Ce îşi doreşte un bărbat de la soţia lui?

Să fie respectat. Este în natura lui bine înrădăcinată ideea că, bărbat fiind, i se cuvine respect. [Desigur, câştigat, nu impus!] Se bucură când i se arată respect prin cuvinte, gesturi, empatie…, mai ales când acesta vine de la consoarta lui. Mark Twain spunea că respectul pentru un bărbat e a doua lui haină.

Să fie preţuit pentru ceea ce face. Asta nu înseamnă că nu contează şi ceea ce este (cum am scris în articolul Ce îşi doreşte o femeie…),dar bărbaţii se învârt în jurul a ceea ce intreprind. De aceea, cele mai des puse întrebări de masculi, după prezentări, sunt cu ce te ocupi?, ce munceşti? s.a.m.d. Cele mai mari răniri pe care le poate aduce o soţie bărbatului ei în acest domeniu se regăsesc…

comunice eficient. Lui nu-i plac poveştile cu peşti, detaliile sau conversaţiile interminabile. Modele de rochii sau culoarea rimelului… Mai degrabă, funcţionează după principiul punct ochit, punct… vorbit! Chiar dacă pierde mult timp în rest, în domeniul comunicării îi place ca nevasta (şi el, de asemenea) să fie scurtă şi cuprinzătoare…

conducă o femeie necapricioasă. Adică o comentatoare înnăscută, o veşnic nemulţumită de condiţiile pe care i le oferă bărbatul, o cârtitoare profesionistă şi o observatoare de defecte înnăscută… Proverbul ebraic spune că o nevasta ca asta e ca un scoc găurit din care picură enervant la fiecare ploaie… Doar pizza e bună Capriciosa! În căsnicie, capriciul e toxic…

Ce nu îşi doreşte un bărbat? Să aibă două mame – una naturală şi una luată la starea civilă, să fie cicălit frecvent şi periodic cu un amazon de reproşuri, să fie luat la mişto sau peste picior în public de a lui iubită sau să fie comparat cu alţi masculi din propria-i rasă… printre altele…

Un bărbat creştin autentic va căuta o soţie care să (re)aducă edenul pe pământ.  

Ce îsi doreşte o femeie de la soţul ei?

Sa fie iubită! Asta e esenţa căsniciei pentru o femeie – să ofere şi să primească iubire. O femeie iubită este o femeie frumoasă, chiar dacă are acnee sau se luptă cu câteva kilograme în plus încăpăţânate… O femeie iubită este singura iubită a soţului ei!

Să fie apreciată pentru ceea ce este. Nu pentru ceea ce ar putea deveni, nu pentru trecutul ei, ci pentru ceea ce este ea. Zi de zi. Pentru ceea ce e în spatele ridurilor sau a machiajului, pentru ceea ce ascunde ea în spatele zâmbetului senin sau a ochilor strălucitori.

Să i se oferă o comunicare profundă. Adică nu se mulţumeşte cu un ai dreptate, dragă… mormăit după 8 ore de lucru cu jumătate de gură şi fără chef. Femeia când se implică în comunicare, o face cu tot arsenalul: minte, suflet şi… emoţii. De aceea, când păstrează tăcerea – e o problemă!

Să fie condusă de un bărbat adevărat! Are nevoie de un gentleman. De un tip fin şi delicat, de bărbatul ală care o curta atât de irezistibil în perioada prieteniei. Prea mulţi efeminaţi au apărut astăzi în rasa masculină, cu glezna la vedere prin mall-uri… Femeile autentice au oroare de aşa ceva! Probabil de-asta a apărut mişcarea feminină – dacă nu mai conduc bărbaţii, trebuie să conducă cineva… [zise Angela Merkel.]

Ce NU îşi doreşte, însă, o femeie de la soţul ei? Să fie neglijată, între două ieşiri cu prietenii sau două hobby-uri, să îi fie rănite sentimentele (mai ales în mod voit, intenţionat), să i se minimalizeze rolul (bună de cratiţă, sau utilă doar în creşterea copiilor), să fie o umbră a soţului toată viaţa sau să ajungă o străină pentru el…

O femeie creştină autentică va căuta un soţ care să se asemene cu Cristos – în caracter şi în comportament!

De ce nu sărbătoresc Halloween-ul?

Deja de la începutul lui octombrie am văzut prin Lidl şi prin alte magazine pălării negre de tip coif, fustiţe şi alte accesorii pentru vrăjitoare, bufniţe şi chestii black pentru pregătirea “sărbătorii” de la finalul lunii… Macabru, ce să zic… De ce eu nu sărbătoresc Halloween-ul?

Pentru că iubesc viaţa. Nu mortăciunile sinistre, nu scheletele oribile şi cadavrele umblătoare (a se citi zombie, stafii sau strigoi). Aleg să trăiesc o viaţă luminoasă, nu una întunecoasă, obscură, lugubră, învelită în haine de doliu când, de fapt nu a murit nimeni (cu excepţia discernământului şi a raţiunii umane…)

Pentru că apreciez esteticul şi frumosul. Nu feţe zgâriate adânc în carne, nu babe vrăjitoare sau vampiri sângeroşi. Nu vreau să îmi decorez casa cu dovleci ciopliţi, urâţenii ciudate, bufniţe şi alte orătănii de sezon. E ca şi cum mi-aş finaliza o lucrare de licenţă, aş imprima-o şi apoi aş mâzgăli-o toată…

Pentru că sunt de partea binelui. Nu intenţionez, nici eu, nici familia mea, să fim implicaţi într-o mişcare (ca să nu îi spun altfel) ocultă, în care se venerează tot ce e mai “negru” pe lumea asta: răul, întunericul, mistico-magicul, grotescul, frica, mormintele şi… sperieturile.

Pentru că sunt patriot! Împrumutăm din vest toate porcăriile. [Măcar de foloseau lupul dacic ca simbol – păgân, dar autohton]. Păcat că nu vedem şi adoptăm Thanksgiving Day-ul american (o sărbătoare de mulţumire către Dumnezeu, la origini), ci ne preocupă doar împământenirea ocultului Halloween… E clar – comercial. Banul să vină! Restul – consecinţele spirituale – nu mai contează… Asta e mentalitatea.

Pentru că ţin la copilul meu (care încă e bebe). Va creşte într-o lume care îl va învăţa: să îi fie frică de ceea ce nu trebuie şi să nu ia în seamă ceea ce ar trebui cu adevărat să îl înfrice, să pună distracţia pe priumul loc, chiar dacă e satanică, păgână, depersonalizantă şi morbidă, sau să trateze lumea duhurilor în mod ludic. De aceea, construiesc principii sănătoase pentru viitorul familiei mele…

Vai de cei ce transmit ocultul următoarelor generaţii!

Halloween-ul e îngrozitor de îngrozitor! Ne coboară pe noi – ca oameni – în Evul Mediu ca perioadă, în iad ca stare şi în beznă ca spiritualitate.

Cristos a spus: Voi sunteţi lumina lumii…, nu lumânările sinistre ale Halloween-ului!

Eu cu cine mă căsătoresc? (ghid practic)

Te gândești la măritiș? Cauți inelul potirvit sau te gândești să o ceri de la părinții ei? V-ați logodit? Sau pur și simplu încă îl mai cauți pe prinț sau îți dorești să o întâlnești pe EA? Uite aici câteva sfaturi practice. Nu sunt consilier matriomonial, nu sunt psihoterapeut de cuplu, dar am intrat în al 5-lea an de mariaj și mi-aș dori să împărtășesc cu tine ce poți să faci ante nupțial pentru a avea o căsnicie frumoasă (p.s. așa ca mine…:D)

Deci, 5 idei (tips cum le spun americanii) la care să meditezi:

1. Majoritatea își fac liste de genul cum să fie, cum să arate, ce calități să aibă etc. Viitorul partener. Nu e rău, dar nu te opri la atât. Ci fă o listă și cu ce defecte i-ai putea tolera! Conflictele din căsnicie nu provin din lipsa calităților, ci din prezența (unor) defecte! Asta e problema… Nu căuta perfecțiunea – nici tu nu o întruchipezi, de ce ai căuta-o la altcineva?? Deci caută un om cu care să poți conviețui în pace și liniște, nu căruia să îi scoți ochii mereu pentru defecte pe care tu nu le suporți, iar el/ea nu poate scăpa (încă) de ele…

2. Caută un viitor partener cu care să ai lucruri în comun. Mulți să întâlnesc, se îndrăgostesc și se iau repede. E important să cunoști ca să iubești. Misterul fluturilor în stomac trece repede și prea mulți își dau seama că s-au căsătorit cu un/o necunoscut/ă. Și apar problemele: ea vrea plimbări în natura seara, el seriale HBO, ea vrea la mare, el vrea la munte, ei îi plac sporturile de iarnă, el hibernează… Și prea mulți ajung la concluzia nepotrivire de caracter după 2, 3 ani de căZnicie. De fapt, nu a fost o potrivire de dorințe, hobby-uri, plăceri și nevoi cu ale celuilalt.

