamnă a face treabă, dacă nu implica și distracție… Azi se împlinesc 2 luni de când a plecat babacul, mâine împlinesc 36 de ani. Ar trebui să fiu la apogeul vieții mele. Dar, ma simt un bărbat ratat! Simt că am pierdut ținta, nu am niciun scop în viața. Sunt un ratat!”

Aceasta e povestea lui Narcis. Istoria unui bărbat ratat, în floarea vieții. Problema e că sunt mulți Narciși astăzi. Nu muncesc, fac școala doar cât e nevoie, până la limita abandonului școlar. Se joacă Counter Strike până la 30 de ani. Pe banii părinților, în casa părintească. Se văd prea mari pentru a fi tratați ca niște copii, dar se văd prea fragili să își găsească un loc de muncă și să se țină de el. Să ia viața în propriile mâini, se se autoîntrețină. Ce să mai vorbim că nu se gândesc la întreținerea altora, din moment ce nici pe ei nu pot să se susțină – mă refer la căsătorie. Unii sunt băiețandrii de bani gata, cu sloganul carpe diem. Cum e și băiatul narcisist din povestioara noastră. Nu investesc în nimeni, în afară de propria lor persoană. Nu văd mai departe decât astăzi, aici, acum. Nu își fac planuri, ci doar supraviețuiesc de pe o zi pe alta. Îndopându-se alimentar, vizual și auditiv. Trag de fiare, dar creierul le e mort! Se împopoțonează cu țoale de firmă, dar în suflet bate vântul. Alți bărbați la vârsta Narcișilor au deja unul sau doi-trei copii. Cresc deja viitori bărbați… adevărați!

Pentru mine, un bărbat ratat e cel care a prelungit prea mult starea de adolescență, permanetizând-o. Cel care nu și-a înțeles menirea, care a ocolit – intenționat sau semi-conștient – scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu pe pământul acesta.

Toma, necredinciosul? Nu cred…

Pe toate picturile simbolistice medievale apare sub chipul unui măgar. Îi dedicăm o duminică din an. L-am poreclit după o ezitare dintr-o duminică seara… Necredinciosul! Oare așa îi tratăm pe toți oamenii? După ce calcă pe bec îi strigăm peste ani și ani cu greșala pe care au făcut-o? Și îi mai și trecem în calendar? Cu roșu? Oare…?

Adevărul gol-goluț este că cel care nu s-a îndoit niciodată de credința lui – oricare ar fi ea: religioasă, politică, socială – probabil că nici nu a crezut vreodată! În mod serios, mă refer… Că verbal, toți credem că credem. Toți s-au îndoit de credință, de Cristos, de Înviere. Toți ucenicii, de la Petru până la ultimul. Dar, Toma s-a îndoit într-un moment cheie – numai el a lipsit de la arătarea Cristosului înviat, de-aia i-a rămas apelativul așa… Însă, a învățat câte ceva:

Că îndoiala nu e păcat! Doar credincioșii se pot îndoi de credința lor. Necredincioșii nu pot, că nu au de ce să se îndoiască. Ei sunt sceptici. Ei neagă credința, nu se îndoiesc de ea. Mântuitorul a făcut clar această demarcație: ucenicilor li se adresa cu cuvinte ca de ce v-ați îndoit? sau cu puțin credincioșilor, dar fariseilor, cărturarilor și altor iscoditori le spunea vă rătăciți sau mă ispitiți. Nicidecum vă îndoiți.

Că nu ești singur pe drum! Un Tată bun, cum este Dumnezeu, nu își va lăsa fiul să bâjbâie prea mult. Vino și vezi – pune degetul în semnul cuielor. Eu sunt! Cristos intervine întotdeauna în îndoială. Aduce argumente. Ridică moralul. Și spulberă orice speculații!

Că Dumnezeu nu judecă viața unui om după momentele când s-a îndoit, ci după credința lui! Nu ne contorizează numărul situațiilor când nu am mai știut ce credem sau de ce sau în Cine… Când nu mai vedeam luminiță din capăt. El vede viața noastră de credință în ansamblul ei.

