Cine este adevăratul tău dușman?

Nu este un refren de manea autohton. Nici vreo dezvăluire psihologică mistică, cu valențe tantrice. Acest articol nu e pentru cei care spun eu nu am niciun dușman… Așadar, cine e adevăratul tău dușman?

Pentru mulți, dușmanul no. 1 este colegul/colega de servici din același departament. Cel/cea care așteaptă promovarea pe postul unic superior la fel de mult ca tine. Cu pumnii la gură. Probabil ar vrea cu pumnii (și) în gura ta…

Pentru alții, părinții au fost depistați ca dușmani de moarte pe radarul copilăriei sau adolescenței. Prea frecvent, copiii ajunși mari, se luptă să le demonstreze părinților contrariul celor spuse de ei cândva (nu ești bun de nimic, nu va ieși nimic din tine…etc.) Alții vor să își depășească condiția socială a unui tată alcoolic, ori a unei mame neglijente…

Adesea soții văd în partenerul lor de viață un inamic redutabil. Mai ales în cuplurile tinere se pot observa unele tendințe de concurență, de luptă de a fi pe primul loc în căsătorie. „Ce, după ce că mi-a luat numele la cununie, acum să mă pună și în umbră…?” Căsnicia nu are podiumuri, nu are curse de câștigat, nici talente de demonstrat…

Prea puțini vedem că, de fapt, de cele mai multe ori, noi ne suntem realul dușman și – adesea – singurul! Noi nu putem ierta pe cel care ne-a rănit profund, noi sacrificăm relații de dragul posturilor, funcțiilor și a banilor, noi ne batem cu pumnul în piept înaintea partenerului că avem dreptate, noi vrem să facem liniuțe cu frații de trup, sau de credință, ca să vedem cine e mai tare, noi ne părăsim credința când apare pesimismul știrilor de la ora 5, noi ne vindem sufletul pentru compromisuri de o clipă…

Înțelepciunea biblică spune Cine este stăpân pe sine, valorează mai mult decât cel ce cucerește imperii!!

Vremea răspunsurilor

Daca intrebari avem mereu, curg ca la robinet, in orice anotimp al vietii (si al calendarului), atunci raspunsuri cand mai primim? (Si aceasta e tot o intrebare…) Ce mult ne-am dori ca raspusurile sa vina la pachet cu intrebarile!

Pentru unele intrebari, raspunsul il vedem instant. Sau la saptamani, luni sau chiar ani distanta… Il gasim cand ne asteptam mai putin. Sau cand nu il mai asteptam deloc, cand renuntam la ideea primirii unui raspuns…

Pentru unele intrebari nu vom primi raspuns niciodata. Cerul va parea de arama, iar pamantul de plumb. Ne vom certa cu Dumnezeu, cu sotia si copiii, cu seful, si raspunsul tot nu va aparea. Devenim irascibili si inabordabili. Dar, raspunsurile, de obicei vin in perioade de liniste…

Iar pentru unele intrebari vom primi raspuns, dar nu aici. Ci, dincolo! Framantari care ne-au fulgerat mintea cu anii, dece-uri nespuse niciodata cu voce tare de teama ridiculizarii, de ce mie?, sau pana cand…?, toate acestea vor primi raspuns acolo Sus, de la Cel mai in masura sa ne raspunda!

Deci, El raspunde – acum, mai tarziu, niciodata sau Dincolo… (Doar) Ai rabdare!

Inchei cu ce spunea inteleptul Elihu: “Măcar că zici că nu-L vezi pe Dumnezeu, totuşi problema ta este înaintea Lui: aşteaptă-L! “(Iov 35:14)

Vremea întrebărilor

Dacă aș putea să pun cuiva o serie de întrebări la care nu am (încă) răspunsuri, m-aș gândi să rostesc următoarele:

De ce succesiunea anotimpurilor așa cum e acum? De ce, după frumusețea multicoloră a toamnei vine golul hibernal? Oare ca să ne gândim la înviere, primăvara…?

De ce nu prin belșug și îndestulare se maturizează omul, ci prin suferință si durere, prin depășirea obstacolelor in viață…? Oare greul ne face mai puternici…?

De ce mor sobit cei dragi și puțini au șansa de a spune ceva pe patul de moarte? De ce nu o despărțire calmă, lină și previzibilă? Oare e așa pentru ca să avem relații bune mereu și să fim pregătiți oricând de despărțire…?

De ce nu suntem mulțumiți ca oameni mai tot timpul? De ce privim mereu în sus, la cei câțiva de deasupra noastră și nu vedem marea de oameni în nevoi de sub noi…? Oare ne-a orbit empatia…?

De ce o viață așa scurtă urmată de o eternitate atât de lungă? Oare bunul Dumnezeu s-a gândit că am fi obosit invers…?

De ce? E vremea întrebărilor bine puse… Poate primim și răspunsuri…

Totuși, de ce…?

Lupta cu (dez)echilibrul

Ne aflăm zilnic pe bârna deciziilor, în lupta cu echilibrul. Ne trage curentul când în stânga, când în dreapta. Balansul e, uneori, fatal. Nu cu echilibrul avem probleme, lupta se dă cu dezechilibrele:

Nu e vorba că nu avem destui prieteni virtuali pe Facebook, sau suficienți urmăritori pe Instagram, ci problema e că nu (mai prea) avem prieteni reali, adevărați, cei la care să poți apela în toiul nopții cu o urgență/problemă… Nu crezi? Invită niște amici la tine acasă astăzi. Și vezi când o să îți calce pragul…

Nu de bani ducem lipsă (cantitate), ci de bani investiți corect (calitate)! Aruncăm încoace și-n colo cu valută câștigată cu sudoare pe Dincolo, iar apoi rămânem faliți. Și cu rate la actualul Iphone… Uităm că adevăratele investiții sunt în oameni, în educație, în talente și pasiuni, nu în fiare și betoane. Cine intră în centrifuga datoriilor, se va învârti la nesfârșit!

Nu suntem depresivi din cauza plictiselii (așa cum mormâim uneori), că nu avem ce face, sau că nu avem chef de nimic, ci din prea mult egocentrism, prea mult accent pe eu și pe mine. Tot mai multe dorințe personale apar, iar nevoile celor din jur cresc și ele lângă noi. Cum să nu cazi în depresie, când tu ești veșnic neîmplinit, iar semenul face foamea…?

Nu de informație ducem lipsă, căci Wikipedia e sursa oricărui student sau elev leneș, ci de informație corectă și completă, actuală si serioasă. Știrile de tipul bite-news (se traduce: știri momeală) sunt mai multe astăzi decât știrile reale. Cu cât suntem informați mai mult de presă și de media, cu atât suntem mai ușor de manevrat și de condus: social, politic, cultural și… comportamental.

Nu vom găsi niciodată echilibrul dacă îl vom căuta în virtualitate, în religii orientale pe covoraș, în faimă sau putere, în stabilitate financiară. E ca și cum ai vrea să mergi pe tocuri pe o șină de tren (femeile vor înțelege mai bine analogia…)

Cei care continuă, nici nu vor realiza când îi va lovi trenul…

De ce ne strângem pumnii tot mereu?

Venim cu pumnii strânși în astă lume
Plini de dorințe și repeziciune,
Făr’ să realizăm că în a noastre palme
Este săpat adânc: deșertăciune

Și creștem, încleștând mâinile tare
Trecând prin dificila adolescență
Și n-apucăm să deslușim mesajul care
Ne spune clar și tare: concurență

Ieșim în floarea vârstei tot încorsetați,
Răpuși de vicii si nestinsele iubiri
Și n-avem timp să cugetăm la anii regretați
Și continuăm, și pe noi scrie-ncet: zdrobiri

Ajungem la etapa de realizări în viață,
Iar pumnii-s tot mai strânși și roșii…
Și iar uităm că anii trec la suprafață
Și metacarpienele șoptesc: capricioșii

Și senectutea ne surprinde ca pe pe hoți
Cu palme învinețite-n roș’ cărămiziu,
Și nu le mai putem deschide – ia, vezi, poți?
Și cele patru scânduri spun: e prea târziu

De ce ne strângem pumnii tot mereu?
Chiar nu vedem că-n ei e aer toxic care,
De sufocat ce e, nici el nu are oxigen,
Iar noi murim în încleștare…?

(Sibiu, 12.09.2019)

Gânduri contemporane cu tine

Mai important decât ce?, cât? și unde? va fi întotdeauna de ce? și cum?, pentru că motivația din spatele acțiunilor ne dictează cursul vieții.

Mai bună e învățarea activă din greșelile mari ale vieții decât frica de a începe să trăiești cu adevărat.

Mai câștigată decât tipa care își permite machiaje scumpe e cea care e mai frumoasă fără niciun machiaj, naturală.

Mai bine să fii singur pentru că ai ales voluntar celibatul decât să te simți singur căsătorit fiind de bună voie.

Mai fericit e cel ce are puțin și e mulțumitor decât cel care, având de toate din belșug, nu este mulțumit niciodată, cu nimic.

Mai util e cel care se pricepe la toate câte puțin decât cel care e expert într-un domeniu și în rest… pauză! Nu, nu încurajez mediocritatea, dar nu aprob nici nișarea vieții de om.

Mai fericiți sunt copiii cărora le sclipesc ochișorii după o tură la munte sau în natură cu părinții decât micuții încărcați dopaminic la finalul desenului animat de pe tabletă.

Mai bine mort, decât să nu fii tu însuți!

(Gânduri la final de vară…2019)

Teoria geamurilor sparte

În 1969, profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a realizat un experiment unic în psihologia socială. El a luat două mașini identice și le-a lăsat în stradă în două locuri foarte diferite: una în Bronx, zona rău famată din New York și cealaltă în Palo Alto, o zonă bogată din California. În câteva ore, mașina din Bronx a fost prădată și distrusă. Mașina lăsată în Palo Alto, în schimb, a rămas intactă.

Este ușor de atribuit cauzele crimei sărăciei cartierului, dar, cu toate acestea, experimentul a continuat. Când mașina din Palo Alto era încă nedeteriorată după o săptămână, cercetătorii au decis să spargă unul dintre geamuri. Rezultatul s-a schimbat. Furtul și vandalismul au redus vehiculul la o epavă. Ca în Bronx. De ce geamul spart într-o mașină abandonată într-un cartier liniștit este capabil să declanșeze un astfel de proces?

Nu este sărăcia, ci ceva care are legătură cu comportamentul uman. Un geam spart într-o mașină abandonată transmite un sentiment de dezinteres și lipsă de reguli. Și fiecare nou atac suferit de mașină reafirmă această idee.

Experimentele ulterioare au arătat că, dacă după ce s-a spart fereastra unei clădiri, iar aceasta nu este reparată, toate celelalte vor fi în curând sparte. Dacă o comunitate prezintă semne de deteriorare și acest lucru nu pare să intereseze pe nimeni, crima se va dezvolta în curând.