3. Atenție la perspective! Strâns legat de punctul anterior este și viziunea despre lume și perspectiva de viitor a fiecăruia dintre cei doi. Există lucruri foarte importante, vitale!, care trebuie discutate înainte de vreo altă decizie majoră. Aspecte de genul: la casă sau la bloc, în chirie toată viața sau cu credit pe 30 de ani, câți copii, aspirații profesionale, planuri de realizat și țeluri din copilăria fiecăruia, ar trebui aduse în discuție încă de la început. Te scutesc de discuții aprinse când apar pe drumul mariajului…

4. Fugi de egoiști! Dacă îți spune că se căsătorește cu tine pentru că vrea să te facă fericit/ă, trebuie să îți dai seama dacă e chiar așa sau sunt doar replici goale din filmele romantice siropoase… De fapt, fiecare dintre noi, dacă suntem sinceri, ne căutăm (cel puțin o parte din) fericirea noastră (și) în partenerul cu care vrem să mergem în tandem restul vieții. Nu e greșit! Dar, a face din această dorință un scop primordial și pur egoist în relație cu celălalt, e morbid. Și macabru… Dacă celălalt fuge după selfie-uri doar cu moaca lui (chiar când sunteți împreună), lasă-l în pace! Cu smartphone cu tot…

5. Nu lasa pe nimeni și nimic să intervină între voi! Părinți, socri, cumnați, frați, verișori, colegi de lucru, prieteni, cățel, purcel, pisică, TV, pasiuni, copii și lista (mai) este foarte luungă… Sfaturile cerute sunt binevenite, intervențiile bine-intenționatenu! Nu încerca să îi împaci pe toți, nu vei reuși! Trăiește, însă, în pace cu toți, cât depinde de tine… Dar nu-ți sacrifica niciodată căsnicia pentru altcineva sau ceva. Nu merită! Altarul familiei e sacru!

Pentru că nu e consiliere premaritală, ajunge! Doar câteva chestii observate pe ici-colo, din care putem învăța cu toții…

Căsnicia e modul pămăntesc al lui Dumnezeu de a ne spune că nu suntem singuri. Și că suntem… întregi. Nu degeaba îi spunem jumătatea noastră…

VI. Să nu ucizi! (Seria: Cele 10 porunci)

Probabil majoritatea celor care veți vedea acest articol veți specula că nu vi se adresează. Nu sunteți criminali, nu ați luat viața nimănui (un fel de românescul nu am dat în cap la nimeni…). Dar, adevărul e că, de multe ori, încălcăm flagrant această poruncă și (ne)intenționat ucidem:

Prin avorturi. Suntem pe primul loc la infanticid la nivel european, nici Bulgaria nu ne scapă de loc fruntaș la această statistică… Din ’89 am ucis o populație ca a României actuale de copii. Le spunem fetus, făt, embrion, doar ca să ne amorțim conștiința și să îi putem aspira cu vacuum-ul sau spulbera cu cleștele… Credem că este o crimă mai mică pentru că nu e un copil născut. Dar e păcatul care bântuie mințile (ne)mamelor, holurile clinicilor, străzile țării…

Prin cuvinte. Tu nu ești/ nu semeni cu fratele tău mai mare… Sora ta mai mică este mai ageră și mai inteligentă… Nu ești bun de nimic! … Ești prost!… Niciodată nu faci un lucru cum trebuie… sunt cuvintele care omoară personalitatea și viața din copiii/ soții/ părinții/ prietenii/ colegii noștri, chiar dacă ei mai supraviețuiesc. I-am ucis pe interior cu otrava ce ne-a ieșit pe gură! Verba volant – spune proverbul. Da, vorbele zboară, dar își fac cuib în sufletul celor cărora ne adresăm. De aceea, e mai indicat să îți muști limba, decât să arunci cu acid fatal…

Prin atitudini. Nu o singură dată am fost prezent la batjocorirea (bullying, cum îi spune mai nou) în public a unor persoane cu anumite deficiențe, probleme locomotorii sau psihice. Zilele acestea a apărut în ziar un copil în scaun cu rotile care nu a fost lăsat să viziteze Castelul Corvinilor, pe motiv că nu are voie cu căruciorul în interiorul sitului. Vă dați seama cum mai trăiește acel copil după această umilință…care a apărut și în presă…

Prin tehnologie. Ucidem orice urmă de creativitate naturală, cu care ne înzestrează Creatorul pe fiecare. Răposatul Nicolae și acoliții rusofili au vrut să construiască omul nou. Să fim toți la fel. Să fim ușor de manipulat – obiecte! Smartphone-ul utilizat prost are aceleași scopuri – să ne cocoșeze pe toți de spate (și de cerebel). Să fim toți la fel – roboți! Să muncim în 4 schimburi pe bandă, seara să ne hrănim din telecomandă și să-i votăm… tot pe aceeași. Ucidere în masă!

Așa că, pe lângă nu am dat în cap nimănui, ai grijă să nu ucizi ceva ce pare mic, dar care are puls, să nu înfigi săgeți mortale în caracterul semenilor, să nu ai atitudini fatale. Fii pro-life cu adevărat! Nu doar pe Facebook…

Și ai grijă să nu fii ucis nici tu – de societate, tehnologie, sistem, nostalgie sau depresie!

Trăiește, și ajută-i si pe alții să trăiască!

Frica de a avea copii în secolul XXI

Eram la masă cu niște prieteni. Îmi spune amicul căsătorit recent: “Uite un subiect de articol pentru blogul tău: Cum să nu îți fie frică să (mai) faci copii în sec. XXI?” Mă gândesc eu: Bun subiect, dar cam greu… Dar, am meditat profund și am făcut un top al temerilor pentru care unor cupluri (tot mai multe) le e frică să aibă aceste mici ființe drăgălașe în căminul lor:

Teama că nu vor avea cu ce să îi crească. Se căsătoresc porumbeii, își iau un credit ca să nu stea pe capul părinților și le e destul de greu financiar. Unii abia (supra)viețuiesc de la o lună la alta. Apariția unui copil în familie ar fi colac peste pupăză. Noroc cu ploconul, alocația… Adevărul e că un copil alăptat natural (matern) nu necesită o investiție mai mare decât un BMW capricios, un abonament la sala și suplimente proteice lunare de sute de lei sau decât întreținerea unui cățeluș (cu Pedigree, vizite la salonul de toaletaj canin, vaccinuri etc…)

Teama că nu vor fi părinți (prea) buni. Asta e fobia unora care nu au avut părinți prea iubitori, plecați în țările calde să strângă căpșuni – ei fiind plasați la bunici sau nepoți – sau a unora care nu vor să investească foarte mult în ei. Un seminar de parenting, apropos, nu face minuni. Zilnic înveți cum să fii un model (din ce în ce mai bun) pentru micuțul în devenire!

Teama de incertitudini. Întrebările și îngrijorările curg: Dacă va veni acasă și îmi va pune întrebări la care nu pot răspunde? sau Ce mă fac când trece la perioada pubertății? ori Dacă va lua contact cu droguri în adolescență? sau Ce facem dacă are vreodată un accident grav sau în situația unei boli incurabile…? Mulți nici nu se mai căsătoresc – vor doar drepturi, nu și responsabilități…

Cei care simt un frison rece pe coloană când vorbești despre tema a avea copii sau nu, uită multe alte chestii: copiii aduc căldură, lumină și zâmbete în cămin. Niciun câine, bolid sau hobby nu fac asta! Copiii îți îndreaptă dragostea înspre ei, și ei, la rândul lor, oferă dragoste sinceră, dezinteresată și comică uneori. Unică!

