Trăind mereu în trecut

E ora 15.00 acum în România. 22 februarie. In Hong Kong, lumea se apropie de miezul nopții. Putem spune că noi trăim în trecut față de asiaticii care sunt tot în fața noastră, zi de zi. Cu toate acestea, vom prinde și noi noaptea în câteva ore. Rău e pentru cei care trăiesc în trecut ca stil de viață, nu ca fus orar.

Sunt atâția care au rămas în copilărie. Au 30 sau 40 de ani, dar se comportă ca un copil cu vârsta formată dintr-o cifră. Dacă îi calci pe bătătură strigă. Dacă îi trimiți din cuibul părintesc, ca să își găsească un rost în viață, cad în depresie. Se închid în camerele lor și o dau pe seriale…

Sunt mulți care s-au pierdut în Epoca de Aur. Aceștia nu mai văd nimic bun, nici în prezent, nici în viitor. Pentru ei românul Nicolae era mai bun decât actualul neamț Klaus-Werner, copiii erau îngeri odinioară, acum sunt demoni, bisericile erau mai pline, iar barurile mai goale.  Am scris despre asta și în articolul Oare chiar era mai bine?

Prea mulți sunt cei care se blochează în regretele legate de un Iartă-mă spus prea târziu. Sau niciodată. Ori de un traiect profesional propus – sau impus uneori – ratat. Ei nu pot trece mai departe, nu pot încheia un capitol neîncheiat cum se cuvine. Trăiesc din inerție, purtați de vinovăția elogioasă a eșecului…

Prizonierii trecutului! Pentru aceștia paharul nu este și nu a fost niciodată plin. Și e din ce în ce mai gol. Doar capra vecinului s-a mai îngrășat. Ce e azi nu se compară cu odinioară. Ce vremuri…

Nimeni și nimic nu este mai tare decât trecutul. Nimeni și nimic nu îl poate schimba. Este implacabil. Nici Dumnezeu nu îl uită. Doar nu are amnezie… Dar alege să nu își mai aducă aminte de trecutul negru al păcătosului mărturisit. Asta, pentru că a trăi în trecut este dureros.

Nu poți avea o zi de mâine mai bună dacă te gândești tot timpul la ziua de ieri…

Paradoxurile faptelor noastre

Faptele unui om vorbesc despre caracter, despre existența sau absența celor 7 ani de acasă, despre cultura și educația acestuia. Despre ce este el de fapt, până la urmă. Omul modern se confruntă cu unele paradoxuri ale propriilor lui fapte.

Nu face ce spune că va face. Doar dacă îi convine! Dacă se schimbă circumstanțele în mod nefavorabil pentru el, își retrage cuvântul, bate în retragere sau se eschivează. Un fel de scopul scuză mijloacele! Nu-i mai place situația, nu mai face ce a promis…

Face ce spune că nu va (mai) face. Fumează două pachete pe zi, iar apoi îl avertizează pe copilul său adolescent să nu care cumva să îl prindă cu țigări. Apoi, cere celor din jurul său ceea ce el nu poate obține. Imposibilul de la angajați. Ca un cămătar nemilos…

Face ce face și celălalt. Imită non-stop. Stilul de viață al stelelor de pe ecrane. Stilul casei vecinului. Și al gardului. Și al caprei… Se estimează că omul postmodern își irosește trei pătrimi din viață încercând să îi imite pe cei din jurul său. Să aibă ce au ei. Să fie ca ei. Asta, pentru că celălalt sfert din viață îl dormim…

Lasă deșeuri peste tot, iar apoi își plânge de milă. Și creează partide verzi, ecologice. E ca și cum ai eșuat să te sinucizi și suni ambulanța. Să salveze ce mai poate. Scria pe un traseu montan: Gunoi lași, gunoi ești!

Oricum, ceva din ceea ce ești se va vedea în ceea ce faci…

Hai să facem ce spunem că vom face, să nu facem nimic din ceea ce afirmăm că nu vom face, să nu mai facem tot timpul doar ce face toată lumea și să nu ne-o facem cu mâna noastră

Valentine, Valentine…

Vii și tu o dată pe an, ca Moșu’ de Crăciun. Nu e nici iarna gata, nici primăvara sosită. Dar tu apari… Și dai peste cap multe lucruri.