Această „teorie a geamurilor sparte” nu este decât o ipoteză valabilă pentru a înțelege degradarea societății și lipsa de respect pentru valorile coexistenței civile. Lipsa educației și formarea culturii sociale generează o țară cu „geamurile sparte”. O țară în care nimeni nu este dispus să le repare.

Toate aceste mici acțiuni distructive – nesemnificative la început – generează, în timp, adevărate efecte dezastruoase. Și cu toții avem potențial malign în noi, de multe ori doar ocazia ne lipsește! Nu suntem pe deplin conștienți de răutatea din noi până nu conștientizăm ceea ce spune apostolul Pavel: nimic bun nu locuiește în mine, în firea mea de om pământesc…

Dar, există o speranță pentru geamurile sparte! Căci, Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru păcatele noastre…

FaceApp. Sau ce rămâne peste ani și ani?

M-am tras în chip și eu cu ajutorul acestei aplicații, în vogă de ceva săptămâni. Soția îmi spune tu arăți bine (și) bătrân… frumos compliment! Îmi zic în sinea mea dacă mai ajung până la bătrânețe…Totuși, cred că am spus asta și cu voce tare. Dar, la ce mi-a zburat gândul departe a fost: ce va (mai ) rămâne peste ani și ani? La bătrânețe…

Va rămâne ceea ce am investit în oameni. În copii, în nepoți, în sărmanii de lângă noi. Nu ce am investit în obiecte, în fiare și betoane, în tehnologii. Vor rămâne relațiile adevărate, care au trecut testul timpului, al zecilor de ani care le-au întărit și le-au sudat tot mai mult. Va rămâne ce e uman, trendurile vin și pleacă, platformele și rețelele dispar, dar oamenii din spatele lor rămân…

Vor rămâne amintirile. Bune și rele, plăcute și detestate, tragice sau amuzante. Cele pozitive ne vor încununa bătrânețea, vom deveni un album vorbitor, având ce să le spunem nepoților. Vor rămâne fotografiile, care au imortalizat anumite momente și etape ale vieții. Amintirile mai puțin plăcute vor fi devenit atunci trepte pe care am urcat și care ne-au crescut în maturitate, în experiență. Pe multe le vom privi cu ochi îngăduitori la pensie, sau vom face haz de necaz…

Va rămâne înțelepciunea de viață acumulată. Comorile intelectuale și spirituale adunate de o viață. Acestea sunt adevărate averi de lăsat pentru posteritate, nu banii, actele de proprietate ale moșiilor, nu SUV-urile, nici afacerile. Ci exemplul de a fi om! De a fi trăit o viață frumoasă și demnă. Unii spun că cel mai important e să știi cum să trăiești. Eu spun că la fel de important e și să știi cum să mori. Moartea e mai sigură decât viața! Și e iminentă…

Deci, dacă ai testat și tu aplicația cu îmbătrânirea facială, gândește-te ce va rămâne din ceea ce ești și faci acum când vei arăta așa – bătrân…

De ce atâtea religii dacă e un singur Dumnezeu…?

Se vehiculează că religiile duc toate Acolo. Undeva unde e bine. Rai. Paradis. Așa cum toate drumurile duc la Roma… Că ar fi un singur Dumnezeu, același în toate religiile, doar că unii îi spun Buda, Allah, Iehova sau…altfel. Să fie oare așa??

Hai să vedem ce proclamă marile religii ale lumii:

Hinduismul adună sub cupola sa zei în diferite forme și reprezentări (idoli, temple, guru, râuri, animale, etc.) Existența pentru un hindus reprezintă o serie de reîncarnări, prin care își alege el singur drumul spre eliberare si perfecțiune spirituală…

Allah este Dumnezeul islamicilor. Este un judecător puternic şi sever, care va arăta îndurare faţă de închinătorii Săi în funcţie de faptele lor bune. Așadar, omul este recompensat sau pedepsit în funcţie de dedicarea religioasă de care a dat dovadă.

În budism, nici măcar nu există vreun dumnezeu. Nici Buddha nu și-a arogat natura divină, ci e considerat doar un exemplu bun de urmat. Budismul e gol, e doar o luptă cu tine însuți, e încercarea de a fi mai bun și zbaterea de a face pace cu tine și cu cei din jur…

New Age-ul sau neo-umanismul crede în dezvoltarea puterii sau divinităţii fiecărui om. Când vorbeşte despre Dumnezeu, adeptul New Age nu vorbeşte despre un Dumnezeu transcendent şi personal, Care a creat universul… ci despre o conştiinţă superioară, prezentă în om. În mişcarea New Age fiecare se consideră Dumnezeu, cosmosul în sine.

Creștinismul este singura religie în care Dumnezeu a făcut deja totul. Omul nu trebuie decât să accepte mântuirea prin Isus Cristos – singurul Om Dumnezeu care și-a dat viața pentru omenire, a înviat, oferind viața veșnică omului muritor.

Oare toate religiile se închină aceluiaşi Dumnezeu? Cu siguranță nu! După cum am văzut, unii cred în mii de zei cu diferite chipuri concomitent, alții cred într-un dumnezeu judecător căruia nu i poți cunoaște voia, alții într-o succesiune spirituală care culminează cu Nirvana, alții cred doar în EI înșiși, în sinele lor (generația selfie…), iar alții într-un Dumnezeu personal. Nu prea seamană…

Așa că, dacă cineva vă spune că toate religiile au același Dumnezeu și duc în aceeași direcție, le puteți spune să se mai gândească încă o dată la cele afirmate… Pentru ca acest lucru să se întâmple, unele religii ar trebui să admită măcar că există un Dumnezeu, iar altele să renunța la miile de alți dumnezei…

Eu îl aleg pe Dumnezeul revelat, cel care s-a făcut om că să îndumnezeiască omul. Sau poate ar fi mai bine să spun că El m-a ales pe mine… în marea-i dragoste! 🙂

Ție ce îți lipsește…?

Trăim pe o planetă imperfectă, într-o lume cu lipsuri, între oameni incompleți. Tuturora ne lipsește (câte) ceva… Până și infinitului îi lipsește…sfârșitul!

Unora le lipsesc banii! Veșnic îi auzi vorbind numai despre problemele lor financiare. Indiferent de cât de des li se mărește salariul, ei tot nemulțumiți sunt. Dacă primesc al 13-lea salariu bonus, ei l-ar vrea și pe al 14-lea. Adevărata problemă nu rezidă în puținul banilor, ci în înmulțirea dorințelor (îmbibate de snobism)…

Altora le lipsește timpul! Întotdeauna cu ochii pe ceas, în imposibilitate de a se implica în ceva, gonind în trafic, pentru că time means money! Nu se gândesc ca și reciproca e adevărată: banii îi mai faci, dar timpul nu îl mai dai înapoi…

Altora le lipsește cheful! N-am chef!, e a doua scuză în top (după N-am timp)… Nu-și mai găsesc dispoziția de a face ceva, au nevoie de cărți motivaționale, sunt secați de energie, datorită lâncezelii din fața ecranelor. Își fac abonament la fitness pe o lună, dar merg o săptămână și apoi se lasă… Încep diete care se întrerup inopinat (asemeni curentului la bloc). Unde nu e chef, nu e și gata!

Multora le lipsesc relațiile! Mă refer la cele umane… Că cibernetice, animaliere (pisicești, câinești) sunt din belșug astăzi! Se spunea că viața bate filmul, dar acum virtualul se bate cu viața noastră, și îi cam dă trânte serioase! Din lipsă de interacțiune umană, omul devine sălbatic, robotic și tot mai egoist. Dacă și-ar fi susținut teoria în 2019, Darwin ar fi avut mai mult câștig de cauză… Din păcate.

Iar unora le lipsește sensul! Nu știu pentru ce trăiesc, nu au un scop în viață și nu văd nimic interesant în existența lor monotonă de toate zilele. Pentru ei, viața e monocromă, pictată în griul posomorât de toamnă al zilelor de luni până vineri. Weekend-urile îi mai resuscitează, că altfel…

Cu toții ne naștem cu un gol imens în noi. Un gol ce are forma lui Dumnezeu. Nici un alt lucru, concept, idee nu îi pot lua locul și umple acel gol.

Deci, Dumnezeu! Restul sunt extra, sau bonusuri…

Ție ce îți lipsește…?

Atitudini în fața morții

Suntem într-o luptă continuă și serioasă cu ideea că suntem muritori. (Mă rog, unii prin Parlament se cred nemuritori…) Că ne pândește tipul cu cagulă neagră și coasă în spinare la tot pasul. De-a lungul vremurilor – și astăzi – au existat aceleași atitudini veșnice vis-a-vis de moarte.

  1. Umorul. Credem că dacă facem glume pe seama morții, ea va fi mai dulce. Sau că vom muri de râs. Cu zâmbetul pe buze. Prin glume, uneori, încercăm să ne distanțăm de problemele în sine, nefiind obligați să confruntăm realitatea dură. Dar e doar o aparență, o impresie. Bancurile cu Bulă, soacre și moarte… nu ne ajută să devenim nemuritori.
  • Negarea. Regele Ludovic al XIV-lea a interzis pronunțarea cuvântului moarte în prezența sa. Însă, a descoperit și el, pe propria-i piele, în 1715, că moartea nu dispare prin simplul fapt că nu o pomenești… Nu ajută nici botox-ul, chirurgia plastică și cremele anti-aging. Negarea, da, e o soluție pe moment. Până la primul somn mai adânc…
  • Romantizarea. Nici varianta siropoasă a morții nu a prea ajutat în istorie. De la celebrul cuplu Cleopatra – Marcus Antonius, până la duetul Romeo-Julieta, culminând cu iubirea de a muri pe front, pentru țară (chiar dacă e un scop nobil), oamenii au încercat să ofere valoare sentimentală morții. Dar…moartea-i moarte, nu telenovelă! Curentul romantic din sec. XIX a venit și a plecat ca o ploaie de vară…
  • Teama. Când zbori cu avionul, uită-te în jur la ceilalți pasageri atunci când aparatul de zbor trece printr-o zonă cu turbulențe ce îl fac să piardă din altitudine și să se cutremure. Toți zbiară – tineri și bătrâni. Pe diferite frecvențe… Probabil teama de moarte e fobia cea mai ascunsă și cea mai prezentă în sufletele umane.

Vestea bună e că nu trebuie să iei moartea la mișto, nici să o tratezi ca pe ceva inexistent, nici să o cufunzi în emoții, și, cu atât mai puțin, să îți fie frică de ea…

Isus Cristos, prin moartea și învierea Sa, a luat de barbă și acest dușman redutabil și a dat cu el de pământ. El a spus: Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi… Adică, vom „supraviețui” morții.

Ce putem face cu amintirile neplăcute și dureroase?

Mulți dintre noi trăim cu răni emoționale din copilărie, adolescență sau zorii perioadei adulte, purtându-le cu noi zilnic. Ne spunem: și ce-i? Dar, ele ne afectează, vrând-nevrând, echilibrul nostru lăuntric, precum și relațiile cu cei din jur, adesea… Ce putem face cu aceste amintiri urâte?