Copiii sunt o investiție sigură. Și cea mai bună! Băncile nu oferă nimic, doar riscuri (mai mari decât temerile enumerate mai sus), ipoteci și dobânzi. Satisfacția creșterii și educării unui copil e nemăsurabilă!

Deci, frica de a avea copii în sec. XXI e nejustificată! Copiii sunt semnătura divină pe pământ – cât timp mai există natalitate, existăm noi, acest Univers și VIAȚA!

V. Cinstește-ți părinții! (Seria: Cele 10 porunci)

Dintre toți oamenii, mai întâi îi iubim pe părinții noștri, care ne aduc în lumea aceasta și ne  cresc, cu bune și rele, cum pot și cum au posibilități… După Dumnezeu și până ne alipim de partenerul de viață, ei sunt binefăcătorii noștri cei mai mari. Din aceast considerent, următoarele 6 porunci, care vorbesc despre datoriile sau dragostea față de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinții. Cum?

A-i cinsti la fel de mult pe cât ne străduim să-I aducem glorie lui Dumnezeu – în gândurile, cuvintele și faptele noastre. Ei au fost puși ca responsabili de creșterea noastră până în adolescență, indrumători în tinerețe și sfătuitori în perioada de adulți.  Ascultarea, respectul și creditul pe care li-l acordăm lor ne va ajuta mai târziu să cinstim (și) alte autorități, cum este guvernul, poliția, angajatorii, socrii etc…

A-i iubi, adică a le dori și face tot binele cu putință. Trebuie să-i cinstim atât cu faptele, cât și cu atitudinea. La un moment dat, e posibil să devină mai morocănoși, ranchiunoși sau cu tabieturi ciudate. E vârsta… Respectul copiilor trebuie să continue, în orice circumstanțe. Nici dezmoștenirea, nici un Alzheimer nu pot opri această atitudine de respect!

A ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. Unii intră în exercițiul acestei datorii doar după mormânt. Nu știu de ce avem o pasiune necrofilică de a-i vorbi de bine pe oameni doar după ce nu mai sunt. Până atunci, doar bârfe, invidii și scorneli răutăcioase. La groapă – mare om, mare caracter… Cinstirea părinților este și ante- și postmortem.

A-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri și înseninându-le bătrânețile. Dacă ne gândim la drăgălășiile și răsfățurile pe care le-am primit ca mici ființe drăgălașe din partea părinților în copilărie, le putem și noi întoarce această dragoste, îndeplinindu-le câte un moft (poate, capricios) cu aceeași bucurie și căldură…

Excepție! Indiferent de vârstă: dacă un părinte îl învață vreodată pe copilul lui să facă ceva ce este reprobabil din punct de vedere moral, acel copil trebuie să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât de părinții săi.

Oare porunca aceasta e doar cu sens unic? Sigur nu! Biblia îi îndeamnă și pe părinți să își cinstească odraslele și să nu își provoace copiii la mânie [Pentru că așa îți spun eu (mama), sau așa vor mușchii mei (de tată).]

Cinstirea naște cinstire! Ce semeni, aia culegi!

sau

Părinți – investiți în copiii voștri! Copiii – respectați-vă părinții!

Ce (mai) face comunitatea LGBT+ ?

Pe lângă faptul că crește vertiginos numeric anual, crește și din punct de vedere al categoriilor de oameni (categorii bazate pe devianțe sexuale, și ele tot mai diverse de la an la an). Astfel, dacă până nu demult, comunitatea aduna sub umbrela ei (colorată): L – lesbiene, G – gay, B – bisexuali și T – transexuali, astăzi ea și-a adăugat în componență:

Q – queer, un termen inventat de ei care definesc o persoană care nu dorește să își îngrădească latura sexuală, nedorind să-i fie numită nicicum.

I – intersexual, este persoana care s-a născut cu un anumit sex biologic, dar (ne învață pseudoștiința) cromozomii lor, organele, hormonii le aparțin celuilalt sex.

A – asexual, este cel care nu (prea) simte atracție intimă față de niciun sex. Totuși, nu înseamnă cu nu îl interesează promiscuitatea…

P – pansexual, cel care este atras de orice persoană, indiferent de orientarea sexuală a  acesteia. Un fel de universalist sexual.

K – kink (la noi se traduce pervers), așa cum îi spune numele, îi plac comportamentele și tentele perverse/ciudate.

Așadar, acronimul format de cele descrise mai sus – LGBTQIAPK+ este forma mai lungă (completă) a lui LGBT+ pe care îl vedem la TV, în presă sau pe net. Nu știu până unde va merge această comunitate deviantă din punct de vedere sexual, dar probabil că, la un moment dat, va include și: pedofilii, zoofilii, necrofilii, violatorii și alte perversități sodomice pe care nici nu le pot descrie aici…

Problema e nu doar că ai noștri copii (când mă gândesc la al meu mă cutremur) vor vedea defilări de parade (tot mai des) pe stradă, femei cu barbă giugiulindu-se în parc, dar că liderii acestei mișcări ne vor și îndoctrina pruncii cu otravă pansexuală, vor avea tot mai multe drepturi (și responsabilități mai puține, ca restul hetero) și vor vrea să și conducă țări, guverne și, de ce nu, biserici…?!

Ne-au furat curcubeul (acel semn divin de pe cer) și l-au făcut simbolul comunității, ne fură mereu dreptul la replică de fiecare dată când ne deschidem gura pe tema LGBT, acuzându-ne de intoleranță, vor să ne fure mințile copiilor și adolescenților noștri, spunându-le că pot fi ceea ce vor ei să fie, dar nu vor putea să ne fure niciodată valorile și principiile sănătoase!

Sloganul lor e love is love, adică vor să spună că dragostea e dragoste, indiferent cum, cu cine, unde etc… Noi, trebuie să îi iubim, să (încercăm să) îi înțelegem, căci trăim sub același cer! Sub același curcubeu! Dar să ne păstrăm verticalitatea principiilor și a valorilor creștine…

Fără compromis! 

Ce facem dacă rămânem fără baterie la smartphone…?

Am rămăs mască atunci când am aflat că s-a descoperit o nouă fobie de care suferă omul modern în zilele noastre. Îi spune nomofobie. E o prescurtare de la no mobile phone phobia. Este noua boală a secolului și este, pe scurt, frica de a nu avea acces la telefonul mobil.

Aceasta nu se rezumă, însă, doar la teama pe care o simți când îți dai seama că ți-ai uitat smartphone-ul acasă sau când nu îl găsești. Ci e mult mai adâncă – privește și situațiile când bateria mobilului aproape se descarcă, când nu (mai) ai semnal sau când ai o activitate care te împiedică să te uiți la telefon.

Statisticile arată că peste două treimi din populația SUA suferă de această boală. Oamenii încep să folosească mobilul de la o vârstă tot mai fragedă, tinzând sa devină mai dependenți de telefoanele lor și, prin urmare, sunt mai predispuși să se streseze când nu au acces la ele.

Cu alte cuvinte, omul postmodern nu se mai îngrijorează atunci când realizează că a uitat să se spele pe dinți, că nu și-a plătit parcarea auto sau că a omis să își spele fața de dimineață, ci devine anxios dacă și-a uitat telefonul pe noptieră sau, holbându-se la el, nu îi merg datele mobile…

Dacă simți doar disconfort, neliniște sau chiar supărare atunci când nu te afli în posesia telefonului tău mobil, spre deosebire de panică și groază, atunci probabil ca nomofobia ta nu este severă, ai auzi cel mai probabil într-un cabinet psihologic. Pentru că nu se (mai) pune problema dacă suferi de fobia asta, ci în ce măsură…

Cum se manifestă o astfel de persoană?

  • Postează des și orice pe platformele de socializare.
  • Dacă îi cedează bateria la telefon, intră în panică.
  • Verifică insistent dacă a primit ceva nou (SMS, email, like etc).
  • Are senzația că sună telefonul și când acesta nu sună.
  • Iese în oraș cu prietenii, dar stă cu gadgetul în mână / vorbește la el, în loc să comunice live.
  • Dacă nu are acces la Internet, se simte izolat(ă).

Dependența de touch screen pare ceva normal. Dar nu e! Dacă ne-am putea privi din exterior, uneori, ne-am da seama cât suntem de teleghidați, traversând strada cu ochii în ecran, mâncând cu telefonul lângă farfurie sau ieșind în oraș cu prietena și cu… smartphone-ul.