Valentine, încurajezi prostia. 73% dintre cumpărătorii de flori de Valentine’s Day sunt bărbați, și doar 27% femei. DAR, peste 15% dintre aceste femei își trimit singure flori în această zi. Ca să pună si ele o poză cu zâmbet fals pe rețele…

Valentine, distrugi orice simboluri. Între 13 și 15 februarie se vând mai mulți trandafiri roșii și mai multe cutii de ciocolată în formă de inimă decât în tot anul. Roșul nu mai e culoarea dragostei, ci nuanța comerțului cu iz romantic. Iar inima nu mai pulsează sub clar de lună, că e de ciocolată…

Valentine, promovezi promiscuitatea. Tot în această perioadă au loc și cele mai multe divorțuri de peste an. Promovezi aventuri de-o noapte! Dimineața, procese la tribunal. Partaj, copii împărțiți, cămine sfâșiate. Ai inventat chiar și căsătoria de o zi, așa pentru divertisment. Și frângerea sufletelor fugare…

Nimic nu e sfânt de sărbătoarea Sfântului Valentin! Ortodoxia l-a înlocuit cu Chiril și Metodiu în calendare. Așadar, nu greșim atunci când spunem că Valentine’s Day, cu tot „marketing-ul” aferent este, în România – și nu numai – o „sărbătoare” fără sărbătorit…

Cine pierde trenul în 14, mai are o șansă în 24, de Dragobete.

Bine că în martie vine primăvara! Mai scăpăm de ursuleții de pluș, trandafirii artificiali și șampania ieftină. Ne mai trezim și noi din hibernare la realitate…

Decizii în oglinda retrovizoare

Dac-ar fi să mă nasc iarăși și s-aleg anume spațiul,
Tot pe plaiul mioritic, în Ardeal, mi-aș pune locul.
Că-i mai molcom traiul și mai dulce
Și mai albă pâinea, chiar de-i mult muncită…
Chiar de leafa nu-i valută, ș-alocația – o nimica!

Ar fi România Mare, țara care-a dat valoare,
În Balcani, în Europa și dincolo de hotare.
Că-i mai bine aici, în pace
Mai aproape de cei dragi, chiar de dincolo băltoaca are pește…
Chiar de-n Spania și-n Germania euro te amăgește!

Aș alege tot un om de rând să fiu, harnic și cutezător,
Nu un tip ieșind din Bentley, cu un râs zeflemitor.
Că-i mai bin’ să strângi cureaua
Sa-ți administrezi venit cinstit, să cunoști ce e ROBOR-ul…
Chiar de-i greu adesea, știi – termini rata și-ți iei zborul!

Și-aș fi tot un familist, cel puțin foarte convins,
Partener de viață – tot EA, care inima mi-a prins.
Că-i amară viața-n garsonieră, cuc
Și mai tristă, și mai dură, chiar de-ajungi as în profesie…
Chiar de urci pe trepți de-onoruri, singur – intri în depresie!

Aș vrea tot o viață plină, de esență și cu scop,
Nu să fug în chip agnostic, ca vrăbiuța – țop, din loc în loc.
Că-i frumoasă viața de creștin
Și cu rost, și cu folos, chiar dacă credința-i zdruncinată tot mereu…
Chiar de nu se vede luminița în tunel, EL rămâne veșnic Dumnezeu!

Ne plac artificiile!

Probabil ca am rămas cu unele ticuri din perioada lui Nicu și a Elenei. Posibil să fi vorbit prea mult acel limbaj de lemn comunist și să fi rămas cu el și generația actuală. Cert este că ne plac artificiile! Cele verbale. Nu doar cele de la Revelion… Împachetăm cuvintele grele și urâte în ambalaje mai frumoase, mai ușor de digerat.

Îi spunem neoplasm. Parcă ar fi ceva frumos. De fapt, el e o tumoră care roade tot ce îi iese în cale. Oase, ficat, creier, plămâni. Încercăm medical să mai îndulcim acele ultime 3 luni sperate în urma investigațiilor la Tg. Mureș.

Am denumit-o întrerupere de sarcină. Nu, nu putem să îi spunem pe nume. Asta, pentru că știm că oricum l-am numi (embrion, făt, fetus, etc.), el este un suflet viu. Există viață embrionară! De aceea, nu suportăm termenul avort. E prea grotesc. Crimă infanticidă. Dar, dacă doar întrerupi ceva, pare în regulă…

Popa îi spune la groapă o trecere în neființă. Asta, deorece dacă s-ar pomeni cuvântul moarte, bocitoarele ar începe cu refrenul cum te-ai dus… Ne e frică de ea, fugim cu tălpile la șezut către clinici și magazine naturiste, crezând că crema cu Q10 ne va transforma în nemuritori. Tineri și neliniștiți! Cu toate acestea, termenul macabru nu are greutate mai mare ca viața! Și oricum, nu e o trecere în neființă. Atunci vom fi cele mai adevărate ființe!