Putem să le reinterpretăm! Exact cum a făcut Iosif cu frații lui trădători, care l-au vândut traficanților de carne vie pe câțiva arginți. Le spune: Voi… v-ați gândit să îmi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine. Poate că ai trecut prin ceva detestabil, dar ai salvat o viață. Poate ai suferit mult, dar rezultatul a fost cruțarea unui suflet prețios…

Putem să le respingem! Păsările care trec pe lângă streașina casei noastre nu prea fac mizerie, doar dacă apucă să își facă cuib acolo. Așa sunt și amintirile neplăcute. Când apar, trebuie eliminate din gând, e musai să fie pasagere, musafire, nu rezidente! Altfel, depresie, imposibilitate de a te aduna, de a merge mai departe… Nu lăsa negativul să își facă cuib în mintea ta, în viața ta.

Putem să ne reorientăm gândurile! Când vin ciorile, să ne gândim la ciocârlii. Sau în loc de cocon, să privim viitorul fluture. Doar așa putem fi productivi în prezent și apoi în viitor. Altfel, râmânem tot în trecut. Abătuți și goi… Dacă îți poți aminti necazurile, înseamnă că îți poți aminti și binecuvântările și bucuriile.

Și nu uita: Dumnezeu poate crea frumusețe din cenusă! Și oridine din haos. Viață din moarte! (Ce e mai tare decât moartea?!) Dar aceste schimbări nu se produc peste noapte. Așa că e nevoie de răbdare…

E nevoie de maturizare continuă, va trebui să ierți muult, pe cei din jur și, uneori…, chiar (și) pe tine însuți. Fă un monument (a se citi mormânt) al amintirilor neplăcute – de acolo începe adevărata viață!

Lecții învățate ca proaspăt tătic

Ma aflu de 4 zile în postura de tătic. Pentru prima dată. Doar când i-am adus acasă (pe iubita mea soție și pe sărutabilul puișor) am conștientizat acest nou statut. Nu prea ai timp de meditat cu un nou-născut în dormitor, care, ziua doarme și noaptea își face de cap, dar pot să afirm că am învățat câte ceva în ultima vreme:

  • Că adesea, noi, ca bărbați, desconsiderăm femeia, o considerăm mai inferioară (cum ar zice priministra țării), de cele mai multe ori involuntar. Sau doar prin simplul mod de gândire: eu sunt bărbat, eu aduc banii în casă, eu întrețin familia – deci sunt cel mai important. Să nu uităm că, fără ea – mămica, nu ar exista familia. Ea naște! Și cu asta am spus totul… Doar cine a trecut prin travaliu știe ce e ăla (la a doua naștere, multe femei aleg cezariana, cu riscurile ei…). Așa că, înainte să interpretăm ce a spus Aposolul Pavel – că femeia e un vas mai slab – ca un motiv de a părea deasupra ei, să nu uităm că durerile nașterii sunt cele mai dureroase și, afirmă studiile, reprezentanții sexului Tarzan nu ar putea suporta nici contracțiile din timpul travaliului, ce să mai vorbim de cele din momentele expulziei fătului…
  • Că, interesant, cel mai întunecat concept uman, păcatul, a intrat în lume printr-o femeie, mai precis prin alegerea ei înspre rău și neascultare. DAR, (și) cea mai luminoasă rază de speranță umană, nașterea de copii (cu punctul culminant al nașterii Mântuitorului tot din fecioară) este realizată tot de partenerele feminine. Și atunci, nu sunt ele eroinele acestui pământ, metaforic vorbind? Nu le-a ales pe ele Dumnezeu să perpetueze cea mai prețioasă ființă din creație – omul? Nu, nu sunt adeptul porcăriilor mișcării feministe (asta pentru că nu suntem egali, așa cum am văzut mai sus – avem misiuni diferite), dar nu sunt nici pro jigniri misogine postmoderne cu doza de bere în mână. Am văzut atâția…
  • Că tot ce e frumos, este și greu. Sau, oare, să fie (și) invers…? Toate cele 9 luni de greutate (10, 14 sau mai multe kilograme adunate în zona abdominală), de teamă, de grețuri, de picioare umflate sunt uitate în clipa în care o mogâldeață drăgălașa de jumătate de metru și vreo 3-4 kg apare la orizont… Asta înseamnă că apusul greului e răsăritul frumosului. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume, spune evanghelistul Ioan. Astfel, greul prenatal este trecut în josul listei de bucuria postnatală a unui nou membru în familie. Adică, 1+1 fac 3 de-acum…
  • Că, cine spune că astăzi nu mai sunt miracole, minte. Să viziteze maternitățiile! Acolo sunt comorile și misterele existenței noastre umane. Copilașii! Fragezi și inocenți. Sunt scrisori de dragoste ale Creatorului, trimise pe pământ cu P.S-ul: încă vă mai iubesc… Familia e un mic univers. Bine ar fi ca măcar pe acesta să nu îl poluăm…

Gata! am treabă multă ca tătic. Noi îndatoriri și responsabilități – unele mă cheamă chiar acum, așa că închei…

Îmi doresc – și sper – să fiu un tătic bun și un soț mai bun. Și voi, tăticilor care ați citit aceste câteva rânduri, de asemenea.

Lumea asta are nevoie de tați-model. Zic.

De ce este atât de dificil să crezi în Dumnezeu uneori? (Interviu cu Dumnezeu – ultima parte)

Î: De ce trebuie, uneori, să ne străduim să credem în Dumnezeu? De ce e așa de greu să crezi zi de zi și de ce nu e mai evident Dumnezeu? Parcă e ascuns

R: Pare ascuns. Și este! Ascuns simțurilor noastre, cântarelor, ruletelor. Pe El nu poți tu ca om să Îl cuprinzi, să Îl măsori, să Îl cântărești. E ca și cum ai prinde pești cu o mreajă găurită. Infinitul nu poate fi limitat. Problema oamenilor contemporani este că li se pune presiune pe senzorial foarte mult astăzi. Să vezi, să simți, să pipăi, să auzi, să experimentezi – asta e lumea ta! Just do it! cum zice un slogan binecunoscut. Astfel, mintea unui om care vrea să creadă – și chiar și inima – este trasă în două direcții diferite concomitent. Sau, cum ar spune psihologii, se află într-o disonanță cognitivă. Și atunci, când un om se bazează doar pe simțuri când vine vorba de a crede, el se chinuie, încearcă și se luptă palpabil să înțeleagă necuprinsul. Problema e că a crede = a nu vedea, pentru că ce se vede nu se mai poate crede… Într-adevăr, într-o lume construită pe vizual, e foarte greu să crezi!

Î: Bine, dar atunci nu ar putea Dumnezeu să facă anumite semne la nivel global, să scrie ceva pe cer, de exemplu, ca să vadă toți, să le fie mai ușor să creadă ceea ce nu văd sau să li se confirme credința…?

R: Dumnezeu poate totul. Dar, a-I cere semne și minuni nu este o soluție pentru umanitate. Oricum creștinismul nu este o mașină de răspunsuri la foc automat; viața trebuie trăită deseori (și) în mijlocul întrebărilor fără răspuns, al paradoxurilor, al concluziilor aparent contradictorii… Ei bine, la exemplul cu scrisul pe cer, cu siguranță nu toții oamenii ar crede post-eveniment în Dumnezeu. Asta, deoarece, mulți ar confirma ca a fost doar o halucinație, o hologramă. Tot așa, dacă Dumnezeu ar vorbi din cer, majoritatea ar spune că s-a auzit un tunet, nu o voce (de fapt, asta chiar s-a întâmplat la botezul Mântuitorului în Iordan)! În al doilea rând, cum spune și proverbul românesc – orice minune ține 3 zile. O credință bazată doar pe un miracol va ține (doar) atât cât ține entuziasmul minunii de la început. Și… orice impresie se estompează odată cu timpul. Nu are un impact continuu. Iar, dacă o persoană își bazează credința doar pe miracole, va avea nevoie de un flux continuu de astfel de întâmplări pentru a o hrăni. În al treilea rând, Dumnezeu nu vrea roboței care să fie hrăniți sau încărcați wireless cu minuni! Credința e o relație personală cu Dumnezeu. Nu un număr de magie cum sunt cele prezentate la Românii au talent…

Î: Și atunci, de ce nu cred toți oamenii în Dumnezeu? De ce există ateii?

R: La această întrebare nu se poate răspunde într-un paragraf. (Nici la celălalte de mai sus). Dar, dacă oamenii ar înțelege că își fac LOR un bine temporar și apoi etern punându-și încrederea în Dumnezeu – Creatorul lor, care îi cunoaște cel mai bine, nu ar mai exista niciun ateu. Mulți spun că ei nu cred, pentru că nu vor să îi facă pe plac  unui bătrânel ce seamănă cu Moș Crăciun, care locuiește pe un tron în cer și dă ordine, nepăsându-i de planeta Albastră câtuși de puțin… Alții, spun că El nu este destul de evident ca să creadă în El. Un Deus absconditus, cum spuneau asceții în Evul Întunecat. Care se joacă de-a v-ați ascunselea… În definitiv, așa și este! Dumnezeu este suficient de evident și de revelat (prin Biblie și prin Fiul său care S-a umanizat pentru oameni tocmai pentru a se arăta) pentru ca cei care doresc să creadă să o poate face, și, în același timp, El este suficient de ascuns pentru cei care nu doresc să creadă și aleg evitarea! Negarea! Cum ai putea să negi ceva ce nu există??

Î: Cum să îmi fie mai ușor cu crezutul? Mai la îndemână, mai simplu, mai evident…?

R: La o scurtă meditație asupra existenței, se poate ajunge la concluzia că tot ce este frumos este, în definitiv, și dificil. Probabil, lupta și disciplinarea cu greul fac parte din tabloul frumosului. Așa e cu nașterea unui copil (travaliu-> nașterea unei ființe vii), cu terminarea unei facultăți (sesiuni grele -> finalizarea unei etape din viață), ieșirea la pensie (muncă susținută ani de zile -> repaus, cei care mai apucă…), ș.a.m.d. Cu credința e la fel. Doar că ea e mai mult decât o ipoteză, o variantă sau o cale de a ieși din bucluc la un moment dat în viață… E o alegere! O alegere de ordin moral. Așa că, întrebarea nu e numai „Înțelegi rațional de ce ar trebui să crezi?”, ci și “Vrei să crezi?”. Astfel, varianta crede și nu cerceta iese din calcul. Corect e crede, cercetează și… vei crede!

P. S. Isus Cristos a spus odată o pildă despre un om care a găsit o comoară ascunsă într-un teren arabil. De bucurie, a lăsat totul, a plecat și a cumpărat tot hectarul de pământ, ca să se poată bucura deplin de comoara sa. Așa e și cu viața de credință. Când găsești adevărul, sau, mai bine spus, Adevărul te găsește pe tine (sau ambele), lași totul, și alegi să Îl crezi! Chiar dacă, alături de credință, vin la pachet, adesea, și scepticismul, îndoielile, întrebările fără răspuns, frământările, tu alegi să accepți tot tacâmul! Cu alte cuvinte, credința înseamnă să cumperi tot ogorul!