Ce facem dacă rămânem fără baterie la telefon? În loc să fim frustrați, anxioși, deprimați sau să întrebăm cine are un încărcător sau în loc să ne căutăm bateria externă prin geantă, am putea să ne bucurăm de viața reală, deconectată de tehnologie, care e cea mai frumoasă!

Ce înseamnă 4 ani de căsnicie?

1 august 2015 – o zi călduroasă și însorită de vară. EU și EA de mână, ne luăm unul pe celălalt pentru tot restul vieții. Au trecut de atunci 4 ani, 48 de luni, 1461 de zile, împreună, la bine și la greu.

Primul an. Totul este nou. Ne cunoaștem din ce în ce mai bine cu fiecare zi ce trece. Zilele par toate înaintea noastră, așteptând să le petrecem împreună. Ne e bine în 2! Nici nu prea avem nevoie de altcineva. Sau de altceva… Ne e de ajuns compania partenerului de viață. Iubirea să fie mare!

Al doilea an. Descoperim că suntem ființe comunitare, nu doar de cuplu. Învățăm că e important să fim în legătură și cu alte familii tinere, cu prieteni care au trecut de primul lor an de căsătorie și caută același lucru… Viața e aglomerată acum – serviciu, master, gospodărie. Repeat!

Al treilea an. Intrăm pe unele rutine. Avem deja tabieturi, fixuri personale și dorințe – unele comune, altele care mai de care mai interesante. Hobby-urile sunt diferite – dar, realizăm că scopul căsniciei nu este unul egoist (să îmi meargă mie bine), ci să îl faci pe celălalt fericit, să se simtă iubit. Ne îndrăgostim, din nou, ca în perioada de curtare…

Al patrulea an? Surpriză! Un test de sarcină pozitiv, iar apoi 9 luni de emoții și fluturași în stomac (la propriu, și la figurat). Apare, vara, cel mai nobil cadou divin – rodul iubirii noastre. Dumnezeu ne surprinde cu zâmbetul unui micuț îngeraș trimis pe pământ! Viața e mai frumoasă în doi, pardon – în trei!

Sunt anii în care am trecut într-o altă etapă. Sunt anii în care bunul Dumnezeu și-a arătat bunatatea și ne-a binecuvântat, chiar și atunci când nu am meritat. Și nici nu ne-am așteptat! De fapt, nu merităm niciodată…și rareori ne așteptăm.

Al cincilea an e un necunoscut. Dar, vom călători împreună: El, eu, ea și micuțul…

FaceApp. Sau ce rămâne peste ani și ani?

M-am tras în chip și eu cu ajutorul acestei aplicații, în vogă de ceva săptămâni. Soția îmi spune tu arăți bine (și) bătrân… frumos compliment! Îmi zic în sinea mea dacă mai ajung până la bătrânețe…Totuși, cred că am spus asta și cu voce tare. Dar, la ce mi-a zburat gândul departe a fost: ce va (mai ) rămâne peste ani și ani? La bătrânețe…

Va rămâne ceea ce am investit în oameni. În copii, în nepoți, în sărmanii de lângă noi. Nu ce am investit în obiecte, în fiare și betoane, în tehnologii. Vor rămâne relațiile adevărate, care au trecut testul timpului, al zecilor de ani care le-au întărit și le-au sudat tot mai mult. Va rămâne ce e uman, trendurile vin și pleacă, platformele și rețelele dispar, dar oamenii din spatele lor rămân…

Vor rămâne amintirile. Bune și rele, plăcute și detestate, tragice sau amuzante. Cele pozitive ne vor încununa bătrânețea, vom deveni un album vorbitor, având ce să le spunem nepoților. Vor rămâne fotografiile, care au imortalizat anumite momente și etape ale vieții. Amintirile mai puțin plăcute vor fi devenit atunci trepte pe care am urcat și care ne-au crescut în maturitate, în experiență. Pe multe le vom privi cu ochi îngăduitori la pensie, sau vom face haz de necaz…

Va rămâne înțelepciunea de viață acumulată. Comorile intelectuale și spirituale adunate de o viață. Acestea sunt adevărate averi de lăsat pentru posteritate, nu banii, actele de proprietate ale moșiilor, nu SUV-urile, nici afacerile. Ci exemplul de a fi om! De a fi trăit o viață frumoasă și demnă. Unii spun că cel mai important e să știi cum să trăiești. Eu spun că la fel de important e și să știi cum să mori. Moartea e mai sigură decât viața! Și e iminentă…

Deci, dacă ai testat și tu aplicația cu îmbătrânirea facială, gândește-te ce va rămâne din ceea ce ești și faci acum când vei arăta așa – bătrân…

Ce s-a schimbat tehnologic în 2019?

Multe! Și mă refer strict la domeniul cibernetic. Excludem Brexit-ul și alte lovituri de stat (sau de Uniune…) asemănătoare. Ne concentrăm pe virtual:

  • A apărut internetul 5G. Dacă frățiorul 3G funcționa cu viteza la buton, 4G-ul la pocnitul din deget, 5G-ul e la clipeala ochiului. Nu știu cum va evolua viteza virtuală, dar probabil va ajunge Google-ul (sau SIRI) să ne caute informații înainte să le gândim măcar…
  • Au apărut storyuri pe toate platformele. S-au înmulțit ca ciupercile. Acum, ca să știe toți că te-ai dus la mare în Nisipurile de Aur, poți încărca și pe facebook, și pe Insta, și pe whatsapp, ș.a.m.d. Viața multora a devenit doar o înșiruire de povești zilnică. Și virtuală…
  • Vlogging-ul a luat foc. Până la urmă e și simplu: îți trebuie o cameră care să filmeze cât de cât și un colț din casă unde să te așezi. Dacă în ultimii ani, imaginea luase locul cuvântului, iată că trăim vremuri în care nici imaginea nu mai e destul de stimulativă, de puternică. Avem nevoie de imagini în mișcare. De video! Restul e plictisitor și static…
  • Hollywood-ul trece pe loc secund. Este depășit de era Techlywood, adică de Netflix, HBO GO și alte platforme, care încurajează cocoțatul în vârf de pat și alegerea filmului sau a serialului preferat. Nu mai merge nimeni la teatru, la film, ca odinioară. Fiecare în turnulețul lui de fildeș, cu laptopul în brațe. În curând, oamenii vor avea abonamente la: utilități, telefonie și internet si la… Netflix! Important e să ai ce să mănânci și la ce să te uiți…

Tot recent, s-a inventat termenul de detoxifiere digitală. Adică un fel de a scăpa de fumatul informației digitale. Netul bate țigara! Dopamina e mai tare decât nicotina!

Adevăratul antidot împotriva dependenței internautice îl găsim la Dumnezeu și la oameni. La El găsim ajutorul pentru a scăpa de vasalitatea ecranelor, iar la ei – ceea ce căutăm, de fapt, în mediul virtual – relații și acceptare, apreciere și dragoste!

Lecții învățate ca proaspăt tătic

Ma aflu de 4 zile în postura de tătic. Pentru prima dată. Doar când i-am adus acasă (pe iubita mea soție și pe sărutabilul puișor) am conștientizat acest nou statut. Nu prea ai timp de meditat cu un nou-născut în dormitor, care, ziua doarme și noaptea își face de cap, dar pot să afirm că am învățat câte ceva în ultima vreme:

  • Că adesea, noi, ca bărbați, desconsiderăm femeia, o considerăm mai inferioară (cum ar zice priministra țării), de cele mai multe ori involuntar. Sau doar prin simplul mod de gândire: eu sunt bărbat, eu aduc banii în casă, eu întrețin familia – deci sunt cel mai important. Să nu uităm că, fără ea – mămica, nu ar exista familia. Ea naște! Și cu asta am spus totul… Doar cine a trecut prin travaliu știe ce e ăla (la a doua naștere, multe femei aleg cezariana, cu riscurile ei…). Așa că, înainte să interpretăm ce a spus Aposolul Pavel – că femeia e un vas mai slab – ca un motiv de a părea deasupra ei, să nu uităm că durerile nașterii sunt cele mai dureroase și, afirmă studiile, reprezentanții sexului Tarzan nu ar putea suporta nici contracțiile din timpul travaliului, ce să mai vorbim de cele din momentele expulziei fătului…
  • Că, interesant, cel mai întunecat concept uman, păcatul, a intrat în lume printr-o femeie, mai precis prin alegerea ei înspre rău și neascultare. DAR, (și) cea mai luminoasă rază de speranță umană, nașterea de copii (cu punctul culminant al nașterii Mântuitorului tot din fecioară) este realizată tot de partenerele feminine. Și atunci, nu sunt ele eroinele acestui pământ, metaforic vorbind? Nu le-a ales pe ele Dumnezeu să perpetueze cea mai prețioasă ființă din creație – omul? Nu, nu sunt adeptul porcăriilor mișcării feministe (asta pentru că nu suntem egali, așa cum am văzut mai sus – avem misiuni diferite), dar nu sunt nici pro jigniri misogine postmoderne cu doza de bere în mână. Am văzut atâția…
  • Că tot ce e frumos, este și greu. Sau, oare, să fie (și) invers…? Toate cele 9 luni de greutate (10, 14 sau mai multe kilograme adunate în zona abdominală), de teamă, de grețuri, de picioare umflate sunt uitate în clipa în care o mogâldeață drăgălașa de jumătate de metru și vreo 3-4 kg apare la orizont… Asta înseamnă că apusul greului e răsăritul frumosului. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume, spune evanghelistul Ioan. Astfel, greul prenatal este trecut în josul listei de bucuria postnatală a unui nou membru în familie. Adică, 1+1 fac 3 de-acum…
  • Că, cine spune că astăzi nu mai sunt miracole, minte. Să viziteze maternitățiile! Acolo sunt comorile și misterele existenței noastre umane. Copilașii! Fragezi și inocenți. Sunt scrisori de dragoste ale Creatorului, trimise pe pământ cu P.S-ul: încă vă mai iubesc… Familia e un mic univers. Bine ar fi ca măcar pe acesta să nu îl poluăm…

Gata! am treabă multă ca tătic. Noi îndatoriri și responsabilități – unele mă cheamă chiar acum, așa că închei…

Îmi doresc – și sper – să fiu un tătic bun și un soț mai bun. Și voi, tăticilor care ați citit aceste câteva rânduri, de asemenea.

Lumea asta are nevoie de tați-model. Zic.

Portretul unui copil ratat

E greu de spus când se poate declara un adult ca fiind un ratat. Am vazut asta și în articolele precedente. Cert este că devierea nu se produce instant, ci ea e progresivă – ca drumul săgeții trase de arcaș spre țintă. Un adult ratat e un copil care nu a fost ghidat drept de mic. Un copil ratat e tulpina crescută strâmb în zorii majoratului…

E clar că un copil își ratează copilăria când crește într-un mediu toxic. Alături de exemple reprobabile – un tată bețiv, o mamă abuzatoare verbal, în ceartă la ordinea zilei, violență domestică, divorț și partaje de bunuri… bariere uriașe în calea dezvoltării unui copil. Evidente și clare! DAR, cele mai periculoase sunt cele nebăgate în seamă, cele neevidente:

Un copil ratat primește de toate! Pe lângă ce are nevoie, tot ce își dorește. Chiar și ce nu-i trebuie. Tot ce n-au avut părinții pe vremea lui Ceașcă, tot ce nu si-au permis sau au visat doar, se revarsă spre el în mod risipitor. El învață de mic că e bine să ai, chiar dacă nu ști ce să faci cu ele. În loc ca părinții să îl învețe să prețuiască relațiile și obiectele doar să le folosească, e viceversa – copilul va iubi lucrurile și se va folosi de oameni în viață… Copilul-adult materialist!

Un copil ratat e un răsfățat! E supra-alintat, pieptănat, dischisit și ținut în casă că într-un bol de sticlă. Nu va ști niciodată ce e bucuria de a sări într-o baltă,  adrenalina de a veni acasă cu mâna ruptă de la fotbal, aventura dintr-o tabară montană dormită la cort. El e peștișorul din acvariul casei părintești. Rezultatul? Un adult care nu va risca niciodată, va fugi întotdeauna de responsabilitate și o va suna pe mama la fiecare decizie importantă din viață… Adultul-copil netăiat ombilical!

Un copil ratat este educat online! De tabletă, de youtube, de vloggeri, încă de la vârste extrem de fragede. Radiat cibernetic zilnic, acest copil va deveni un autist virtual, încorsetat senzorial de imagini, desene și filme, lipsindu-i concentrarea și motivația. Ca adult, va încerca să se remotiveze citind literatură motivațională, dar, probabil va eșua. Asta, deoarece cărțile nu sunt motrice, sunt statice și, implicit, neinteresante… Adultul leneș și dezinteresat!

Și… un copil ratat crește fără Dumnezeu, Biblie și biserică. Îl învață părinții că are nevoie de spitale și de autostrăzi, nu de biserici… Adultul dezorientat, cu suflet gol!

E 1 iunie, știu. E ziua dedicată celor mici. Se pot scrie lucruri mai frumoase despre ei, e adevărat. Dar, prea mulți își ratează viața pentru că nu pornesc bine din rădăcină.

Un copil e un dar de Sus. E o investiție neprețuită și eternă. Nu îți bate joc de viitorul său! Fii un părinte model și nu uita să te cobori la nivelul lui, uneori…

Portretul unei femei ratate

Pentru că într-un articol anterior am scris despre profilul unui bărbat ratat (aici) și pentru a nu fi acuzat de discriminare, mă voi întoarce astăzi și spre celălalt sex. Chiar dacă e mai complicată o astfel de descriere (pentru că femeia e complicată în sine), totuși hai să vedem ce caracteristici și semnale prezintă o femeie ratată astăzi.

Ea e independentă! Adeptă mai mult sau mai puțin a mișcării feministe (pornită acum un secol), ea nu are nevoie de bărbat. Nici de părinți. De nimeni! Nu îi plac copiii – i place viața! Vrea club și distracție. Nu vase de spălat și mucoși de crescut… Dacă apucă și se însoară și nu îi merge cu ținutul sub papuc, apelează la formula nepotrivire de caracter la Tribunal…

E victima propriilor sentimente! Se aruncă în brațele primului venit. Care devine și primul servit… Fire adolescentină, dacă nu a avut parte de un tată afectiv, va căuta iubirea oriunde și la orice mascul care îi apare la orizont. Își îneacă despărțirile cu foștii intrând în alte relații proaspete. Din nou, și din nou. Un ciclu de relații nefericite…

Are doctoratul în make-up! Nu pleacă nicăieri fără a avea în geantă o trusă de scule faciale. Dorește să arate ceea ce nu este! Să machieze exteriorul, crezând că maschiază interiorul atât de rănit. De insulte, de neîncurajări, de stări depresive… Îi lipsește decența feminină și îi place să fie obraznică vestimentar. Să atragă priviri, să fie în centrul atenției. Să audă voci pe stradă șoptind: ia ui’ la aia…

Abuzează de lucrurile care îi aduc satisfacție pe moment! Care îi ridică nivelul de endorfină în creier. Adoră shoppingul de dragul… shoppingului. Nu face diferența între nevoi stringente și dorințe puternice. Își dorește tot ce e mai nou pe piață. Își îndrăgește smartphone-ul ultra-performant și cheia de la Audi. Se refugiază în rețele sociale, expunându-se la maximum. Cu tot ce poate! Pe scurt, ea iubește lucrurile, nu oamenii. Se iubește doar pe sine, nu (și) pe ceilalți…

O femeie poate fi catalogată ca ratată dacă nu îndeplinește scopul pentru care se află pe acest pământ. Cu alte cuvinte, dacă trăiește degeaba. Există femei care bifează toate caracteristicile de mai sus, altele doar una sau două… Ferice de cele care trec testul cu (bri)0!

Adevărul e că, o astfel de femeie care își ratează ținta, suferă. Crunt! Și nu vede nici leac, nici ajutor. Arătați-le compasiune și empatie…

Închei cu ceea ce spunea Napoleon: „Femeia frumoasă place ochiului, iar femeia blândă place inimii. Prima este o adevărată bijuterie, dar a doua este o adevărată comoară.”

Femei, fiți comori în această lume! Bărbați, căutați-le!