Am inventat și o îndulcire modernă. Îi spunem anorexie. De fapt, ea este doar o moarte lentă, prin inaniție, într-o țară îmbelșugată. E ca și cum ți-ar fi sete în mijlocul ploii! Femeile, fac orice pentru a rămâne sau a ajunge suple. De tras prin inel! Se înfometează zilnic. Lună după lună. Într-un an, devin anorexice. Și-au îndeplinit visul: sunt slabe, în sfârșit! Dar mor de depresie…

Am denumit-o adolescență. După al doilea război mondial. Asta, pentru că nu știam cum să îi spunem unei perioade de tranziție dintre copilul ce face pe adultul și adultul ce face pe copilul. Am oferit fetelor de 10 ani posibilitatea de a umbla pe tocuri, iar băieților de 12 anișori bani de discotecă. Acum e club. Sau pub. De aceea, adolescența a devenit o bombă cu ceas pentru mai toți părinții și profesorii.

Artificiile le folosim des. Prea des! Încercăm să ne creăm o lume de iluzii. Un glob de sticlă. În care să nu existe cancer, avort, moarte, depresie anorexică, perioadă de vârstă critică și alte dureri existențiale.

Reușim doar să ne ascundem după deget! DAR, ceea ce sărbătorim în decembrie (ante-artificii), Întruparea, vorbește tocmai despre faptul că Cristos a venit să ia asupra Sa toate aceste lucruri neplăcute și oribile, le-a pironit pe cruce și ne-a adus Viața. Prin Înviere!

Dincolo, nu mai există artificii!

Uite, ce frumos e ăsta micu’!

Trăim într-o epocă în care ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place. Petrecem în oglizi ceasuri, zeci de minute la coafor, ore întregi la unghii, și zile, una după alta, la fitness. De ce? Pentru ca să arătăm (mai) bine! Nu e greșit să te îngrijești, dar e teribil să ai o dorință nesănătoasă și nesățioasă de a arăta bine. Adevărul e că societatea și tiparele moderne ne îndeamnă să punem acest accent pe aparențe. Pe ce se vede! Și așa și facem…

Ca și părinți îl favorizăm și îl cocoloșim mai mult pe cel mai dragălaș dintre prunci. Uite, ce frumos e ăsta micu’! Ca învățători, punem etichete copiilor după figura care ne răsare de după bancuță. Ca angajatori, alegem secretara cu decolteul cel mai generos. Partenerul de viață ni-l alegem după  prima impresie. De fapt, așa îi și spune – dragoste la prima vedere. Și așa mai departe…

Problema e că suntem învățați de mici cu acest mecanism de triere a celor din jurul nostru. Cu toții îi răspundem altfel unui copil isteț și drăguț decât unui neatrăgător. Copiii știu deja de la o vârstă foarte fragedă ce valoare au. Sau, mai bine zis, ce valoare li se dă! Pentru copilul chipeș, lumea este iubitoare și una care îl acceptă cu bucurie. Pentru rățușca cea urâtă, lumea este crudă și plină de respingere.

Cât de nedrept este să răsplătești o persoană – un copil mic, un adolescent sau un adult în devenire – pentru ceva pentru care nu are niciun merit. Nimeni nu contribuie sau își alege frumusețea la naștere… Și mai rău, cât de inuman este să pedepsești sau să distrugi o astfel de persoană  din motive care sunt dincolo de posibilitatea lui de a le controla!

Ce trist este că, astăzi, mai mult ca oricând, există femei (și nu puține) care își bazează sentimentul valorii lor după numărul bărbaților care le remarcă sau pe faptul că cineva le remarcă. După fluieratul fals al tipilor din bolide de la semafoare. După avansurile senzuale ale colegilor de la serviciu. Sau după numărul like-urilor de la postările proprii indecente…

Ce e de făcut?

Trebuie să răsplătim și să promovăm comportamentul (autentic), caracterul (integru) și loialitatea. Trebuie să îi comunicăm acestei generații că există lucruri mult mai importante decât înfățișarea. Trebuie să le spunem adevărul acelor tineri care se tem că vor fi lăsați pe dinafară în jocul împerecherii, datorită modului cum arată.

Trebuie să redescoperim principiul cristic care ne învață că: de cele mai multe ori, există o imensă prăpastie între aparență și inimă! Între trup și suflet! Între ce se vede și ce este ascuns. Între superficialitatea exterioară și profunzimea interioară…

Trebuie să afirmăm sus și tare că adevărata fericire nu constă în a da bine în ochii celorlalți. Nici în botox-uri, nici în silicoane, nici în transfigurări estetice sau schimbări de sex! Ci în a fi frumos în interior, înainte de toate. Frumusețea e radiantă! Vine de la sursă spre exterior!