Că credința nu exclude îndoiala! Istoria creștină ne arată că cei care au avut cele mai mari îndoieli în drumul vieții lor, au manifestat apoi cea mai puternică credință. Altfel spus, nu îndoiala e opusul credinței. Necredința e antonimul! Îndoiala poate coexista cu credința, pentru că îndoielile duc la credință. La certitudini. Sau cum se adresa odinioară femeia necăjită Mântuitorului: Cred, Doamne. Ajută necredinței mele…

Toma, ca unul dintre ucenici, a ajuns cel mai departe cu Evanghelia. La capătul Indiei. A și întemeiat o biserică creștină acolo, care îi poartă numele. Biserica lui Toma! Și a murit o moarte de martir…Străpuns cu sulița. Cel mai important e să nu trăiești toată viața în îndoială și neîncredere și să nu mori așa…

El a lăsat în urmă una dintre cele mai frumoase exclamații: Domnul meu și Dumnezeul meu! – strigătul credinței care învinge neîncrederea, depresia, scepticismul și îndoiala!

Toma – necredinciosul? Nu cred… Eu aș vrea să am (ne)credința lui!

De ce există răul, suferința și bolile în lume? (Interviu cu Dumnezeu – partea I)

Î:-De ce există răul? Adică dacă Tu ești Creatorul tuturor și ai creat și răul, înseamnă că ești un Creator malefic, rău în inerența Ta…?

R:-Este adevărat că Eu am creat toate lucrurile. Nimic din ceea ce există nu a trecut prin mâinile altuia, nici măcar printre ale diavolului. Tot ce am creat Eu este desăvârșit. Era! Așa era. Dar am creat omul cu libertatea de a alege. Nu am dorit roboți. Am vrut oameni, după chipul și asemănarea Mea. Acest liber arbitru a dus la deschiderea porții către rău. Răul latent, în sine, nu are nicio valoare, dacă nu e accesat, activat, dorit. Asta s-a întâmplat în Eden. Răul nu a existat de la început, dar a luat ființă în urma neascultării omului de porunca divină. Poți observa că răul e redat întotdeauna antinomic, negativ, cu prefixe în față: ascultare – NEascultare,  moral – Imoral, prețuire – DISprețuire, social – ANTIsocial, etc. Așadar, Eu am creat omul bun, perfect. Omul, prin neascultare, a devenit rău. Răul este, deci, un fel de creație umană. Inima lui este aplecată spre rău, zilnic. Nu trebuie să înveți un copilaș de 3 ani să mintă – o are în sânge deja…

Î:-Bine, bine. Dar suferința, ea de ce există? Cum de oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele?

R:-Suferința joacă un rol foarte important în viața unui om. Este termometrul răbdării. Fără ea, omul ar fi doar un hedonist ambulant (oricum este), un copil arătând mereu cu degetul spre vitrina plăcerilor și a dorințelor fără astâmpăr. Fără suferință oamenii ar fi imaturi! Nu ar ști să compare vremurile bune cu cele negre, nu ar face economii, ar fi neglijenți cu viața lor. Ar risipi-o!

Î:-Dar de ce oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele?

R:-Mi se pune foarte des această întrebare. Răspund succint. În primul rând, pentru că folosești buni, înseamnă că tu deja îi consideri pe unii oameni buni, iar pe alții răi. Această departajare e subiectivă. Doar eu cunosc cât de buni sau de răi sunt oamenii în străfundul lor. Restul, sunt speculații. În al doilea rând, punând întrebarea așa, tu te situezi (probabil) în categoria celor buni, ceea ce mi se pare o aroganță nejustificată. Nu în ultimul rând – și acum răspund la întrebare – în majoritatea cazurilor, calitățile de rele sau bune ale lucrurilor se recunosc după trecerea timpului. Uneori săptămâni, alteori luni, ani, decenii. Asta, pentru că ce pare rău la început, se poate ca, peste un răstimp, să fie un bine. Sau un rău diminuat. Sau scăparea de un rău mai rău decât primul. Deci tot un bine! Dar, desigur, se întâmplă și lucruri rele oamenilor buni. Punct. Dar cândva vor înțelege de ce…

Î:-Ultima. De ce există bolile?