Profilul unui bărbat ratat

“Mă numesc Narcis, sunt român și am 35 de ani. Mâine intru în a 36-lea an și vreau să vă prezint viața mea. Pe scurt. Un fel de post scriptum al unei scrisori mai lungi…

M-am născut în Ardeal, la poalele munților Făgăraș, într-o localitate mică, dar selectă. Lume bună, cum se spune în popor. Încă de la vârsta de 1 an, am crescut într-o atmosferă aristocrată, aș putea spune chiar încărcată de snobism. În acel an, afacarea tatălui meu a luat foc – în sensul pozitiv al cuvântului – și ne-am permis luxul achiziționării unui conac extravagant, cu împrejmuire de vegetație exotică – un SPA privat. Chiar primii pași i-am făcut pe gazonul tuns perfect de nea Costică, îngrijitorul domeniului nostru rezidențial.

De la 4, 5 anișori au început petrecerile în cinstea mea. Adică, toți partenerii de afaceri și familiile cu bunăstare din zonă erau invitate pe imensa terasă din spatele vilei pentru o petrecere care ținea o noapte întreagă. Uneori, și două nopți și o zi… Eu, școala o frecventam doar din motive de competiție. Dar nu academică. Privată fiind instituția, tata m-a învățat că trebuie să mă descurc, nu neapărat să fiu primul. Că trebuie să arăt ce am, nu ce sunt! Nu ce sunt…,” și Narcis lăcrimează…

„Am continuat să am o concepție strict materialistă despre viață și lume. Hedonism pur! Parcă numele Narcis mi se potrivea complet. Asemeni personajului mitic, totul se învârtea în jurul meu: ATV-uri, adolescente, bani, haine mai mult decât scumpe. Soarele eram eu, ceilalți erau planetele… Viața trăită scump devenise și deviza mea existențială! Frecventam acum liceul doar pentru a-mi îndeplini scopul. Școala era doar unul din mijloace. Îmi etalam opulența oricând aveam ocazia, chiar și profesorilor. Eram un tânăr obraznic, datorită răsfățului și pufului în care am vegetat în primii ani de viață.

Am decis să nu fac nicio facultate. După cele doisprezece clase și BAC-ul luat la limită îmi ajunsese! Prea multă muncă pentru un tânăr frumos și hăruit cu charm din naștere. Oricum, la ce îți folosește o facultate? O diplomă? Banul contează! Nu am citit nicio carte până la această vârstă. Am trăit doar senzorial, din imagini și video-uri, din sentimente și experiențe tari. Intrasem, pe la 25 de ani, într-un anturaj de oameni gălăgioși, cheltuitori, risipitori. Toți “prietenii” mei se bucurau de ce puteau procura lichiditățiile mele. Eram înconjurat mereu de tipi și tipe cărora le plăcea viața, așa cum spuneau ei…

Ani de-a rândul am trăit așa. Nu credeam că există altă viață. Nu îmi erau cunoscute expresiile n-am timp sau n-am bani. Le aveam pe toate. De pierdut! În urmă cu doi ani, totul s-a schimbat. Tatăl meu a făcut un preinfarct. A fost dus de urgență la un spital bun din țară, dar era necesară o intervenție pe cord deschis. A zburat la Geneva numaidecât. După câteva săptămâni, era din nou pe picioare. Vezi, ce bine, dacă ai bani…gândeam eu în sinea mea. Era ca și cum nu ar fi pățit nimic. Până într-o seară, când, pe iaht fiind, în Marea Adriatică, primesc un telefon. Se aude o voce stinsă. Mama îmi spune: Narcis…tatăl tău a murit! Vino acasă. Am crezut că o farsă, că e o glumă proastă. Apoi, întors în țară, am aflat că a avut un atac cerebral și a decedat imediat. Și eu îl credeam nemuritor! Credeam că cu banii poți face orice…

Însă, nu acesta a fost șocul cel mai mare. Bomba a fost că tatăl meu avea deschise pentru afacerea lui vreo trei linii de creditare la banci cu sume imense. Astfel, eu și cu mama mea, a trebuit să vindem totul – pământul, conacul – și să ne mutăm într-o garsonieră dintr-un orăsel vecin. Am rămas singuri- singurei. Nu ne mai căuta nimeni. Mama, care se apropia de vârsta la care o femeie se pensionează, trebuia să își caute de lucru. Cine te mai ia la 60 de ani?? plângea ea… Eu, care nu avusesem niciun loc de muncă până acum, eram debusolat. Nu cunoscusem ce înseamnă a face treabă, dacă nu implica și distracție… Azi se împlinesc 2 luni de când a plecat babacul, mâine împlinesc 36 de ani. Ar trebui să fiu la apogeul vieții mele. Dar, ma simt un bărbat ratat! Simt că am pierdut ținta, nu am niciun scop în viața. Sunt un ratat!”

Aceasta e povestea lui Narcis. Istoria unui bărbat ratat, în floarea vieții. Problema e că sunt mulți Narciși astăzi. Nu muncesc, fac școala doar cât e nevoie, până la limita abandonului școlar. Se joacă Counter Strike până la 30 de ani. Pe banii părinților, în casa părintească. Se văd prea mari pentru a fi tratați ca niște copii, dar se văd prea fragili să își găsească un loc de muncă și să se țină de el. Să ia viața în propriile mâini, se se autoîntrețină. Ce să mai vorbim că nu se gândesc la întreținerea altora, din moment ce nici pe ei nu pot să se susțină – mă refer la căsătorie. Unii sunt băiețandrii de bani gata, cu sloganul carpe diem. Cum e și băiatul narcisist din povestioara noastră. Nu investesc în nimeni, în afară de propria lor persoană. Nu văd mai departe decât astăzi, aici, acum. Nu își fac planuri, ci doar supraviețuiesc de pe o zi pe alta. Îndopându-se alimentar, vizual și auditiv. Trag de fiare, dar creierul le e mort! Se împopoțonează cu țoale de firmă, dar în suflet bate vântul. Alți bărbați la vârsta Narcișilor au deja unul sau doi-trei copii. Cresc deja viitori bărbați… adevărați!

Pentru mine, un bărbat ratat e cel care a prelungit prea mult starea de adolescență, permanetizând-o. Cel care nu și-a înțeles menirea, care a ocolit – intenționat sau semi-conștient – scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu pe pământul acesta.

De ce ne certăm? sau sursele conflictelor

Pentru că lipsește comunicarea. De multe ori, nu spunem celuilalt când ceva nu ne convine. Ținem în noi și mocnim. Ca Mocănița din Maramureș. Și apoi izbucnim! Ca locomotiva care trage vagoanele mâniei acumulate zile, săptămâni, ani… Dialogul tip roata-de-rezervă nu e eficient deloc! Vorbim când nu mai putem sau când cedăm adesea… O comunicare sinceră, deschisă și, mai ales, regulată, aduce sănătate relațiilor noastre!

Pentru că ne interesează (doar) cine are dreptate. Asta se întâmplă mai ales în căsnicii. Și eu am trecut în primul an ca soț prin această experiență. Până am realizat, amândoi, că viața de familie nu e o competiție din care cel care are dreptate câștigă, nu e cu buline roșii sau negre, nu e despre cine e mai tare. Ci despre slujire, despre îngăduință. Nu e sprint, ci mai degrabă Marathon. Înhămare la o călătorie lungă, de rezistență, de tipul win-win, cum ar zice Maxwell…

Pentru că avem perspective și viziuni diferite. Suntem toți unici! Toți diferiți. Din fericire… Dacă nu, am fi fost roboți, programați, sau, cel puțin, programabili. Și unele conflicte apar tocmai din obligarea sau forțarea celorlalți de a privi prin ochelarii noștri. Spunem că așa e bine, sau că așa se face, sau că așa trebe! Dar, de multe ori, ne lipsesc argumentele – semn că nu așa se face, ci că așa considerăm noi că se face, de fapt… (P.S.: Nu vorbim aici de toleranță LGBT, ci de acea acceptare a modului de gândire și relaționare a oamenilor în viața de zi cu zi).

Pentru că ne căutăm scuze, nu motive. Un motiv este o cauză clară, directă și justificativă pentru o anumită problemă. Dar, o scuză este un subterfugiu, ciocănelul de siguranță cu care spargem geamul în cazul în care trebuie să ieșim dintr-o situație limită. Un mod laș de a intra într-un conflict sau de a-l părăsi pe ușa din dos a liniștirii conștiinței că suntem acoperiți de scuza noastră. Scuză penibilă, adesea… Asumarea și rezolvarea unui conflict duce la armonie, nu scuzarea lui!