Creatorul te-a făcut frumos! Bucură-te și radiază!

Sunt atâția care au nevoie de lumina ta…

Viciile noastre de toate zilele…

Următorul articol este inspirat din fapte reale. Din realitatea zilnică.

Mă aflam în sala de așteptare a unui cabinet oftalmologic. Eu și încă trei pacienți. La fel de nerăbdători ca mine. Încep discuțiile de rigoareDin ele am aflat că ne găseam în aceeași încăpere un nefumător și trei fumători. Profesioniști. Am ascultat mai mult, dar am și intervenit. Atunci când se aștepta o replică și de la mine…

Primul se lăuda cu o oarecare nostalgie că în anii ’90 își procura țigări la sfert de preț. Ce mai contrabandă era pe vremea lui Iliescu… Era supărat că nu mai are banii de odinioară, ca să își mai permită două, trei pachete pe zi. 50 de lei zilnic pe țigări? întreb eu. Nu, nu mai îmi permit. Dacă îi puneam deoparte anii aștia, aveam acum două case mi se răspunde cu regret.

A doua – o doamnă la vreo 55 de ani a intrat si ea in hora tabacelor cu povestea ei. Căsătorita de ani buni, soțul ei sub același viciu. Ne spune că de câteva luni încoace și-au secționat bugetul familiei în două. I-am zis soțului că nu mai suport să fumeze atâta. Dublu cât fumez eu! Să își cumpere din banii lui dacă vrea… Intervin eu – Bine că ați rămas împreună. Alții de la certuri de-astea… Ea – Nici mult nu mai aveam. Dar suntem bătrâni, ne făceam de râs, îmi răspunde cu un zâmbet șters.

Al treilea personaj intră și el în dialog. Eu nu înțeleg de ce suntem noi bolnavi. Tata și bunicul fumau ca locomotivele, dar erau sănătoși tun. Eu… boli cronice de plămâni, diabet, dioptrie mare. Ceilalți îi răspund – Păi, munceau mai mult. Mâncau mai bine. Omul era foarte decepționat. Dar nu din cauza că țigăriile i-au nenorocit sănătatea, ci de ciudă că alții fumau la fel de mult ca el și nu aveau nicio problemă. Aparent…

Cu toții avem viciile noastre. Unii, vizibile (semnalizate cu fum), alții, ascunse. Trăim într-o lume care ne captivează! Dar în mod negativ. Suntem captivi. Ai narcoticelor. Ai pornografiei. Ai banului. Ai stimei de sine. Ai Netflix-ului.

Viciile te mint. Îți promit multe! Dar îți iau totul și nu îți oferă nimic, într-un final… Te duc în pragul divorțului. Îți distrug economiile. Chimio-terapie și anus contra naturii… Unora le înegrește sufletul întocmai ca plămânul unui fumător, iar pentru alții, ele sunt fatale.

Am citit, astăzi, în ochii interlocutorilor mei, mult regret, durere și o dorință de dacă ar fi să o iau iar de la început… Toți au folosit expresia „m-aș lăsa”. Și toți au recunoscut că nu pot! Nu pot singuri. Nu pot cu ajutor. Nici cu plasturi antitabac. Nici în clinici. Suntem neputincioși toți în fața viciilor!

Fiecare este înrobit de ceea ce este învins! Am abolit sclavia, dar am devenit robii propriilor dependențe!

P.S. Este Cineva care poate să dezlege orice viciu. Să rupă orice lanț. Să înlăture orice dependență!

Ce mai citesc românii…?

Topurile marilor librării online vorbesc despre trendurile de lectură ale românilor. Adică despre ce cărți cumpără. Ce titluri îi interesează. Ce pagini răsfoiesc. Am urmărit și eu astfel de clasamente literare întocmite pe anul 2018 și m-am crucit! De ce?

Românul citește literatură motivațională. Ca să îl urnească cumva, cumva de pe rețele sociale. Pentru a-i da un imbold. Mai bine i-ar da un șut undeva! Am ajuns niște adulți copilăroși. Ne trebuie motivație pentru orice: muncă, familie și dat cu aspiratorul… Trebuie sa ni se spună mură-n gură. 5 pași spre succes. 10 spre fericire…

Românul citește tot mai multe cărți umaniste. Pentru dezvoltarea eu-lui. Pentru redescoperirea sinelui. (Ca și cum s-a descoperit o dată și nu i-a convenit). Vrem să fim buricul pământului. Totul să se învârtă în jurul nostru, nu al Soarelui. Eu-l pe primul loc. Stomacul meu. Portofelul meu. Comoditatea mea. Cum să îmi fie MIE bine? O psihologie bolnavă a sinelui… Cărți și selfie-uri!