(Acesta este ultimul articol din seria Interviu cu Dumnezeu. Dacă dorești să lecturezi și celălalte articole din serie, accesează acest link).

Dacă Dumnezeu e atotputernic, ce rost mai are rugăciunea? (Interviu cu Dumnezeu partea a IV-a)

Î: De ce ar avea un Dumnezeu atotputernic nevoie de rugăciunile noastre? Dacă El e bun și atotputernic și preocupat de soarta omului, înseamnă că face deja ce e mai bine pentru om. De ce să te rogi? Îi ceri să facă mai mult? Îl poți ruga să îi pese mai mult?

R: Concepția despre rugăciune în zilele noastre este diluată de consumerismul umanist modern în care vrem, vrem și iar vrem. Cerem și iar cerem! Dar rugăciunea nu este doar o CERERE! Principalul scop al omului când stă de vorbă cu Dumnezeu (când se roagă) nu prea are legătură (doar) cu dorința de a-I cere lucruri. Ci construirea unei relații de credință și de dragoste. Dacă fiecare bărbat ar sta de vorbă cu soția lui (și reciproc) doar când și-ar dori ceva, când i-ar cere un serviciu, atunci căsniciile ar fi niște cerșetorii legale. Nici nu s-ar mai putea numi relații. Principala funcție a rugăciunii este pur și simplu petrecerea unui timp cu o persoană pe care o iubești – Creatorul tău…

Î: Asta înseamnă că e greșit să îi ceri lui Dumnezeu (câte) ceva?

R: Cu siguranță, nu! Dar a face dintr-o cerere standardul rugăciunii e un reducționism egoist. Rugăciunea de cerere este doar un tip de rugăciune, nu un tipar general. De fapt, rugăciunea este un transfer. Dumnezeu vorbește cu omul, omul îi răspunde. Și reciproc. Dacă doar tu vorbești (ceri) în rugăciune, nu poți auzi vocea Lui care vrea să îți dea ceea ce ai nevoie. Și… așa se crește în viața creștină – prin vindecarea și dragostea pe care Dumnezeu le oferă în rugăciune omului.

Î: Și atunci, are rost să Îi cerem lucruri care să se întâmple sau El știe deja ce are de făcut…?

R: O relația autentică se poate stabili numai acolo unde există interacțiune personală între două ființe și numai acolo unde cele două părți sunt dispuse să facă concesii reciproce. Cu alte cuvinte, aceasta necesită ca ambele persoane să aibă o oarecare putere (despre care am vorbit în articolul precedent – aici), una în raport cu cealaltă. Dumnezeu nu e un tiran, care să dorească să dicteze de unul singur. Încă de la Creație, El a responsabilizat omul cu o mulțime de decizii și acțiuni. Monopolul unei singure persoane într-o relație face ravagii – strivește personalitatea celeilalte părți. De aceea, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să avem o oarecare măsură de putere în relație cu El. Adică să Îl putem influența, într-o oarecare măsură, dar nu pentru că ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ci pentru că ne iubește! Iar rugăciunea prin care Îi ceri lui ceva este o modalitate de exercitare al acestui privilegiu.

Î: Ce se întâmplă când nu primim răspuns la rugăciuni? Le-am făcut degeaba…?

R: Încă nu s-a inventat vreun instrument de măsurare a eficienței rugăciunii. Și probabil nici nu se va inventa. Și, dacă ar exista, orice rugăciune ascultată (adică dorință împlinită) ar putea fi considerată doar o coincidență de către sceptici, și reversul – pentru orice rugăciune neascultată s-ar putea găsi o explicație. Dar probabil așa trebuie să fie. Tocmai pentru că Dumnezeu nu este un distribuitor automat de bunuri de larg consum sau de dorințe la scară cosmică… Ceri ceva, tragi maneta, apeși butonul și….apare! Apoi, orice credincios autentic știe că, și atunci când rugăciunile par fără răspuns, Dumnezeu rămâne acolo, lângă el. De multe ori, cerem prea puțin pe moment, iar Dumnezeu vrea să ne dea mai mult, mai târziu…

Î: Cum ar trebui să mă rog, atunci, ca să fiu ascultat?

R: Una dintre primele lecții pe care le dăm copiilor înțărcați este să salute, să mulțumească și să fie recunoscători. Și totuși, uită de multe ori aceste formalități când vin la noi să ne ceară o jucărie sau o bomboană… O atitudine de smerenie, de dependență față de Creator și de mulțumire, ulterior, e mai mult decât apreciată. Și adulții uită adesea cei 7 ani de acasă… Apoi, e important să recunoaștem că avem o perspectivă umană limitată asupra vieții și a Universului. Infinit mai limitată, în comparație cu omnisciența Partenerului nostru de dialog în rugăciune. Perspectiva noastră este caracterizată de o extremă miopie. Vedem foarte puțin anticipativ: și temporal, și spațial, și din punct de vedere al consecințelor. Așadar, tu, roagă-te cu credință, El se ocupă de restul!

Rugăciunea reprezintă transmiterea mesajului că omul depinde de Dumnezeu în totalitate. Nu invers!

(To be continued…)

Există, într-adevăr, un Dumnezeu atotputernic sau totul este rodul întâmplării? (Interviu cu Dumnezeu partea a III-a)

Î: Nu e posibil ca totul să fi apărut din întâmplare? Nu asta ne spun mulți biologi, nu asta spune teoria evoluției – că gândirea și moralitatea noastră fac parte din instinctul nostru de supraviețuire?

R: Teoria evoluției, dacă ar fi adevărată, nu ne-ar putea oferi mai mult decât o supoziție biologică cu privire la apariția ființei umane. Și asta ar însemna că tot ceea ce gândim, tot ce producem, tot ce planificăm reprezintă doar niște reacții biologice chimice. Am fi doar un complex de circuite neuro-chimice. Iar, când am avea o idee genială, aceasta nu ar fi mai mult importantă decât… un râgâit, de exemplu. Și acesta e tot o reacție chimică… Cum este posibil ca teoria relativității lui Einstein (formulată în termeni matematici) să se potrivească realității atât de bine? El nu și-a impus teoria asupra realității. El a descoperit-o. Lumea era compatibilă cu mintea noastră înainte să fi apărut o minte ca a lui Einstein care să vadă lucrul acesta. Astfel, trebuie să existe Cineva care ne seamană nouă (o Ființă personală, nu doar o Forță cum spun darwiniștii) care e la cârma Universului. Întâmplarea și coincidența ies din ecuație…

Î: Ne afectează sau ne privilegiază în vreun fel faptul că nu suntem doar niște reacții chimico-biologice?

R: Desigur că o abordare completă a omului (nu doar una strict corporală, biologică) este o perspectivă sănătoasă. Suntem ființe conștiente, morale, încărcați cu sentimente și voință și de aceea suntem liberi! Ar fi putut reacțiile chimice întâmplătoare, oricât de complexe ar fi fost, să fie vreodată libere? Iar dacă pânza pe fundalul căreia a fost este zugrăvit întreg Universul nu este una personală, asemenea nouă și dacă nu există un Dumnezeu Creator, atunci noi suntem ca niște pești pe uscat. Strigăm cu disperare după apă, dar apa nu a existat niciodată…

Î: Dar dacă Dumnezeu există și El se declară Atotputernic, de ce nu oprește tot răul din lume, suferința, războaiele, cutremurele, sărăcia, violența, etc.? (Așa cum am discutat în primul articol)

-R: Da. El este Atotputernic. Dar răul nu provine din voia Sa. Nici directă, nici indirectă! Nu puterea Lui creează răul și toate celălalte. Pământul este un adevărat câmp de luptă. Între Dumnezeu și Diavol. Între îngeri și demoni, bine și rău. Dreptate și înșelaciune…

Î: Bine, bine. Dar dacă El e Atotputernic, atunci ar putea „lichida” orice rău instant, nu? Nu putem atribui tot răul scopurilor oamenilor răi, Diavolului și acoliților săi – rolul lui Dumnezeu care ar mai fi atunci…? Dacă, într-adevăr joacă un rol, atunci nu poți să dai vina pe altcineva. Iar dacă dai vine pe altcineva, atunci El nu mai are niciun rol…

R: Inițial, la originea originilor, Dumnezeu a deținut toată puterea. Înainte de creație, Dumnezeu a fost singura Ființă care a existat și El a deținut toată puterea. Dar, odată cu crearea făpturilor libere (ne includem aici), Dumnezeu a cedat automat o parte din puterea Sa deciziilor ființelor create libere. Mai simplu, El a delegat o parte din puterea Sa. Voluntar. Așadar, puterea pe care Dumnezeu o dă cu împrumut nu mai poate fi folosită de El. Dar, a fost alegerea Lui, o cedare absolut voluntară. El rămâne Atotputernic și trebuie să înțelegem că dacă există o limitare a puterii lui Dumnezeu, aceasta există numai ca urmare a deciziei Sale, nu ca efect a vreunei constrângeri din exterior. Doar dacă Dumnezeu ar fi limitat de o putere din afara Lui s-ar putea afirmă că Dumnezeu nu este omnipotent (atotputernic). Deci, El în esență este atotputernic, doar că alege să nu fie. Iar motivul este faptul că dorește o creație capabilă de dragoste, iar pentru aceasta trebuie să fie liberă (să aibă o oarecare putere).

Î: Așadar, omul este creat de un Dumnezeu omnipotent, iubitor și care oferă libertate?

R: De cele mai multe ori, presupunem că dragostea este, instinctiv, o realitate. Că este singurul ideal pentru care merită să trăim și să murim. Dar natura pare să fie un sistem fizic indiferent și lipsit de dragoste. Mecanic, robotic. Ciocnire de substanțe chimice, coincidențe, instincte hormonale. De fapt e invers! Toate lucrurile se potrivesc pentru că au fost create în felul acesta de relaționare. De un Dumnezeu creator, iubitor și atotputernic. Unii spun că aceste convingeri morale sunt doar niște chestiuni de gusturi. Ia taie-le calea în giratoriu să vezi cum convingerile lor se schimbă – tocmai au suferit o nedreptate în trafic! Toți tânjim după scop și semnificație, sunt înscrise în ADN-ul nostru. Dar, dacă sursa ultimă a întregii existențe nu este cel puțin la fel de personală ca noi, atunci suntem inexplicabili! În origini și în esență.

Epilog: Tot ce își dorește inima omului își găsește (nu numai) explicația, dar și împlinirea (doar) în Dumnezeu! El e sursa. Credința în Dumnezeu nu e doar o teorie susținută, doar un crez declarat, ci o relație specială și unică! Înainte de a-L cunoaște, eram ca un pește uscat care descoperă că există apă! Și încă ce apă – de munte, proaspătă, satisfăcătoare, divină!