R:-Bolile sunt (doar) o parte a consecințelor păcatului uman și a neascultării de principiile divine. Sunt din aceeași categorie cu inundațiile, cutremurele, defrișările, încălzirea globală, speciile pe cale de dispariție. Doar că bolile vă afectează pe voi, oamenii. În mod direct. Restul – necuvântătoarele, solul, apele, flora (și ele afectate) nu pun astfel de întrebări, pentru că nu pot vorbi. Dar și ele suferă! Tăcut. Boala e cea mai intimă suferință umană. E legată de om în totalitatea lui și îl afectează complet: un diagnostic psihic afectează tot trupul. Și viceversa! Ciudat că nimeni nu întreabă de ce există bolile venerice – se știe răspunsul. Dar, și toate celălalte boli sunt consecințele păcatului uman. Fără boală nu ați cunoaște vindecarea. Iar dacă ar fi existat boală terminală, fără existența morții, omul nu ar fi cunoscut niciodată eliberarea de veșnicul chin malign.

 (To be continued…)

Săptămâna Mare: Duminica Învierii

Două evenimente marcante definesc creștinismul. Două îl deosebesc de toate celălalte religii și curente religioase. Două fac creștinismul unic. Primul, e Întruparea lui Cristos. Nașterea miraculoasă din fecioară.
Divinul făcut Om! Nimeni nu s-a mai născut în acest fel și nici nu se va mai naște. Atunci a început istoria mântuirii!

Al doilea, e Învierea în trup al aceluiași Isus Cristos. Pentru că totul gravitează în jurul învierii Sale. Chiar și istoria umană se împarte între înainte de Hristos și după Hristos. Atunci s-a încheiat lucrarea divină de mântuire a omului căzut.

Astăzi, oamenii se împart (sau, mai bine zis, se despart) în funcție de cum răspund Învierii.

Sunt (ne)creștinii. Ei neagă divinitatea și Învierea lui Cristos. Inventează teorii anticrtistice sau îl citează pe Dan Brown (așa cum am văzut în articolul de ieri). Cristosul lor e banul, S9-le sau Q7-le. Se numesc astăzi agnostici, atei, panteiști, nihiliști și alte titulaturi anti-Dumnezeu. Mulți sunt morali în stilul lor de viață, dar nu au niciun scop în viață. La urma urmei se consideră doar o aglomerare de atomi…

Sunt apoi creștinii nominali. De paradă. Cei care frecventează lăcașurile de cult doar în decembrie și în aprilie. Cei care nu fac curățenie în Vinerea Mare. Cei care își pun busuioc sub pernă în ianuarie și sculptează în dovleci în octombrie. Creștinism în salturi – din sărbătoare în sărbătoare… Ieri au luat lumină. Dar sunt tot în întuneric. Spiritual! Aceștia sunt creștinii cu Biblia pe masă, dar niciodată deschisă, citită…

Mai există și creștini autentici, adevărați urmași ai lui Cristos. Pentru ei, sărbătoarea de astăzi e doar un motiv în plus de laudă la adresa Creatorului. Pe lângă celălalte. Zilnice. Ei nu spun doar Cristos a înviat!(la timpul trecut) până la Rusalii. Ci spun Cristos e viu (la prezent) și iarna, oricând și oriunde!

Mi-aș dori ca toți să fim din ultima categorie. Termenul creștin vine din greacă, exprimând o poreclă peiorativa pusă de alții credincioșilor din primele secole. Înseamnă Cristos mic. Adică, fiecare dintre noi ar trebui să fie un mic Cristos în această lume frământată, asemeni unui felinar.

Asta e adevărata lumină de Paște! Nu ar trebui să luăm lumină, ci să dăm!