Românului îi place literatura scepticismului. Tot ce e nou și întoarce cu susul în jos orice principii, dogme și adevăruri. Potopul postmodern! Nimic nu mai e absolut. Totul e relativ. Dan Brown ne ajută cu Codul lui Da Vinci, Igor Bergler cu Biblia Pierdută și alte porcării… Ne plac chestiile noi și anti-tradiționale. Mai facem și pelicule după ele…

Românul este tot mai atras de orientalism. Osho, guru și învățător spiritual indian, ne învață cum să ne descătușăm forțele interioare, iar Dalai Lama cum să medităm stând în cap. Au apărut și covorașele yoga la Lidl și în Kaufland, împreună cu cărțulii „Cum să…?” Nu am știut noi până acum cei îi lipsea Europei creștine… Hmm.

Românului îi place, nu în ultimul rând, literatura senzuală. Eu i-aș spune pornografică! Nu știu cum sună pentru mulți titluri ca Suge-o Ramona! sau Divorțurile amanților, care au făcut vervă recent. Dar pentru mine sună a sexualitate scrisă. Peste 2 milioane de cărți de acest fel citite în ultimul an. Nimic nu mai e sacru. Dăm tot din casă! Și din dormitor…

Biblia, romanele autentice, cărțile valoroase nu se mai citesc azi… Nici nu se mai (prea) vând. Nu-s în topuri! Doar le mai șterge bunica de praf, din când în când…

Ce se scrie astăzi? Ce se cere! Ce se cere…? Literatura motivațională, umanism, scepticism, religii orientale și senzualitate.

Nu mai vorbesc de e-books… Vom deveni (niște) roboți care vom răsfoi ecrane!

Hora Unirii după 160 de ani

Dacă ar fi să facem un interviu stradal la întâmplare și să îi întrebăm pe cetățeni ce sărbătorim în 24 ianuarie, ne-am minuna de răspunsuri. Cu siguranță… Unii ar spune că pe Cuza, alții Marea Unire (chiar dacă a fost Mica), alții România, Hora Unirii, sau pe Dragnea – că ne-a dat liber… În acești 160 de ani de la realizarea acestui ideal s-au întâmplat multe, nu mai ieșim la Horă în piețe. Urmărim parade la TV și pe smartphone.

Nu mai putem cânta Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română, pentru că inima noastră nu mai e legată de glie. Totul e vestic. Ceasul e elvețian, mașina e nemțească, visul – american. Copiii noștri vorbesc mai bine germana decât româna… Sa-nvârtim hora fratiei pe pamântul României?? Pământul nostru a rămas cam gol. Suntem aproape 4 milioane dincolo, pe alte pământuri…

Românii nu mai pot intona Iarba rea din holde piară, piară dușmănia-n țară! atâta timp cât  partidul de opoziție e acolo sus, nu pentru a ține un echilibru, ci pentru a băga bețe-n roate celui de la guvernare. Părcă tot mai multe buruieni sunt în holdele demnitarilor… Coborâm la popor: Între noi să nu mai fie, decât flori și omenie? Și noi ne mâncăm unii pe alții. Zilnic. Florile și omenia apar doar la înmormântări. Prea târziu…

Transilvania nu mai pot spune Măi muntene, măi vecine, vină să te prinzi cu mine, pentru că nu îi mai suportă. Sibienii sunt oripilați când văd mașini cu plăcuțe de VL în trafic. Ungurii își fac enclave. Moldovenii vorbesc prea mult. Ardelenii-s prea molcomi… Ca Iohannis. Ce să mai continuăm: Și la viață cu unire, Și la moarte cu-nfrățire…? Sloganul de azi e: decât să îi meargă bine numa lui, mai bine picăm amândoi…

Totuși, e o strofă pe care o pot recita investitorii străini: Unde-i unul, nu-i putere la nevoi și la durere. Unde-s doi, puterea crește… La furat aur. La secătuit Roșia Montană. La despuiat ultimele păduri virgine ale Europei… Bine, și studenții mai pot fredona, acum, în sesiune unde-s doi puterea crește, iară nota se mărește… Românului îi place camaradaria numai când e cu cagula pe față.