(To be continued…)

De ce există rai și iad? (Interviu cu Dumnezeu – Partea a II-a)

-Î: Dacă într-adevăr există viață după moarte, de ce nu putem fi cu toții în același loc? De ce există un rai și un iad? Mai ales iadul…

-R: Încă de la vârstele lor fragede, părinții își învață copiii ce e retribuția (adică a da fiecăruia ceea ce merită). Din acest motiv avem bulinele roșii pentru copiii cuminți de la grădiniță, jordița în ghetuțe la început de decembrie, pauză de la tabletă și smartphone pentru neascultare, etc. Unii își educă copiii cu un simț retributiv corect, alții îi învață să se descurce în viață… Consecințele vor fi pe măsură! La fiecare în parte. Așadar, dacă există pe acest pământ o departajare cât de cât corectă între oameni buni și oameni reprobabili (închiși în penitenciare pentru fapte rele), de ce nu ar exista și dincolo de moarte o astfel de împărțire? Cu atât mai mult dincolo, când lucrurile vor rămâne așa pentru eternitate…

-Î: Ce reprezintă, de fapt, iadul? E un iaz de foc sau un vulcan activ, sau un incendiu etern care nu se poate stinge?

-R: Iadul este separarea veșnică a omului de Dumnezeu. O imposibilitate de a mai fi în prezența Lui. Imaginile lui Dante din Infern sunt o încercare medievală de a exprima suferința celor care vor fi despărțiți definitiv de Creatorul lor.  Dar, în Evanghelii, iadul este redat polivalent, prin metafore ca: loc în care domnește întunericul, foc, groapă, loc al pedepsei, dar și un loc unde sunt aruncați cei neprimiți la ospăț (sus, în ceruri), locul de aruncare a robilor neascultători sau răzvrătiți, etc. Niciuna dintre aceste metafore nu reprezintă imaginea fotografică a iadului. În sine, prin toate metaforele acestea, iadul este descris ca o stare eternă de separare, fără posibilitate de restaurare, a relației om-Dumnezeu. Cine se teme de Dumnezeu, ar trebui cu atât mai mult să se teamă de absența Lui! Iadul este un loc de acest fel. Și e veșnic!

-Î: De ce un Dumnezeu bun alege să trimită zeci sau sute de milioane de oameni într-un loc atât de teribil cum este iadul?

-R: Adevărul e că Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad. Oamenii aleg asta, nu El. Oamenii răzvrătiți sunt cei care iubesc mai mult întunericul decât lumina, mai mult o viață îmbibată în păcat decât trăirea unei vieți sfinte. Este adevărat, Dumnezeu îngăduie, indirect, ca unii oameni să aibă această destinație finală. Adică, să meargă până la capăt pe calea aleasă de ei… Alcoolicul care își iubește mai mult sticla decât soția și copiii, va sfârși într-un final singur, despărțit de cei dragi. Dar, alege în continuare să bea. Și-a ales iadul singur. Este un chin, dar un chin pe care singur și l-a ales. Iadul este, dacă se poate spune, închis pe dinăuntru de voința celor de acolo. Nu voia lui Dumnezeu îi ține pe păcătoși înăuntru, ci voia păcătoșilor înșiși.

-Î: Aceste două destinații, iadul și raiul, există deja? Sau sunt doar niște proiecții în viitor?

-R: Privind la natura umană și corelând-o cu răspunsul anterior, se poate afirma că cu cât perseverăm mai mult pe o cale, într-o anumită direcție, cu atât ne vine mai greu să ne abatem de la ea. Astfel, omul poate intui cu ușurință, privind în inima lui, dacă se află pe o cale bună sau rea. Da, iadul și raiul există deja, deoarece, pe căile noastre fiind, noi doar înaintăm spre ce va fi Dincolo… Cu fiecare zi ce trece, ne solidificăm într-un anumit fel propria ființă. Omul se apropie tot mai tare de iad sau de rai. Zilnic. Acum, cât timp este în viață, omul poate alege. Vine o vreme când nu se mai pot lua decizii, la moarte, acela este momentul în care iadul și raiul devin eterne. Purgatoriul nu există, nici o altă cale de mijloc…

-Î: Totuși, care ar fi scopul de a tortura pe cineva pentru eternitate? Fără sfârșit, la infinit… Chiar dacă o merită, și pe Hitler l-aș lichida la un moment dat, după câteva sute de ani de chin. Și așa, cei chinuiți nu se mai pot pocăi și nu mai pot învăța nimic din această pedeapsă… Iadul nu e pură răzbunare divină atunci?

-R: Nu e o răzbunare, pentru că Dumnezeu s-ar putea răzbuna pe răutatea umană oricând. Chiar acum, pe acest pământ. Este adevărat că o parte din mânia Sa se revarsă uneori: inundații, incendii naturale, cutremure, tsunami, dar acestea sunt mai mult avertismente divine globale, nu răzbunări. Răzbunarea în sine promovează ideea de egalitate, de restabilire a unei situații incorecte. Și atunci, ar trebuie să întrebăm când a fost omul egal cu Dumnezeu ca să fie nevoie de o răzbunare care să echilibreze nedreptatea? Niciodată! Deci, iadul este o pedeapsă, o retribuție corectă, nu o răzbunare divină.

-Î: Cum rămâne cu cei care nu aud Evanghelia, și astfel, neputându-se pocăi de păcatele lor prin Isus Cristos Mântuitorul, ar ajunge în iad?

-R: Dumnezeu este un dumnezeu (există mai mulți) corect. Singurul. El este esența dreptății. Și a dragostei, în același timp. De-asta există iad. Dar există si rai! Dumnezeu va judeca pe cei ce nu au auzit niciodată Evanghelia creștină după inima lor. El va judeca lumea în cel mai bun mod posibil. Așa cum nu poate face nicio instanța astăzi. Nicio Curte de Justiție sau Curte Supremă! Cu siguranță, jertfa lui Isus Cristos pe cruce va cuprinde mai mult decât pe cei care o îmbrățișează în mod conștient. Aici mă refer la: copii care mor la vârste fragede, alienați mintali și persoane cu dizabilități mentale, oameni din Antichitate, africani coborâți din copaci, ș.a.m.d. Crucea îi unește pe toți sub aripile Creatorului. Dumnezeu nu dorește nicidecum moartea păcătosului, ci dorește iertarea acestuia.

-Î: Ce poate face omul, atunci?

-R: Cel mai important lucru despre iad nu este să îl înțelegi sau să îl explici, ci să îl eviți! Să nu îl gândești ca o alternativă. Dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dispus să moară ca noi să îl putem evita, iadul trebuie să fie o experiență terifiantă. De nedescris! Caracterul extrem al remediului ne arată severitatea bolii. Singura ta preocupare ar trebui să fie ca nu cumva să te numeri printre cei care Îl resping pe Dumnezeu de bună voie!

Iadul este problema lui Dumnezeu, nu a ta!

(To be continued…)

De ce plouă atâta…?

Pentru că am devenit (prea) arizi. Ca pământul încruntat de seceta verii. Suntem morocănoși, mai ales în zilele de luni. Depresia de luni… e depresia care urmează extazului din weekend. Suntem cu fețele alungite de scepticism. Orice bine sau faptă filantropică le suspectăm de vreun interes ascuns. Sprâncenele ni se unesc adesea. Am uitat să mai fim copii – măcar în sufletul nostru… Nu știm să mai ieșim în ploaie și să ne facem leoarcă. Să mai sărim în bălți cu piticii noștri. Ne acrim și dacă ne stropesc câțiva picuri de ploaie. Din mall până la mașină… De ce plouă atâta?

Pentru că nu mai plângem. Fugim de lacrimi ca de aghiuță. Cu toate că râsul își are vremea lui și plânsul la fel. Lacrimile spală ochii. Chiar și la priveghiuri și înmormântări – mai degrabă aud bancuri și politică pe margine decât lacrimi empatice sincere… Am ajuns de nici nu mai zâmbim (ce să mai vorbim de râs), nici nu mai plângem. Exact cum spunea Mântuitorul: v-am cântat de veselie și n-ați jucat, v-am cântat de jale și n-ați bocit… Nicicum parcă nu ne e bine. În niciun fel nu mai vezi oameni mulțumitori. Când e soare, de ce e, și când plouă – de ce plouă atâta…!?

Pentru că doar după ploi zdravene apare curcubeul. Mulți, oricum, nu au ochi pentru el. Ei sunt cu ochii în asfalt. Raza vizuală – nivelul solului. Pentru ei orizontul se oprește la 1,80m. Se mulțumesc cu pământul. De aia sunt nemulțumiți – nu mai privesc spre cer! (Mă uitam zilele acestea de pe balcon când a adus firma de salubritate multe tomberoane negre și colorate, pe care le-a plasat în cartierul rezidențial. Mă gândeam: exact de asta aveam noi nevoie în 2019 – să sortăm gunoiul…) Nu vedem curcubeu, pentru că suntem prea prinși cu ale noastre. Rutina, monotonă ca vremea… Ca o ploaie care nu se mai termină. De ce plouă atâta?

(P.S.: ca să nu mai udăm gazonul cu furtunul, ca să sărim peste o vizită la spălătoria auto, ca să avem parte de un somn mai odihnitor, ca să ieșim la alergare între două ploi, ca să ne plimbăm romantic sub umbrele, ș.a.m.d.)

Ploaia poate avea două efecte. Pe unii în crește, pe alții îi îneacă! Noroc cu digurile…

Nu scormoni în tomberoanele lumii. Privește spre înalt! Lasă-te curățat de apa care vine de Sus!

De ce există răul, suferința și bolile în lume? (Interviu cu Dumnezeu – partea I)

Î:-De ce există răul? Adică dacă Tu ești Creatorul tuturor și ai creat și răul, înseamnă că ești un Creator malefic, rău în inerența Ta…?

R:-Este adevărat că Eu am creat toate lucrurile. Nimic din ceea ce există nu a trecut prin mâinile altuia, nici măcar printre ale diavolului. Tot ce am creat Eu este desăvârșit. Era! Așa era. Dar am creat omul cu libertatea de a alege. Nu am dorit roboți. Am vrut oameni, după chipul și asemănarea Mea. Acest liber arbitru a dus la deschiderea porții către rău. Răul latent, în sine, nu are nicio valoare, dacă nu e accesat, activat, dorit. Asta s-a întâmplat în Eden. Răul nu a existat de la început, dar a luat ființă în urma neascultării omului de porunca divină. Poți observa că răul e redat întotdeauna antinomic, negativ, cu prefixe în față: ascultare – NEascultare,  moral – Imoral, prețuire – DISprețuire, social – ANTIsocial, etc. Așadar, Eu am creat omul bun, perfect. Omul, prin neascultare, a devenit rău. Răul este, deci, un fel de creație umană. Inima lui este aplecată spre rău, zilnic. Nu trebuie să înveți un copilaș de 3 ani să mintă – o are în sânge deja…

Î:-Bine, bine. Dar suferința, ea de ce există? Cum de oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele?