Săptămâna Mare: Sâmbătă

Totul a mers ca la carte! Preoții și cărturarii vineri seara își strângeau mâinile de bucurie și se felicitau pentru că l-au eradicat pe Cel care se credea Dumnezeu… Se bucurau că totul s-a sfârșit! Cristos mort, cadavru eviscerat. Ei i-ar fi aruncat trupul în Valea Hinom, la groapa de gunoi de la periferia Ierusalimului. Diavolul și-ar fi dorit mult asta – să nu mai învie El în trup. Să fie incinerat! Dar Tatăl a avut grijă, prin Iosif din Arimateea, ca El să fie îngropat într-un mormânt nou.

Zvonurile despre o posibilă înviere circulau cu repeziciune. Astfel, în plin Sabat, Caiafa trimite o delegație la Ponțiu Pilat ca să pecetluiască mormântul. Să îi pună lacăte. Sigiliu imperial! Ce prostie – cum ai putea să Îl încui pe Dumnezeu într-o stâncă…?!?

După înviere, au apărut bazaconiile.

Unii au spus că trupul i-a fost furat. Serios? Să muți ditamai piatra de moară de 350 kg? Tare aș vrea să vad pe vreunul dintre susținătorii acestei teorii că urnește măcar un astfel de bolovan… Chiar unșpe tipi aș vrea să văd. Apoi, dacă soldații care faceau de planton în acea sâmbătă noaptea, ar fi riscat ei închisoare cu anii sau decapitarea pentru dormitul în post? Nu cred! Îngerul, mesagerul divin a făcut să plesnească sigiliul, să detoneze stânca și să anunțe Învierea!

Alții au pus în scena teoria leșinului. Cum că Mântuitorul, în urma loviturilor, străpungerii craniului și poziției de crucificat timp de 6 ore, doar ar fi leșinat. Iar apoi, după ce a fost pus în mormânt, aerul rece l-ar fi resuscitat. Nu trebuie să uităm că Cristos pe cruce nu a acceptat nici măcar opiul crucificaților, acea băutură amară (vin cu fiere) care le mai amorțea simțurile condamnaților. Ci a gustat moartea din plin! Pentru toată omenirea… Nu ar fi jucat rolul vreunui leșinat în niciun caz… Oricum, medical e imposibil!

Apoi, unii au spus că ucenicii au avut halucinații. Un fel de fata Morgana în pustiul Palestinei. Dar psihologii spun că e imposibil ca doi oameni deodată să aibă aceleași stări halucinogene și, mai ales, cu privire la aceeași persoană. Sau eveniment. Dar mormântul e gol-goluț! Și astăzi. Iar după înviere, înainte de Înălțare, Mântuitorul s-a arătat la peste 500 de oameni odată! Nu cred să se fi adunat toți psihopații, consumatorii de etnobotanice și bețivii Ierusalimului acolo împreună și nici măcar vreunul să nu fie treaz…

Au fost voci care au afirmat că e posibil să se fi greșit mormântul… Adică, mironosițele dis-de-dimineață ar fi mers pe altă alee sau în alt cimitir și ar fi găsit alt mormânt gol, cu mortul nepus încă în el. Dar, evangheliștii afirmă și istoricii confirmă că Isus a fost așezat într-un mormânt privat, nu în cimitirul public. Era un loc pentru trupurile răposaților aristocrați. Acolo l-a dus Iosif bogatul, direct după ce l-a coborât de pe cruce. Asta ne-o confirmă și împlinirea profeției din Isaia 53 – că a fost pus la un loc cu cei bogați. Deci, femeile nu aveau cum să greșească locul după doar o zi si două nopți…

Nu în ultimul rând, unii au emis și ipoteza crucificării unui alt isus… Mitul spune că nu Cristos ar fi fost răstignit, ci unul dintre ucenici, cel mai probabil Iuda. Asta susțin și islamiștii. Asta se încearcă și în Codul lui Da Vinci și în alte S.F.-uri hollywood-iene… Dar, să fim serioși! Majoritatea dintre noi poate face diferența între doi gemeni care par identici… Să nu fi putut mulțimea care a asistat, ucenicii și restul să sesizeze acest switch?? Cum să nu îți dai seama dacă pe cruce e Cel care a făcut bine atâtor oameni, din atâtea localități, timp de 3 ani de zile…?!?