Cele două insecte (gândăcei sau ce sunt…) din imaginea de mai sus le-am descoperit pe traseul montan din județul Harghita care duce sus la Statuia Inima lui Iisus. Le-am pozat. (Vă rog priviți din nou imaginea) Nu am știut ce fac gândacii ăia acolo – am dedus că se răfuiesc. Ceartă cu scântei! Dar, la fel de bine, se pot și îmbrățișa… Asta înseamnă că drumul spre inima lui Iisus este cel în care te împaci după ce te-ai certat. Cu soțul, cu copiii, cu colegii sau șefii de la lucru, cu vecinii. Cu toți!

În ceea ce ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii, grăia apostolul demult.

Comunică, nu fi justițiar, fii deschis și nu căuta scuze!

Iubește, iartă și fii un om al păcii!

În loc de mărțișor…

Mama. Nu aduce banii în casă. Tata o face. Nu este rațională, poate uneori instabilă. Dar e sufletul casei. Ea aduce viața în cămin (despre asta am scris în articolul acesta).

Niciodată nu vom fi îndeajuns de recunoscători. Pentru nopțile nedormite la capul bebelușului plângăcios. Pentru masa întotdeauna pregătită – și când a avut chef de gătit, și când nici nu voia să o vadă pe Jamila cu tigaia. Pentru paturile calde și așternuturile curate. Pentru cămașa călcată și ghetele curățate de noroiul din stradă. Pentru cântecele de seara și povestioarele de noapte bună.

Niciodată nu vom ști ce înseamnă mama. Cel puțin, noi, bărbații, niciodată! Surorile, soțiile noastre mai au o ocazie… Abia atunci vor ști că nu e ca în joaca de-a mama și de-a tata. Că e mult mai mult decât un joc. E o casă de întreținut, un bărbat de răbdat și… copii de crescut! E o cariera la care se renunță, vise spulberate (“până face 18 ani…”) și, uneori, o rutină mohorâtă. Ca o astenie de primăvară prelungită.

Niciodată un adolescent nu va cunoaște îngrijoararea maicii lui. Se întoarce tot mai mult cu spatele, îi aruncă vorbe peste umăr și se închide în camera lui. Mama rămâne în spatele ușilor închise. Va trebui să ajungă soț și tată ca să decodeze semnalele inimii feminine. Așa suntem noi: apreciem oamenii doar când sunt departe de noi, când părăsesc orizontul care se vede din dreptul porții părintești, sau când nu mai sunt. Prea târziu…

O mama nu va primi niciodată ce merită. Cât merită… E imposibil! E o viață investită în cei dragi… Aceștia nu au cum să îi răsplătească dragostea, eforturile și grija pentru ei. Poate doar indirect, fiind și ei, la rândul lor, jertfelnici pentru partenerii lor de viața și copii, nepoți…

Săptămâna femeii se încheie. Florile din vaze s-au ofilit. Femeile și mamele rămân! Să le prețuim!

În loc de încheiere:

Godfrey Winn spunea că nici un bărbat nu ajunge la succes fără o bună femeie în spatele său, fie ea soție sau mamă. Dacă sunt amandouă, el este de două ori binecuvântat. Mare adevăr!

Dumnezeu să binecuvinteze toate mamele. Nu doar de 8 martie! Și, în special, pe mama mea!

Alta e să conduci o femeie

Un profesor de istorie preda într-o sală plină de studenți. Unul dintre ei ridică o întrebare. Grea:

-Domn’ profesor, de ce în trecut unui copil i se permitea să conducă o țară la 8 anișori, dar se putea căsători doar la 18 ani?

-Hmm… Îți voi da răspunsul cel mai scurt: una e să conduci o țară, alta e să conduci o femeie…

Înțelept răspuns. Niciodată o țară sau o patrie nu se va putea compara cu partenerul nostru de viața feminin. Dacă o țară are un zăcământ limitat, soția e plină de resurse creative. Nelimitate! Cu ea ne facem selfie-uri, cu ea decorăm casa, cu ea în city-break-uri. Chiar dacă pare doar un bla-bla de la starea civilă sau un clișeu, ne e alături la bine și la rău, în sărăcie și în belșug, în boală sau suferință. Mai ales atunci!

Dacă un teritoriu îl poți părăsi oricând, îndreptându-te spre orice tărâm cu valută (doar cu buletinul întins la tejgheaua graniței), soția e companionul pe viață. Lifetime guaranteed cum zice americanu’. Păcat că mulți merg azi la notar, pe vreme de criză, nu pentru imobiliare, ci pentru divorțuri amiabile. Că e mai ieftin decât în instanță… Despart prea devreme ce a unit Dumnezeu.

Fiecare țară are o zi națională. Alături de Ea – toate zilele sunt speciale! Ne e dată de sus, nouă, bărbațiilor, pentru a avea o viață mai condimentată. Mai dulce! Nu doar de Valentine’s sau Dragobete. Nevasta ne face să zâmbim cel mai des. Uneori – să râdem incontrolabil. Amintirile memorabile sunt cu Ea. Verificați albumul cu poze… Femeia e sufletul casei!

Cei care conduc o țară fac asta pentru faimă și putere. În căsnicie, conduci o familie din dragoste și dintr-o grijă neegoistă de a fi în folosul celor dragi. Alta e să conduci cu gândul de a nu conduce ceva! Cred eu, nimic în familie nu îl împlinește mai mult pe un bărbat decât fericirea soției sale; el este întotdeauna flatat că este sursa acestei fericiri…

Nu o țară naște fii! (așa cum afirma fostul dictator socialist). Ci soțiile noastre. Dragele noastre purtătoare de miracol dumnezeiesc. Se cunoaște că cea mai mare binecuvântare pentru un evreu, de când lumea și pământul, era pântecul productiv. Viața! Copiii zburdând în jurul părinților. Rămâne încă de actualitate…

Franz Schubert spunea că „Fericit este bărbatul care întâlnește un adevărat prieten, dar cu mult mai fericit este cel care află un bun prieten în soția sa.”

Dumnezeu să binecuvinteze toate soțiile. Nu doar pe 1 martie! Și, în special, pe soția mea!

Uite, ce frumos e ăsta micu’!

Trăim într-o epocă în care ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place. Petrecem în oglizi ceasuri, zeci de minute la coafor, ore întregi la unghii, și zile, una după alta, la fitness. De ce? Pentru ca să arătăm (mai) bine! Nu e greșit să te îngrijești, dar e teribil să ai o dorință nesănătoasă și nesățioasă de a arăta bine. Adevărul e că societatea și tiparele moderne ne îndeamnă să punem acest accent pe aparențe. Pe ce se vede! Și așa și facem…

Ca și părinți îl favorizăm și îl cocoloșim mai mult pe cel mai dragălaș dintre prunci. Uite, ce frumos e ăsta micu’! Ca învățători, punem etichete copiilor după figura care ne răsare de după bancuță. Ca angajatori, alegem secretara cu decolteul cel mai generos. Partenerul de viață ni-l alegem după  prima impresie. De fapt, așa îi și spune – dragoste la prima vedere. Și așa mai departe…

Problema e că suntem învățați de mici cu acest mecanism de triere a celor din jurul nostru. Cu toții îi răspundem altfel unui copil isteț și drăguț decât unui neatrăgător. Copiii știu deja de la o vârstă foarte fragedă ce valoare au. Sau, mai bine zis, ce valoare li se dă! Pentru copilul chipeș, lumea este iubitoare și una care îl acceptă cu bucurie. Pentru rățușca cea urâtă, lumea este crudă și plină de respingere.

Cât de nedrept este să răsplătești o persoană – un copil mic, un adolescent sau un adult în devenire – pentru ceva pentru care nu are niciun merit. Nimeni nu contribuie sau își alege frumusețea la naștere… Și mai rău, cât de inuman este să pedepsești sau să distrugi o astfel de persoană  din motive care sunt dincolo de posibilitatea lui de a le controla!