R:-Suferința joacă un rol foarte important în viața unui om. Este termometrul răbdării. Fără ea, omul ar fi doar un hedonist ambulant (oricum este), un copil arătând mereu cu degetul spre vitrina plăcerilor și a dorințelor fără astâmpăr. Fără suferință oamenii ar fi imaturi! Nu ar ști să compare vremurile bune cu cele negre, nu ar face economii, ar fi neglijenți cu viața lor. Ar risipi-o!

Î:-Dar de ce oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele?

R:-Mi se pune foarte des această întrebare. Răspund succint. În primul rând, pentru că folosești buni, înseamnă că tu deja îi consideri pe unii oameni buni, iar pe alții răi. Această departajare e subiectivă. Doar eu cunosc cât de buni sau de răi sunt oamenii în străfundul lor. Restul, sunt speculații. În al doilea rând, punând întrebarea așa, tu te situezi (probabil) în categoria celor buni, ceea ce mi se pare o aroganță nejustificată. Nu în ultimul rând – și acum răspund la întrebare – în majoritatea cazurilor, calitățile de rele sau bune ale lucrurilor se recunosc după trecerea timpului. Uneori săptămâni, alteori luni, ani, decenii. Asta, pentru că ce pare rău la început, se poate ca, peste un răstimp, să fie un bine. Sau un rău diminuat. Sau scăparea de un rău mai rău decât primul. Deci tot un bine! Dar, desigur, se întâmplă și lucruri rele oamenilor buni. Punct. Dar cândva vor înțelege de ce…

Î:-Ultima. De ce există bolile?

R:-Bolile sunt (doar) o parte a consecințelor păcatului uman și a neascultării de principiile divine. Sunt din aceeași categorie cu inundațiile, cutremurele, defrișările, încălzirea globală, speciile pe cale de dispariție. Doar că bolile vă afectează pe voi, oamenii. În mod direct. Restul – necuvântătoarele, solul, apele, flora (și ele afectate) nu pun astfel de întrebări, pentru că nu pot vorbi. Dar și ele suferă! Tăcut. Boala e cea mai intimă suferință umană. E legată de om în totalitatea lui și îl afectează complet: un diagnostic psihic afectează tot trupul. Și viceversa! Ciudat că nimeni nu întreabă de ce există bolile venerice – se știe răspunsul. Dar, și toate celălalte boli sunt consecințele păcatului uman. Fără boală nu ați cunoaște vindecarea. Iar dacă ar fi existat boală terminală, fără existența morții, omul nu ar fi cunoscut niciodată eliberarea de veșnicul chin malign.

 (To be continued…)

Săptămâna Mare: Duminica Floriilor

Așa i se spune popular duminicii în care Mântuitorul a intrat pe porțile Ierusalimului înaintea marelui Său sfârșit. Ce fac oamenii în această zi? Merg în biserici să își sfințească garoafele, narcisele și alte verdețuri. Aduc cu ei la închinare salcie, care, de amară ce e, nici iepurii nu o mănâncă! Amară sărbătoare… În unele zone, aceasta plantă plângătoare este pusă înainte de culcare sub pernă de către fetele mari, existând credinţa că astfel vor deveni mai frumoase şi se vor mărita în acel an. Basme de adormit pruncii…

Ce a reprezentat, de fapt, această zi…

Era ultima zi când Mântuitorul mai era inghesuit de mulțimi… Apoi, drumul spre cruce s-a îngustat drastic. La început de tot a fost înconjurat de peste 5000 de oameni, pe care i-a și hrănit în mod miraculos. După cina de pe munte, însă, au mai rămas doar 500. Dintre aceștia, unii au zis că e prea de tot, și Cristos a rămas doar cu 12 apostoli. În Ghetsemani – grădina suferinței – au mai rămas doar 3 cu el. Pe cruce, a fost Singur! Doar El și păcatul omenirii. Așadar, cu cât te apropii mai mult de Cruce, cu atât oamenii se vor împuțina!

Mulțimea din această zi era euforică. Mulți nici nu știau ce înseamnă refrenul Osana! scandat de adulți și de copii deopotrivă. Tradus înseamnă Doamne mântuiește-ne! Gloata nu știa ce cere. Peste doar câteva zile, va ordona lui Pilat: Răstignește-L! Ia-L de pe pământ! La moarte!… Adică exact împlinirea cuvintelor lor – mântuire prin jertfirea Domnului. Nu e bine să fii cu cei mulți! Azi strigă una, mâine țipă alta. Total pe dos! Astăzi există un trend românesc de a ieși în stradă. Parcă e sport național…

Tot atunci a fost singura ocazie în care Cristos s-a lăsat aclamat în public. Era momentul Său de a arăta că El era Împăratul, chiar dacă avea să fie judecat și omorât în aceeași săptămână ca un tâlhar nedemn. Totuși, intrarea în scenă a fost pe mânzul unei măgărițe. Adică, nici pe cal (cum îi șade bine unui rege), nici măcar pe un catâr (care ar fi fost echivalentul unui zbor low-cost astăzi), ci pe un mânz. Mic, slăbuț, neimpunător! Dacă vrei să înveți smerenia și umilința de undeva, aceasta e scena istorică educativă unică!

Poți să arunci cu banii și cu hainele de firma în scopuri caritabile, sa le pui la picioarele fundațiilor și asociațiilor, dar, dacă sufletul tău e gol, nu ai realizat decât o activitate filantropică fariseică.

Poți să fii chiar aclamat în public, aplaudat la scenă deschisă, recunoscut pentru meritele tale, dar, dacă toată această strălucire nu reflectă spre Creatorul tău ești doar o aramă sunătoare sau un pian dezacordat.

Poți să îți dictezi țelurile și viața după cei mulți. După cum face toată lumea. Dar, la urmă, s-ar putea să rămâi dezamăgit. Cu un gust amar de salcie în gură… Gloata e, de obicei, manevrată cu atenție din spate. De politic. De casele de modă. De Trump și Angela.

Sau… poți să pui totul la picioarele Lui. Azi nu mai e călare pe un măgăruș. Ci e deasupra Universului… De fapt, ai doar două variante – să Îl cinstești sau să Îl răstignești a doua oară!

Azi nu e despre tușa Viorica, lela Floarea sau unchiu Bujor, ci despre Crinul din Vale!

Graba, strică… viața

Spunea o veche vorbă de duh românească că Omul, în viața sa, trebuie să ridice o casă, să planteze un pom și să aibă cel puțin un copil. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puțin – omul, în scurta și grăbita-i viață, trebuie să termine de achitat apartamentul, să aducă flori soției (măcar de 1 martie) și să aibă maxim un copil…

Suntem grabiți. Tare grăbiți! Avem totul la telecomandă, la buton, prin aplicațiile de pe smartphone. Comandăm, plătim și comentăm prin telefon. Zâmbim tot prin el… Drama cea mai mare a postmodernismului e ca, cu cat ne strecuram și fugim de colo-colo că să câștigăm timp, cu atât (proporțional) îl pierdem apoi. La Insula Iubirii, Acces direct, căzături în direct, pungi de semințe, meciuri și Halep… Până la urmă – chiar îl câștigăm sau îl risipim…?!?

Ciudat, bunicii și generațiile trecute nu aveau mașină de spălat haine, ci spălau cu mâna; nu aveau aspirator, doar maturoi din nuiele; lucrau 14-16 ore pe zi, în condiții grele, nu 8h în birou; nu știau ce e aia curățătorie chimică, ci își băteau covoarele în curte; și alte, alte; și totuși, aveau timp de șezut pe prispă, aveau timp dedicat discuțiilor cu cei ai casei. Acum nu își mai face nimeni băncuță de socializare la poartă, cum era pe vremuri, la gardul fiecărei gospodării…

Pentru noi, generația grăbită, s-au inventat claxoanele, tichetele de ordine, transferurile bancare, clopoțelul de la recepții, comenzile online, mașina de spălat vase, tot ce funcționează prin tehnologia wireless (asta pentru că nu mai avem timp de cabluri sau fire), dar tot noi suntem cei care zilnic cântăm refrenul nu am timp… Avem, dar numai pentru ce vrem să avem!

Dacă încearcă cineva să ne oprească din graba noastră, ne enervăm pe el! Cât ne-o fi el de prieten, nu avem timp de prostiile lui… Auzi – meditare asupra sensului vieții… Cine mai are timp de așa ceva?! Nici măcar un articol de blog nu mai citim (faci parte din categoria excepții, dacă citești aceste rânduri. Din fericire…)

Graba, strică treaba! se spune. Dar, graba, zi de zi, lună de lună, an după an, strică…stilul de viață! Viața însăși! În acest ritm, ne vom grăbi numai pentru mărunțișurile acestei lumi în care trăim și vom rata lucrurile cu adevărat importante in viață. Ce să mai spun că unii se și supără repede, în grabă, iar apoi țin supărarea la nesfârșit…

Așa că, “Grăbește-te încet” (Festina lente!) spuneau latinii. Grăbește-te la pas cu viața…  

Nu ai timp? Fă-ți!

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!…

Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Clepsidra e tot mai goală. Pe zi ce trece…

Eul gol: pasiv

Pasivitatea a ajuns o virtute astăzi, din păcate. Accelerată de proverbe înțelepte de genul Lasă pe mâine ce poți face azi, că poate nu mai trebuie, și de fraze precum Keep calm and..., lenea latenței postmoderne acaparează tot mai multe suflete (și trupuri, în același timp). Acum toate sunt lounge (adică comode), canapeaua, șezlongurile de la SPA… Și Volkswagen-ul scoate mașini lounge edition.

Dialog  mioritic:
-Ce faci, Bade? Stai și cugeți?
-Ba. Numa’ stau!

Persoana pasivă petrece 8 ore la serviciu (în cazul în care are unul), iar apoi merge acasă și petrece încă 8-9 ore în fața TV-ului. Vegetează, pur și simplu! Este ca o leguma, de flexibilitatea prostănacului (păstârnacului, îmi cer scuze), care doar absoarbe, pasiv, informație și imagini și youtube… Și știri cu ciomege din Vaslui…

Expunerea prelungită la programele și filmele televizate induce pasivitate mintală, scade motivația și concentrarea, elimina dorința de lectură (chiar și a etichetei șamponului), slăbește capacitatea de a asculta și de a fi prezent printre ceilalți…

Astfel, acest tip de persoană ajunge să fie modelată de ceilalți, de media, de societate – toate foarte active în acest sens… Profesorul (re)citește cursurile în locul lui, știrile și ziarele îi prezintă gândirea politică și socială pe care trebuie să și-o însușească, iar echipa de fotbal preferată se antrenează, luptă și câștigă pentru… el.