Amândoi suntem de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă… dar din păcate am uitat să ne tratăm egal, uman.  Am fost creați să iubim oamenii și să folosim lucrurile. Însă, noi facem lucrurile exact pe dos… Amândoi avem un nume, amândoi o soartă-n lume… dar secularismul și relativismul post-modern ne-au șters orice nume, orice scop – suntem doar materie, atomi în descompunere… Soarta? Supraviețuirea. Celui mai puternic…

Vin’ la Milcov cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare peste-a noastre vechi hotare. Aici ne-a ajutat Uniunea Europeană. A secat toate granițele. Acum treci Milcovul cu buletinul. Rezultatul? Nu ne mai prețuim țara! Cum prindem un weekend prelungit, cum luăm Wizz-ul și zburăm. City-break. Și nu mai vedem grandoarea Făgărașilor, cultura Bucovinei, unicitatea Deltei, spectacolele iezerelor și a cheilor. Mergem în Bulgaria la mare…

Doar finalul Horei este mai optimist: Și să vadă sfântul soare într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frățească, pe câmpia românească! Pentru aceste ultime versuri am scris acest articol. În ele sunt speranța! Îmi doresc să strălucească Soarele dreptății peste țara noastră. Reîntregită! Să vină așa-porecliții căpșunari acasă. Și să trăim frățește, pe pământ românesc!

Anul astă vine criza. Poate la anu’…

De ce nu ne iartă oamenii?

Ne învățăm copiii de mici să își ceară iertare celor ce le greșesc. Cum spui? îi provocăm noi. Și reușim să scoatem de la ei un Iartă-mă chinuit. Mai mult un mormăit decât un cuvânt. Le dăm și o ciocolată pentru această reușită… Apoi, cresc, zboară în societate, se căsătoresc și… realizează că o relație nu se repară spunând doar acest cuvânt magic. De ce? Pentru că există 5 etape ale iertării:

1.“Iartă-mă!” e primul si cel mai greu pas. Parcă ne cad epoleții și gradele de pe umeri dacă rostim aceste 3 silabe. Simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ne este rușine! Interesant că nu ne e rușine când aruncăm cuvinte otrăvitoare sau înfăptuim acte reprobabile… Dar e corectă zicala e mai greu să repari, decât să previi…

2. „Îmi pare rău. Regret!” e a doua etapă. Aici omul de la care ne cerem iertare realizează sinceritatea cuvântului rostit anterior. Sau lipsa sincerității. Dacă am spus doar un iartă-mă și nu regretăm nimic, am rămas tot în faza copilăriei. Adică rostim ce trebuie, doar ca să primim o bomboană. Acadeaua ipocriziei! Teatru…

3. “Sunt responsabil. EU am greșit” – Mulți se opresc după primii doi pași. Și se apucă de scuze. – Iartă-ma, îmi pare rău…, DAR: traficul, nevasta, ceasul, patronu’, copiii, ei sunt adevărații vinovați. Ei sunt responsabili, nu eu. Din cauza lor am întârziat. Scuze și iar scuze… Aici dăm cu bâta în baltă de multe ori…

4. “Cum pot repara? Sunt dispus să…” e pasul matur al unui om care chiar vrea să restabilească o relație! Recunoaște că a greșit și e responsabil. Și dorește să și repare. Să retragă o vorbă spusă la repezeală, să curețe un renume pătat, să vindece o inimă care a avut de suferit… Să (re)iubească!

5. “Voi încerca să nu mai repet.” această ultimă etapă e cea care spulberă gândurile de genul dar dacă mă rănește din nou? Dacă repetă același tratament…? Prin acest angajament, tu asiguri cealaltă persoană că vei depune tot efortul în a nu-i mai greși. În același punct, în aceeași situație, în același mod. Nu din nou! A greși e omenește, da! Dar a persevera e…diabolic!

De ce ni se pare că nu ne iartă oamenii? Poate am omis ceva…

Unii iartă din prima etapă. Pe loc! Cu alții va trebui să treci prin 2, 3 sau toate 5 etapele…

Dar pentru o relație adevărată, merită tot efortul! Până la capăt…

10 Year Challenge românesc

După ce în anii trecuți oameni din toate țările au acceptat diverse provocări – cum au fost cele cu înghițitul mai multor linguri de scorțișoară, Kiki challenge, turnatul unui lighean plin cu gheață în cap – a venit rândul lui 10 year challenge. Oamenii pun o poză din 2009 și una din 2019 alături ca să observe efectul trecerii celor 10 ani… Cu portretul lor, cu mașina lor, cu trilogii de filme, etc.