Ce trist este că, astăzi, mai mult ca oricând, există femei (și nu puține) care își bazează sentimentul valorii lor după numărul bărbaților care le remarcă sau pe faptul că cineva le remarcă. După fluieratul fals al tipilor din bolide de la semafoare. După avansurile senzuale ale colegilor de la serviciu. Sau după numărul like-urilor de la postările proprii indecente…

Ce e de făcut?

Trebuie să răsplătim și să promovăm comportamentul (autentic), caracterul (integru) și loialitatea. Trebuie să îi comunicăm acestei generații că există lucruri mult mai importante decât înfățișarea. Trebuie să le spunem adevărul acelor tineri care se tem că vor fi lăsați pe dinafară în jocul împerecherii, datorită modului cum arată.

Trebuie să redescoperim principiul cristic care ne învață că: de cele mai multe ori, există o imensă prăpastie între aparență și inimă! Între trup și suflet! Între ce se vede și ce este ascuns. Între superficialitatea exterioară și profunzimea interioară…

Trebuie să afirmăm sus și tare că adevărata fericire nu constă în a da bine în ochii celorlalți. Nici în botox-uri, nici în silicoane, nici în transfigurări estetice sau schimbări de sex! Ci în a fi frumos în interior, înainte de toate. Frumusețea e radiantă! Vine de la sursă spre exterior!

Creatorul te-a făcut frumos! Bucură-te și radiază!

Sunt atâția care au nevoie de lumina ta…

Tineri și neliniștiți

Tinerețea o începem astăzi prea devreme. Pe la 12 ani. O numim adolescență. Și o sfârșim destul de târziu. Unii rămân tineri și la 50 de ani, alții chiar și octogenari fiind. Tineri în suflet, sau tineri la minte (imaturi). E perioada cea mai cea. Totul sau nimic!

E cea mai ciudată perioadă. Ești mereu prins între cuibul părinților și independența pe care ți-o promite o chirie dintr-o grasonieră. Mereu între banii tăi și banii casei. Pentru școală, te vezi prea mare. Pentru lucru, ești prea mic. Stai treaz când ar trebui să dormi. Și invers!

E perioada marilor porcării. Tinerele, vara poartă cizme peste genunchi cu găurele, iar iarna umblă în teniși Converse prin zăpadă. Băieții, bagă steroizi în ei, ca să tragă de fiare, iar la 30 de ani ajung impotenți. Sunt anii în care îți vinzi sănătatea pentru bani. Peste ani și ani, ai da toți banii din lume pentru un strop de sănătate…

E cea mai dureroasă perioadă. Acum pierzi cei mai buni prieteni. Înveți ce înseamnă să te lovești de oameni. Ieși din globul de sticlă a celor 7 ani de acasă… Iubești și/sau urăști la cote maxime: școala, viața, părinții, Dumnezeu, fosta, fostul… Dar durerea face parte din peisajul vieții. Cu cât o înveți mai repede, cu atât o vei suferi demn mai târziu…

E cea mai importantă perioadă. Acum te formezi. Ești azi macheta care va zbur(d)a în societate mâine. Caracterul (mai multe aici)– dacă pierzi trenul până pe la 18 ani, nu îl mai recuperezi. Niciodată! Eventual mai poți schimba lavabila. Dar structura de rezistență rămâne cea pe care ai format-o în acești ani.

Tineri și neliniștiți!

Tineri, dar singura generație care mai poate ridica o Românie cu fruntea sus este a lor…

Angajatele full-time

Majoritatea oamenilor petrec, în medie, câte 8-9 ore la locul de muncă. Pe voi vă numesc casnice! Și presupun că voi aveți foarte mult timp liber… De fapt, voi sunteți singurele care nu aveți program limitat de muncă. Voi lucrați full-time– în adevăratul sens al cuvântului. Vă îngrijiți de toate și de toți…

De casă. Că este mică sau mare, pe un etaj sau două, sarcina voastră este să o păstrați curată, aranjată și, eventual, împodobită(de Crăciun). Aspirator, mop și lavete în dotare, aproape zilnic… Cei mici vă și ajută să aveți spor!

De masă. Minim 3 mese să aibă toți membrii familiei – acasă sau la pachet. Desigur, ținând cont de alergiile copiilor și de pretențiile soților… Dacă mai urmați și o dietă, lucrurile sunt mai dificile. Poate locuiți și cu părinții/socrii sau îngrijiți de un octogenar – lucrurile se complică enorm.

De copii. Cu primul e mai frumos, totul e nou și interesant. Un fel de Surprize, surprize!,dar fără Andreea Marin. De la al doilea, situația este mai grea, iar la următorii – rutină și iar rutină. Doar anii și clasele școlare se modifică, nevoile rămân aceleași, dar se amplifică. Și se multiplică! Ah… până la a crește copii, aveți de dus întâi o sarcină timp 9 luni – uneori multiplă…

De facturi. Și cumpărături. Și drumuri prin oraș cu hârtii și alte chestii birocratice – care se rezolvă până la amiaz, deoarece programul scurt al bugetarilor îl împiedică pe soț să le rezolve după ce iese de la serviciu.

De restul… Tot ce nu am inclus aici și are legătură cu voi, ca matroane ale căminului.

De cele mai multe ori, nu mai aveți timp și pentru voi…

Nu sunt misandru sau adept al mișcării feministe, dar…

Respect, mămicilor!

Eroii dietelor

Sunteți unii din cei care ne înconjoară, membri ai famililor noastre, prieteni dragi și colegi de muncă. Vă vedem zilnic, dar nici nu știm, de multe ori, ce poveri purtați în adâncul sufletului. Aveți lupte grele de dus, dar vă luptați…

Cu propria greutate, Cu kilogramele depuse și rămase în urma nașterii sau datorate dereglărilor hormonale ori problemelor cardiace sau moștenirilor genetice. E lupta cu propriul trup, care, parcă uneori nu mai ascultă sau pur și simplu o ia razna.

Cu miștoul semenilor. Nu de puține ori cei din jurul vostru vă atacă cu fraze de genul De când începi, de mâine? sau La ce zi ești astăzi? Cea de dulciuri…?. Deseori aceste remarci gratuite sunt descurajatoare, dar totuși voi continuați să luptați.

Cu ispitele interzise. Cu felia de tort pusă sub nas la celebrarea zilei de naștere a celei mai bune prietene, care vă ruinează 2 luni de muncă dietetică, cu micile gânduri fugare care vă îndeamnă să renunțați, cu mesele îmbelșugate de Sărbători…

Cu timpul și disciplina. Pentru că a ține o dietă ca la carte necesită timp – de procurare a celor necesare, de pregătire, plus muultă disciplină și organizare sănătoasă în toate aspectele zilnice. Mulți ați vărsat și lacrimi la un moment dat, dar nu ați renunțat!

Cred că cu toții avem câte ceva de învățat de la voi,
Eroi ai dietelor…

Moș Nicolae și Sfânta Nuielușă

Vine seara, în 5 decembrie, în fiecare an – fără excepție! E un fel de ante-mergător al celui mai moș dintre moși, un soi de Ioan Botezătorul al lui Crăciun, bătrânul. Este Nicolae, zis Cizmuliță.

Ne-am învățat copiii că există doi moși darnici, iar dacă nu le iasă cu primul, la începutul lunii, au timp să se cumințească în următoarele zile, până în ajunul celui de-al doilea… Îi învățăm să manipuleze.

Le promitem sfânta nuielușă , dacă e criză sau nu avem bani suficienți să le îndeplinim dorințele costisitoare. Oricum ar fi, ei știu ca o ciocolată tot primesc cumva-cumva. Îi învățăm lingușeala.

Nu le dăm cadouri substanţiale. Asta, în primul rând, pentru că e Post şi în al doilea rând, pentru că va urma un cadou mai mare, de la Moş Crăciun. Un soi de teatru al părinților – cu protagoniști: mama în 5, tata în 24 – de care până și cei mai mici s-au prins deja. Îi învățăm cum să joace teatru și arta prefăcătoriei.

Le sugerăm – indirect, ce-i drept –  să fie mai buni doar o lună din doisprezece și doar pentru o recompensă sau două – pe prima o vor consuma iute a doua zi, iar de a doua se vor plictisi repede și o vor arunca cât-colo până de Revelion. Îi învățăm cum să fie materialiști și egoiști.

Și ne mirăm că la început de an nou nu ne mai înțelegem cu ei…