Dar, pe El, nici piatra mare de la gura mormântului, nici străjile romane nu l-au putut ține legat. Nici miturile, nici bazaconiile halucinogene, nici zvonul cu furatul. Asta, pentru că Cristos a trecut prin moarte, neocolind-o supranatural (deși putea), tocmai ca să o înfrângă, să îi rupă orice legătură și putere eternă!

Ultimul dușman al omului – moartea, a fost înfrântă în acea Sâmbătă noaptea! A dat viață morții, lumină întunericului și eternitate muritorilor!

Cristos a înviat? Adevărat a înviat!

Săptămâna Mare: Vinerea Neagră

E Black Friday! Nu ăla din noiembrie, comercial, în care lumea se calcă în picioare prin Altex sau blochează site-ul eMag de la 6 dimineața… Nu are wishlist, nu e despre bani puși deoparte pentru Iphone. E despre Cruce, Jertfă, Dumnezeu și om! Iertare de păcate și reconcilierea divină. E cea mai neagră vineri, cum nu a mai fost înainte, și cum nu va mai fi, indiferent de cât de imbatabile ar fi ofertele…

E vinerea în care Dumnezeu a luat bătaie de la oameni! Ce religie se mai poate lăuda cu așa ceva?? Fiul lui Dumnezeu cu spatele brazdat până-n hipodermă de bicele romane… Nu a existat în favoarea sa prezumția de nevinovăție, avocat sau drept la replică. A fost adus la Pilat de iudei ca să fie lichidat înainte de Paștele evreiesc, mișelește. Probabil nu a avut parte de nicio o oprire (nu șapte cum apar pe Drumul Crucii), ci a îndurat toată ura umană. Crucea, în sine e dizagreabilă, nu e asa finisată și netedă cum apare în poze sau icoane. Doare!

E vinerea în care, fără mandat legal, a fost răpit de cohorta condusă de Iuda trădătorul care sărută și tradează cu o față senină. E vinerea în care a fost vândut de prieteni – toți și-au luat tălpășița în Ghețimani. Luat și dus la Tribunal noaptea, pe bâjbâite, când, procesele normal se țineau ziua. Târât în pretoriu, nu în public. Gloata ce scanda Răstignește-L a fost adunată mai târziu… Până atunci – avem noi o vorbă – de la Ana la Caiafa…

E vinerea în care Dumnezeu în carne și oase este judecat și condamnat nu pentru ce a făcut, ci pentru ce este El! Oamenii nu îl vor pe Dumnezeu aproape. L-ar băga în mormânt, l-ar închide în peșteri, l-ar sigila undeva… Când spui Dumnezeu în sus, Dumnezeu în jos, toată lumea te salută. Dar, când pomenești Isus Cristos toți te vor face sectar. Vor râde de tine. Un Dumnezeu care moare nu e dorit de nimeni. Acum 2000 de ani l-au pus și în mormânt sigilat… Dar nu a ținut sigiliul!

E Vinerea Mare. Avem liber de la stat. Ar trebui ca de aceste Sărbători să avem liber și de la cărnuri (am mâncat destul de Crăciun). De la Facebook, Instagram. De la Netflix și serialele-telenovelă. Să ne golim de cotidianul wireless și să ne încărcăm cu EL! Să privim mai puțin în ecrane și mai mult spre cruce. Cea care, cu axele ei perpendiculare, face legătura între cer și pământ!