Sărbătorile se transformă în vacanțe. Nu mai există Paște sau Crăciun, doar vacanțe! (Vacanță vine de la termenul “vacant”, care exprima starea de gol, de neocupat, de liber, de fără titular). În schimb, Sărbătoarea trebuia să fie o pregătire activă și o liniștire a sufletului de tumultul cotidian agitat. Adică o recreație a spiritului! De-asta vacanțele sunt goale, și ne întoarcem mai depresivi la locurile de muncă față de cum am plecat…

E deja depășit termenul de All-inclusive al anilor 2000. Acum, oricine poate să meargă într-o vacanță Ultra All-inclusiv. Ce presupune? Doar un mic efort al tau de a te prezenta la avion. De restul se ocupă charter-ul. Ai mâncare la discreție (a se citi la risipă). 3 mese principale + încă ceva ture de deserturi, până te ia cu crampe. Piscină. Șezlong. Masaj. Doar tre’ să te tolănești. Ca o focă pe-o bârnă…

Din nefericire, oamenii pasivi nu au vieți proprii. Ei trăiesc, în mod indirect, prin viețile celorlalți (fotbaliști, celebrități, maneliști, actori și actrițe, etc), iar aceste star-uri sunt factorul de codependență ce le permite acestor ființe pasive să continue acest stil de viață.

Cauza pasivității? Prea multe porunci în copilărie de genul Tu stai în banca ta, Nu fă asta, nu fă cealaltă,  sau Vezi-ți de treaba ta! Sau, și mai grav – Tu nu ești în stare nici să… Aceste replici sau invective ale personalității, împreună cu reproșuri cu greutate, pot transforma copilul activ sau hiper-activ într-un adult pasiv… Adult-cochilie! Un fel de suicid social…

Ai în jurul tău vreun coleg, prieten pasiv? Ajută-l! Implică-l! Spune-i: e nevoie de tine să…

Hristos însuși a venit să aducă viața. Viața din abundență! Activitate și un scop al vieții…

Pasivitatea ucide! Încet – ca un satâr neascuțit -, dar sigur! Fii activ!

Antitezele existenței

Opusul dragostei nu-i ura, chiar de-i înfipt-adânc în semen,
Ci-i indiferența care macină mereu, suflet chinuit, peren.
E rău să nu te simți iubit, căci toți simțim un ghes de afecțiune,
Dar și mai rău e să fii tot respins – să nu primești nici ură, nici iubire..

Antinomia adevărului nu stă, adesea, în minciuni pure și sfruntate,
Ci în acel dulce și subterfugic adevăr întortocheat, spus pe jumătate.
E rău să fi mințit în față, în public, cu degetele încleștate pe la spate,
Dar și mai rău e s-ai parte de livrarea doar unei bucăți de realitate…

Și antiteza neagră a credinței nu-i îndoiala, chiar de își caută cuib în credincios
Ci este zilnica, periculoasa necredință, care îi face vânt mereu lui Hristos.
E rău să te apese norii îndoielii, și, totuși, după iei apare iar încrezătorul Soare,
Dar și mai rău e să te-nece necredința, căci ea nu-ți lasă nici liniște, nici viață, nici culoare…

Opusul bunătății nu-i răutatea, chiar de e dureroasă când își înfinge ghearele adânc,
Ci e-a fi bun doar pentru a-ți atinge scopu-ți egoist, tratând pe semen ca pe-un țânc.
E rău să-ți fie răsplătită fapta bună cu răutate, ș-intenția sfântă-n chip demonic,
Dar și mai rău e să ți se-arate bunătate cu mâna-ntinsă, dar cu un pumnal la spate pregătit…

Și pentru viață, nu moartea-i e sfârșit, chiar dacă sunt la cautare creme antiaging, antirid,
Ci e-ncercarea ambulantă de a supraviețui ‘n-această existență, dar încetând a mai fi trăit.
E rău când cei mai tineri părăsesc acest pământ și lasă-n urmă ochi plânși ș-inimi goale,
Dar mai rău e când sunt printre noi, și-s zombii goi ce hoinăresc pierduți pe-a lumii coridoare…

Deci, tu,
Iubește, nu fi indiferent, că asta doare cel mai tare
Și spune adevărul gol-goluț, nu doar pe jumătate
Și nu lăsa ca nihilismul să ucid-a ta credință
Și nu fi bun doar pentru tin’, de-i cu putință,
Căci doar așa trăi-vei cu adevărat a ta viață!

Sibiu, 28. III. 2019

Selfie-ul sau istoria lui Narcis

Narcis, spune mitologia, era un tânăr frumos, chipeș din cap până în picioare. Avea un defect: doar flirta și nu se angaja în nicio relație amoroasă. Nimfele îndrogostite sufereau din această cauză. Nemesis, zeița răzbunării, hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul se îndrăgostește de… acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajunge la tânărul din apă. Adică la…el!

A trecut mult, de-atunci, pe apa timpului… Narcis e modern acum. Nu mai are timp de prostii – auzi tu, oglindiri în apă?!? Narcis a inventat selfi-ul. Se are pe sine la degetul mic. (Practic, e la degetul mare…) El nu mai pozează natura. Nu mai imortalizează arta. A întors camera dinspre mediul înconjurător spre SINE (“self”). Selfie a fost considerat cuvântul anului în 2013.

În prezent, Narcis nu se mai satură de self i. Aplică tot felul de filtre, de efecte și de retușuri tehnologice și virtuale, pentru a apărea cât mai bine pe luciul apelor rețelelor de socializare. Dar se amăgește! Pentru că socializarea se face în minim doi. Ori, el singur cu obiectivul holbându-se la el, nu poate comunica. Poate doar să apese pe shot până se gată bateria…

Apoi, Narcis intră în depresie și nu știe de ce. Nu găsește nicio cauză. Nici dintr-nsul, nici din exterior! A crezut că, dacă își va canaliza întreaga atenție, energie și…baterie a smartphone-ului întotdeauna numai spre el, îi va fi bine. Însă, acum se gândește ce rost mai are viața… Merge la psiholog, dar acesta îi spune că e perfect sănătos. E bucuros. Își face o poză la ieșirea din cabinet…

Personajul mitologic a murit tragic. S-a stins de dor, lângă apă. De dorința de a primi cât mai multe aprecieri (a se citi like-uri). Dar s-a dus pe apa sâmbetei…

Narcis e astăzi femeia neapreciată suficient de soțul ei, adolescentul neînțeles de părinții săi, copilul nebăgat în seamă de cei din jur… El caută în sine ceea ce nu găsește la ceilalți! El caută să se regăsească.

Dacă vezi vreun Narcis pe lângă tine, oprește-l. Ajută-l! Ascultă-l! Nu îl lăsa să moară pe dinăuntru…

E un suflet prețios! Depune tot efortul să îl ajuți să înțeleagă că fericirea vine atunci când ridicăm ochii din ecrane, dinspre noi și… privim în jurul nostru, spre ceilalți.

Întrebări fundamentale

Cine ești? Nu e vorba de prenumele din buletin. Nici de funcția de pe fișa postului. Nici de zero-urile din cont. Nici măcar despre ce cred unii și alții că știu despre tine. Ci despre caracterul tău. Temelia de sub construcția imaginii tale de sine. Structura din spatele frontispiciului machiat. Fardat, cu multă măiestrie. Ești tu! Așa cum te vede Creatorul tău. Uneori nici tu nu ști cine ești… Tu ești tu! Nu cine spune societatea că ești. Sau casele de modă. Sau notele pe care le primești în școli. Nici măcar funcția ocupată mai târziu.

Ce iubești? Care sunt pasiunile și ce te intrigă? Sunt ele pur egoiste? Ce iubești spune mult despre cine ești tu cu adevărat. Nichita Stănescu spunea că suntem ceea ce iubim! Hobby-uri? Ele crează acțiuni. Acțiunile, obiceiuri. Obiceiurile, comportamente. Comportamentele un stil de viață. Iar stilul de viață este ceea ce ești și faci tu zilnic, în raport cu ceilalți. Sf. Augustin ne provoacă: Iubește-L pe Dumnezeu și apoi fă ce vrei …! De ce? Pentru că dacă Îl iubești cu toată inima, tot ceea ce vei face (spune și gândi) va fi dumnezeiesc. Sfânt! Sfinții nu sunt înrămați – sunt printre noi!

Cum trăiești? De pe-o zi pe alta? De la o chirie la următoarea? E important dacă doar supraviețuim sau dacă într-adevăr trăim. Autentic. Suntem ghidați de un carpe diem petrecăreț și neglijent, sau de o viață echilibrată, demnă? Moralitatea nu stă în numărul faptelor bune, ci în suma situațiilor când puteam să facem răul sau să ne răzbunăm și am ales să nu facem asta. Scopul nu scuză mijloacele. Niciodată!

Unde mergi? Spre ce te îndrepți sau unde vrei să ajungi? Societatea din ziua de azi, sistemul fast (food, move, charging) nu îți mai lasă timp de cugetare. Totul zboară! Fuge! Nu mai apuci să vezi capătul tunelului. Nici luminița. Nu mai acționăm logic, ci din impuls. Shopping pavlovian, credit pe loc cu buletinul, totul instant! Aici și acum!  e sloganul postmodern. Just do it! E importantă și ținta finală, destinația, dar ea e este dată de traiectul și urmele pașilor noștri zilnici. Monotoni, uneori. Dar care se îndreaptă spre…ceva. Întrebarea e: spre ce?

În acest haos al existenței, ar trebui să luăm (și să iau) o pauză, timp în care să încercăm – măcar – să creionăm niște răspunsuri la întrebările de mai sus…

Cine sunt? Ce iubesc? Cum trăiesc? Și unde merg…?

De ce e Cristos diferit față de toți liderii spirituali?

Ce este diferit la Mântuitorul creștinilor? De ce este El unic? Și de ce numele lui Buda, Mahomed sau Confucius nu îi deranjează pe oameni așa cum îi deranjează numele lui Isus Cristos?

Niciunul dintre ei nu a pretins că sunt Dumnezeu. Doar profeți! Sau învățători. Și nimic mai mult. Unul a avut un vis, unul a văzut un înger și altul a primit o revelație. Dar cam atât… Tot oameni au fost, simpli, dar care au căutat popularitatea.

Niciunul dintre ei nu a spus că este Calea. Singura! (substantivul “cale” e articulat). Asta spune despre unicitatea lui Cristos. E Singurul care arată și duce înspre Dumnezeu. Restul sunt coclauri sau străduțe înfundate. Calea aceasta are multe porțiuni neasfaltate. Ca prin România. Dar e calea bună! Din păcate acestei exclusivități i se spune astăzi intoleranță religioasă…

Niciunul dintre ei nu a afirmat că este Adevărul. Absolut! Toți au avut adevărurile lor relative. Cristos a fost singurul care a fost răstignit pentru că a spus adevărul. Numai adevărul! Adevărul gol-goluț doare, deranjează și poate duce până la moarte de om! Asta s-a întâmplat în Vinerea Mare. Ceilalți au spus doar jumătăți de adevăruri, ca să rămână pe placul adepțiilor… Astăzi, dacă vorbești public despre Adevăr, discursul tău va fi încadrat la hate speech. Discriminare!