Va invit să mergem și mai profund în această comparație. Și să vedem cum am evoluat (sau, după caz, involuat) ca rasă umană. Adică, un fel de ce-am fost și ce-am ajuns

La începutul acestui interval, au început smartphone-urile să ajungă în mâinile multor oameni, începând cu adolescenții. Astăzi și bunica are… Acest pas înainte ne-o oferit un telefon deștept, care face (aproape) orice, dar ne-a furat relațiile. Acum, privim mai mult ecranele decât ochii oamenilor. Avem seriale la foc automat, dar nu mai știm să comunicăm…

Am devenit mai egoiști și mai narcisiști. De când cu selfie-ul… Am îndreptat camera de la natură, de la peisaje, de la mediul înconjurător, înspre noi. Înspre zâmbetele noastre false. Instagram-ul a adăugat și filtrele de imagini și alte retușuri în 2011, ca să devenim și mai ipocriți. Mai mult, în 2013, cuvântul selfie a fost introdus în Dicționarul Englez de la Oxford. Ce oficiere demnă…

A crescut salariul minim pe economie de câteva ori în țara noastră, în ultimii ani. Dar am avut proteste după proteste. Oameni tot mai nemulțumiți. Copii cu dorințe acute tot mai costisitoare, Moș Crăciun tot mai bombardat cu liste de cadouri interminabile… Cheltuim mai mult decât câștigăm. Credite cu buletinul: mașină în rate, TV în rate, Iphone în rate. Am devenit mai săraci…

Am construit o Mega-Catedrală, crezând că îl vom impresiona pe Dumnezeu. L-am impresionat doar pe badea de la sat… Am uitat că Dumnezeu preferă lemnul, nu somptuozitatea. Lemnul, și spațiile mici… Inimioara noastră cu 4 încăperi. Aducem în fiecare an apa din Iordan de Bobotează și lumină de la Ierusalim de Paști, dar suntem tot mai însetați și sufletul tot mai întunecat…

Am devenit mai cinici. Vedem un accident, facem poze. În loc să apelăm la Salvare sau să dăm o mână de ajutor… Observăm un om beat pe stradă? Îl filmăm și îl distribuim pentru amuzamentul celorlalți. Mulți au murit filmând un tsunami venind spre ei! (Au găsit alții înregistrarea printre cadavre). Ne-a crescut doza de cinism. Azi putem muri de supradoză…

2009 vs. 2019? Suntem aceeași oameni! Cu aceleași obiceiuri. Cu aceleași apucături. Doar că le-am acutizat – ne-a ajutat și tehnica mult. Din păcate, per ansamblu, am involuat… Nu, nu ne tragem din maimuță, dar ne îndreptăm cu pași repezi spre ea! Din nefericire…

Cum va fi în 2029? Mai bine să ne întrebăm dacă va mai fi un 2029. Și…, să umblăm la esențe!

Inima problemei umanității este tocmai problema inimii! Despietrește-o anul acesta!

Paradoxurile cuvintelor noastre

Paradoxul prezenței: nimeni nu vorbește în prezența noastră cum vorbește în absență. Din păcate. Pe băncuțele din fața porții în sat, prin autobuze în oraș, în strană, pe chat-uri. Bârfele sunt ca prăjiturile între sărbători – dulci la început, dar mai apoi amare. Lasă-i să te bârfească! Pe Lună nu o latră câinii? Și tot luminează. În fiecare noapte…

Paradoxul caracterului: poți folosi orice limbaj dorești, orice cuvinte atent selectate, dar niciodată nu poți spune altceva decât ceea ce ești… Cu alte cuvinte, caracterul celui care vorbește este acela care convinge, nu vorba. Din belșugul inimii vorbește gura. Ea e doar canalul de deversare al cuvintelor noastre. Din această cauză fă doar ce zice popa…

Paradoxul logoreei: cei care vorbesc cel mai mult, au cel mai puțin de zis. Curios lucru. Dar confirmat – de unii bussinesmen, de foarte mulți părinți ce își apără pe nedrept odraslele înaintea profesorilor și de (aproape) toți politicienii. Se vorbește mult. Și multe. De la microfoane și din spatele pupitrelor. Dar se transmite puțin… Sau nimic. Eternul “limbaj de lemn”…

Paradoxul promisiunilor: ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor pe care le-ai spus. Promitem în stânga și în dreapta. Nu prea putem să ne abținem. Jurăm pe ce apucăm. Și devenim sclavii promisiunilor ieșite pe vârful limbii. Însă, de atâtea ori, când nu ne “iasă” pasa, se împlinește zicala fiecare pasăre (a se citi “om”) pe limba ei (lui) piere…

Paradoxul ramolirii: unii devin malițioși verbal abia la bătrânețe. Ciudat – fără dantură mușcă mai bine! Și mai adânc. Cuvintele lor răzbună evenimente de mult apuse, frecușuri sociale ascunse în barbă sau complexul unei vieți netrăite… Seara, proteza zâmbește din pahar mulțumită!