Oricum, ar trebui să vorbim mai puțin (valabil și pentru scris), dar să FIM mai mult! Copiii tăi nu vor deveni atei dacă îți bați joc de cruce și de Mântuitorul răstignit pe ea, ci purtându-te ca și cum El nu ar exista…

Dan Teodorescu spune că Dumnezeu preferă lemnul. Vă spun, cu siguranță, că nu îl preferă. Mai ales cel abraziv, al crucii. S-a rugat chiar, dacă e posibil, să îi fie înlăturat paharul cu venin și păcate al întregii omeniri… Nu preferă nici spațiile mici. Doar a murit pe un deal, în aer liber…Dar, a înțeles că drumul slavei trece (și) pe la cruce…

Poartă crucea în suflet, în minte și în duh, nu doar la gât. Sau agățată de parbriz…

Săptămâna Mare: Joi

Înainte de Praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Până la ultima suflare! Știa, în această seară, că pentru aceasta s-a născut – ca să moară. Ăstea Îi erau misiunea și scopul vieții pământești – să pătimească pentru omenire și să ofere, fără merite și fără bani, împăcarea cu Tatăl…

Pregătește un loc intim – într-o cămăruță de mansardă. El și cu cei 12 prieteni, ucenici ai Lui. 11 erau sfinți, unul era demonic – se gândea deja la gologanii ce urma să îi primească de la preoți. Întotdeauna Dumnezeu Fiul a fost Cel care a pregătit lucrurile dinainte. Pe El, nimic nu îl lua prin surprindere. Astăzi pregătește camera în care vor celebra Paștele împreună. Era un exemplu pământesc al faptului că El mergea să le pregătească un loc și Sus, în cer…

Instituie o comemorare a morții Sale – Cina Domnului sau Euharistia. Termenul provine din grecescul eucharistia care înseamnă mulțumire. Astfel că, de atunci încolo, până în zilele noastre, de fiecare dată când creștinul mănâncă bucățica de pâine și bea vinul, el de fapt mulțumește Lui Dumnezeu pentru jertfa supremă de la Cruce. În Orient, a mânca cu cineva la masă era un semn de înalt respect. Dar, a mânca cu însuși Dumnezeu este chiar o onoare! Unică…

Scopul? Să faceți acest lucru în amintirea Mea, spunea Mântuitorul. Adică, așa cum privim albumele noastre de familie sau de călătorii și retrăim frumoasele amintiri din trecut cu ajutorul fotografiilor, tot așa, Cina Domnului este un portal comemorativ a lucrării dumnezeiești pentru salvarea omului. Această Cină e despre El, dar e despre ce a făcut El pentru noi! E dragostea supremă divină, dar e răspunsul plin de recunoștință al omului. Euharistia e reciprocitate- Dumnezeu a dat, omul primește! Totul!

A cina cu El, Prințul Cerului, nu e o joacă. Trebuie să te apropii cu curăție de inimă. Mântuitorul se apleacă să spele picioarele ucenicilor înainte de masă. E felul Lui de a arăta că am fost creați să ne slujim unii pe alții, nu să ne batem pe locurile din Senat! Să ne purtăm de grijă unii altora, nu să călcăm peste cadavre! E felul Lui: de la ieslea puturoasă în care s-a născut, la nopțile în care nu avea unde să își plece capul, la goana de a face bine tuturor, până la cel puțin 40 de bice peste spate și crucificarea agonizantă…Ne-a iubit până la capăt! Nu doar de pe buze… 

Dumnezeu te invită la Masă. A mânca împreună cu El, înseamnă a te identifica cu moartea Sa. Cu suferințele și patimile Lui. Și a învia în gloria unei vieți noi! A trăi și a muri pentru El!

Euharistia este, deci, contopirea cu Dumnezeu – nu mistică, ci simbolică! Nu fizică, ci spirituală. E dorința împlinirii ultimei rugăciuni pe pământ a lui Cristos: Mă rog ca ei să fie una, așa cum Eu și cu Tine, Tată, suntem una!

Săptămâna Mare: miercuri

Astăzi se întâmplă două evenimente care vor rămâne zugrăvite în istoria biblică și seculară. Pe veci! Două personaje aleg să facă, fiecare, câte un lucru măreț. În ochii lor… Este vorba de Maria, cea care a uns picioarele Mântuitorului înainte cu două zile de Paștele evreiesc și despre Iuda, trădătorul, cel care l-a vândut pe Cristos.