Niciunul dintre ei nu a susținut că este Viața. Eternă! Toți au murit. Pe rând, fiecare în epoca lui, la vremea lui. Toți au murit pentru ei înșiși. Au murit de bătrânețe. Cristos e singurul care a murit pentru ceilalți. Dar mormântul Lui e gol! Celălalte sunt vizitate anual de pelerini. A înviat ca să dea viața. Veșnică! Dacă orientalii te învață cum să îți lungești viața asta scurtă de pe-acest pământ, Cristos îți oferă viața eternă, infinit mai lungă ca cea de 70, 80 ani. Dacă apuci atât…

Niciunul dintre ei nu cheamă la transformare profundă! Doar mici schimbări pe ici, pe colo. Retușuri de spirit. Și de comportament. De aceea, ei sunt mai atractivi. De-asta se umple rafturile librăriilor cu orientalism și religii mistice. Este un fapt psihologic cunoscut că noi căutăm, auzim numai ceea ce suntem pregătiți și dorim să găsim, auzim… Vorbește oamenilor despre păcatele lor și îți vor răspunde că nu au dat în cap la nimeni…

Cristos a venit să ofere, oricui crede, viață din abundendență! Viață autentică, dumnezeiască!

Credința e cel mai mare dar! Restul sunt doar religii. Forme fără fond, cum spunea Maiorescu…

Isus Cristos e Calea, Adevărul și Viața! E cel ce aduce transformarea din temelie!

Trăind zilnic în viitor

Există oameni în jurul nostru care levitează! Doar plutesc, nu au niciun prezent, nu conștientizează niciun trecut, ci trăiesc numai în viitor. Zilnic! Aleg să trăiască doar în perspective. Un fel de a spune că trăiesc cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori. Nori ai viitorului necunoscut.

Sunt mulți cei care își robotizează existența! Mai întâi, trebuie să: ia BAC-ul, să ia permisul de conducere, se termine o facultate, să-și găsească alesul/aleasa, să aibă 3 copii, să-și facă o vilă, să termine și un master, să își vadă copiii de acum adulți la casa lor, să ajungă la pensie…, și doar apoi să și trăiască. Multe astfel de visuri idealiste sunt spulberate mai repede decât și-ar dori autorul lor. Accidente multe, de orice fel, întrerup multe vieți netrăite încă…

Apoi sunt cei cu las-o pe mâine, cei ce suferă de amânare cronică: (doar) de mâine încep dieta sau se lasă de fumat, de săptămâna viitoare își schimbă stilul alimentar sau de odihnă și de la anul își schimbă viața. An de an… Revelion după revelion, tot ceea ce rămâne e mirosul sulfuros al petardelor și artificiilor care mai bubuie o amânare. Drumul amânării duce aproape întotdeauna spre niciodată…

Ne place să privim în față. Oricum ar fi, viitorul ni se va parea mereu mai interesant, mai palpitant. Elementul surpriză ne atrage. Întotdeauna în fața noastră lucrurile par mai interesante și mai de dorit decât cele pe care le-am lăsat în urmă. Dar trebuie să facem față ispitei de a trăi cu capul în nori. Partea cea mai bună a viitorului este că vine în fiecare zi. Astăzi e acel mâine de care te temeai ieri!

Orice trăire descrisă mai sus – adică pe lângă prezent – este doar o supraviețuire. Cel mult. Dacă îți planifici viața în funcție de ziua de mâine, proiectând sau amânând orice lucru în viitor, tu nu traiești astăzi! Sau mai bine zis nu trăiești. Ești doar o ființă ambulantă, trasă sau împinsă de timpul necruțător…

Prezentul este astăzi! Nicio zi în plus, niciuna în minus. Orice pierdere a unui astăzi duce la transformarea lui într-un ieri regretat sau într-un alt mâine dorit. Este interesant ca Însuși Mântuitorul ne învață să ne rugăm: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă ASTĂZI”,  nu în avans. Ci astăzi! Zi de zi.

Pe ieri nu îl mai ai, iar mâine-le nu e încă al tău! Trăiește astăzi!

Trăind mereu în trecut

E ora 15.00 acum în România. 22 februarie. In Hong Kong, lumea se apropie de miezul nopții. Putem spune că noi trăim în trecut față de asiaticii care sunt tot în fața noastră, zi de zi. Cu toate acestea, vom prinde și noi noaptea în câteva ore. Rău e pentru cei care trăiesc în trecut ca stil de viață, nu ca fus orar.

Sunt atâția care au rămas în copilărie. Au 30 sau 40 de ani, dar se comportă ca un copil cu vârsta formată dintr-o cifră. Dacă îi calci pe bătătură strigă. Dacă îi trimiți din cuibul părintesc, ca să își găsească un rost în viață, cad în depresie. Se închid în camerele lor și o dau pe seriale…

Sunt mulți care s-au pierdut în Epoca de Aur. Aceștia nu mai văd nimic bun, nici în prezent, nici în viitor. Pentru ei românul Nicolae era mai bun decât actualul neamț Klaus-Werner, copiii erau îngeri odinioară, acum sunt demoni, bisericile erau mai pline, iar barurile mai goale.  Am scris despre asta și în articolul Oare chiar era mai bine?

Prea mulți sunt cei care se blochează în regretele legate de un Iartă-mă spus prea târziu. Sau niciodată. Ori de un traiect profesional propus – sau impus uneori – ratat. Ei nu pot trece mai departe, nu pot încheia un capitol neîncheiat cum se cuvine. Trăiesc din inerție, purtați de vinovăția elogioasă a eșecului…

Prizonierii trecutului! Pentru aceștia paharul nu este și nu a fost niciodată plin. Și e din ce în ce mai gol. Doar capra vecinului s-a mai îngrășat. Ce e azi nu se compară cu odinioară. Ce vremuri…

Nimeni și nimic nu este mai tare decât trecutul. Nimeni și nimic nu îl poate schimba. Este implacabil. Nici Dumnezeu nu îl uită. Doar nu are amnezie… Dar alege să nu își mai aducă aminte de trecutul negru al păcătosului mărturisit. Asta, pentru că a trăi în trecut este dureros.

Nu poți avea o zi de mâine mai bună dacă te gândești tot timpul la ziua de ieri…

Decizii în oglinda retrovizoare

Dac-ar fi să mă nasc iarăși și s-aleg anume spațiul,
Tot pe plaiul mioritic, în Ardeal, mi-aș pune locul.
Că-i mai molcom traiul și mai dulce
Și mai albă pâinea, chiar de-i mult muncită…
Chiar de leafa nu-i valută, ș-alocația – o nimica!

Ar fi România Mare, țara care-a dat valoare,
În Balcani, în Europa și dincolo de hotare.
Că-i mai bine aici, în pace
Mai aproape de cei dragi, chiar de dincolo băltoaca are pește…
Chiar de-n Spania și-n Germania euro te amăgește!

Aș alege tot un om de rând să fiu, harnic și cutezător,
Nu un tip ieșind din Bentley, cu un râs zeflemitor.
Că-i mai bin’ să strângi cureaua
Sa-ți administrezi venit cinstit, să cunoști ce e ROBOR-ul…
Chiar de-i greu adesea, știi – termini rata și-ți iei zborul!

Și-aș fi tot un familist, cel puțin foarte convins,
Partener de viață – tot EA, care inima mi-a prins.
Că-i amară viața-n garsonieră, cuc
Și mai tristă, și mai dură, chiar de-ajungi as în profesie…
Chiar de urci pe trepți de-onoruri, singur – intri în depresie!

Aș vrea tot o viață plină, de esență și cu scop,
Nu să fug în chip agnostic, ca vrăbiuța – țop, din loc în loc.
Că-i frumoasă viața de creștin
Și cu rost, și cu folos, chiar dacă credința-i zdruncinată tot mereu…
Chiar de nu se vede luminița în tunel, EL rămâne veșnic Dumnezeu!

Ne plac artificiile!

Probabil ca am rămas cu unele ticuri din perioada lui Nicu și a Elenei. Posibil să fi vorbit prea mult acel limbaj de lemn comunist și să fi rămas cu el și generația actuală. Cert este că ne plac artificiile! Cele verbale. Nu doar cele de la Revelion… Împachetăm cuvintele grele și urâte în ambalaje mai frumoase, mai ușor de digerat.

Îi spunem neoplasm. Parcă ar fi ceva frumos. De fapt, el e o tumoră care roade tot ce îi iese în cale. Oase, ficat, creier, plămâni. Încercăm medical să mai îndulcim acele ultime 3 luni sperate în urma investigațiilor la Tg. Mureș.

Am denumit-o întrerupere de sarcină. Nu, nu putem să îi spunem pe nume. Asta, pentru că știm că oricum l-am numi (embrion, făt, fetus, etc.), el este un suflet viu. Există viață embrionară! De aceea, nu suportăm termenul avort. E prea grotesc. Crimă infanticidă. Dar, dacă doar întrerupi ceva, pare în regulă…

Popa îi spune la groapă o trecere în neființă. Asta, deorece dacă s-ar pomeni cuvântul moarte, bocitoarele ar începe cu refrenul cum te-ai dus… Ne e frică de ea, fugim cu tălpile la șezut către clinici și magazine naturiste, crezând că crema cu Q10 ne va transforma în nemuritori. Tineri și neliniștiți! Cu toate acestea, termenul macabru nu are greutate mai mare ca viața! Și oricum, nu e o trecere în neființă. Atunci vom fi cele mai adevărate ființe!

Am inventat și o îndulcire modernă. Îi spunem anorexie. De fapt, ea este doar o moarte lentă, prin inaniție, într-o țară îmbelșugată. E ca și cum ți-ar fi sete în mijlocul ploii! Femeile, fac orice pentru a rămâne sau a ajunge suple. De tras prin inel! Se înfometează zilnic. Lună după lună. Într-un an, devin anorexice. Și-au îndeplinit visul: sunt slabe, în sfârșit! Dar mor de depresie…

Am denumit-o adolescență. După al doilea război mondial. Asta, pentru că nu știam cum să îi spunem unei perioade de tranziție dintre copilul ce face pe adultul și adultul ce face pe copilul. Am oferit fetelor de 10 ani posibilitatea de a umbla pe tocuri, iar băieților de 12 anișori bani de discotecă. Acum e club. Sau pub. De aceea, adolescența a devenit o bombă cu ceas pentru mai toți părinții și profesorii.

Artificiile le folosim des. Prea des! Încercăm să ne creăm o lume de iluzii. Un glob de sticlă. În care să nu existe cancer, avort, moarte, depresie anorexică, perioadă de vârstă critică și alte dureri existențiale.

Reușim doar să ne ascundem după deget! DAR, ceea ce sărbătorim în decembrie (ante-artificii), Întruparea, vorbește tocmai despre faptul că Cristos a venit să ia asupra Sa toate aceste lucruri neplăcute și oribile, le-a pironit pe cruce și ne-a adus Viața. Prin Înviere!

Dincolo, nu mai există artificii!