Această Marie a uns picioarele Mântuitorului cu un mir de mare preţ. Un Chanel scump al vremurilor iudaice. Acest lucru a stârnit revolta ucenicilor (dirijați de Iuda, care ținea punga), care au spus că era mai bine ca acel mir să fie vândut şi banii să fie daţi săracilor… Povești, când nu te costă nimic pe tine, personal, toate le-ai da săracilor! Dar, când trebuie să scoți din buzunar…

Acest Iuda a calculat valoarea mântuitorului său la 30 de arginți. Un mizilic, pe lânga parfumul de valoare inestimabilă. Nu i-a păsat de bani, a vrut doar să facă un ban cinstit. Și, dacă Cristos tot nu i-a scăpat pe iudei de romani și urma să moară oricum (după cum le tot amintea ucenicilor), de ce să nu facă și el un ciubuc?

Personajele seamănă foarte mult între ele, și totuși sunt la doi poli opuși.

Ambii au premeditat acțiunea lor cu multă atenție. Femeia păcătoasă probabil că a urmărit orice ocazie de a se apropia de Isus. Dar rușinea și sfiala au împiedicat-o, adesea, să îl abordeze în vreun fel. Până miercuri seara, înainte de Paște… Iuda, a căutat și el un prilej nimerit să îl predea pe Isus dușmanilor. Dezertare cu înaltă trădare! Și Isus îl considera prieten… Dar, miercuri seara – ne spun evangheliștii – după ce a văzut scumpete de apă de parfum irosită, Iuda a deschis ușa larg lăcomiei și Satana a intrat în el. De atunci, a pierdut controlul asupra acțiunilor sale… S-a dus glonț la preoți si au făcut târgul.

Ambii doreau ceva suprem de la viață. Să facă ceva notabil. Maria și-a dorit de mult să jertfească ceva, să dea ce are mai bun. Se simțea păcătoasă și dorea să dăruiască totul – pe ea și parfumul ei scump –. Averea ei lichidă. Iuda dorea și el ceva. Numai el știe ce, din moment ce nu a făcut nicio afacere vânzându-și semenul cu care a mâncat 3 ani de zile. Banul nu este ochiul dracului, ci iubirea de bani! Banul e neutru, dragostea de Mamona e păcătoasă…

Ambii au sărutat pe Cristos. Ea i-a sărutat picioarele, în semn de umilință și recunoștință. I-a șters praful deșertului de pe talpa piciorului cu părul ei. A sărutat cu sufletul! Iuda, în schimb, acolo în grădina aceea din joia neagră, l-a sărutat pe Cristos doar de aparență, pentru că mai erau de față și alți ucenici… Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? El a sărutat doar cu vârful buzelor… Sufletu-i era în pungă!

Amândurora li s-a oferit șansa iertării. Pocăința! Femeia a primit-o cu surprindere. Nu se aștepta, ea, păcătoasa satului să primească ceea ce avea cel mai mult nevoie – iertarea păcatelor. Ucenicul trădător a căutat să îndrepte greșala. Și-a dat seama că a vândut sânge nevinovat. Problema a fost că doar i-a părut rău, a dus banii înapoi și a cerut restabilirea situației. A căutat milă și iertare de la preoții legaliști. Treaba ta, nu-i a noastră! i s-a răspuns…El nu a apelat la singurul care putea să îi dea salvarea…

2 oameni, 2 destine!

Păcătoasa Maria a devenit o sfântă și a rămas ca o emblemă a Evangheliei – oriunde se va predica vestea bună, va fi amintită și ea, caracterul ei și devotamentul ei.

Iuda rămâne arhetipul trădătorului de prieteni, dezertorul lacom care moare…în păcat. Suicidal. Nimeni nu pune numele Iuda copilului său…

Poți fi pentru Mântuitor un parfum special sau o duhoare lacomă după bogățiile acestei lumi!