Paradoxul umanității: îți faci prieteni mințind și îți faci dușmani spunând adevărul. Într-un mod nepotrivit, desigur. Dacă am depune tot atâta efort în a ne alege cuvintele potrivite când spunem adevărul ca atunci când mințim, am avea numai prieteni. Adevărați.

Paradoxul tăcerii: peste ani și ani, nu îți vei aduce aminte de cuvintele dușmanilor, ci de tăcerea prietenilor. Asta doare cu adevărat. Acel “puteam zice și eu ceva”, dar ai tăcut…

Alege cuvintele potrivite! Nu fi tu însuți un paradox… verbal.

“Cuvintele spuse la vremea potrivită sunt ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint…” (Proverbe XXV, 11)

De ce ninge atâta…?

E întrebarea pe care mi-am pus-o astăzi la prima oră, stând cu lopata de zăpadă în mână.

Posibile răspunsuri:

Ca să ne reamintim de puritate. Nu degeaba cel mai alb e albul ca zăpada… Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne îndepărtăm tot mai tare de inocența și curăția copilăriei. Ne întinăm cu praful vremii. Trec anii peste noi și albul apare și în părul nostru… Curățenia “de Crăciun” o facem, pe cea de primăvară nu o omitem niciodată. Dar uităm de sufletul nostru trist… Ninge – memento pentru curăția interioară!

Ca să ne dăm seama că suntem egali. Ca oameni. Doar stratul alb întins peste toate gropile și hârtoapele României ne mai aduce aminte că suntem toți la același nivel. Suntem de-un neam. Că suntem frați. Sau că ar trebui să fim… Omătul depus pe vârf de munte și pe văi, în sate și în capitală, pe căruță sau pe SUV-ul primarului, ne aduce aminte să iubim. Necondiționat. Pe toți semenii… Ninge – memento pentru iubirea aproapelui!

Ca să ne amintească de fericire. Fericirea e formată din micile bucurii ale vieții. Prima ninsoare ne surâde întotdeauna. Apare prima dată pe Facebook. Și e sărbătorită pe Instagram. Apoi, devine monotonă. Tot așa cum un curcubeu, după ce stă mai mult de 15 minute pe cer, nu mai e interesant… Bucură-te și de dezăpezire, și că poți să îți plimbi nepotul cu sania, sau să îl duci la ski. Vara nu poți… Ninge – memento pentru bucurie!

Ca să realizăm că suntem fățarnici. Deseori. Prima ninsoare ne prinde pe nepregătite. De fiecare dată. Și acoperă tot ce e în ograda noastră. Și ninge, și ninge, stratul crește și înghite totul. La primăvară, ne așteptăm ca neaua să se topească și să fie curat peste tot! De fapt, zăpada topită va dezvălui doar ce am lăsat azi-toamnă ne la adăpost. Boarfele noastre, nisipul nemăturat, șezlongul de pe balcon, tricicleta ruginită din gradină… Ninge – memento pentru sinceritate!

Și: ca să nu ne bată soarele în cap tot anul, ca să dea un avânt suculent agriculturii, ca să primească învățătoarele ghiocei în martie, ca să se bucure copiii, ca să dea adulții în mintea lor și ca să se împlinească ceea ce a spus Creatorul postdeluvian: cât va exista pământul, nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna… Ninge!

Fii un „om de zăpadă” în 2019: curat, iubitor, fericit și sincer…   Alb ca zăpada!

De ce ne legăm noi, oamenii, inima?

De palpabil: de lucruri, de bani. De ceea ce deținem. Credem că dacă îl punem pe a avea înaintea lui a fi suntem cineva. Ne legăm de conturile din bancă. De grosimea portofelului. De cilindrii bolidului. Ne rezemăm viața într-un credit bancar. Mamona! Nu-i diabolică în sine, dar iubirea ei este… Și totul poate să dispară într-un incendiu sau într-un accident. Într-o clipă…

De oameni. Începem cu părinții în adolescență. Până tragem tot ce putem de la ei. Consumăm resurse în casa părintească până la 30 de ani. Fugim după prieteni, reali și virtuali. Apoi ne legăm de un partener de căznicie crezând că vom cădea în butoiul fericirii. Ca Diogene. Atârnăm de cunoștințe care să ne pună o vorbă bună peste tot… Mai târziu, ne legăm pensia de nepoți. Însă, la un moment dat, rămânem singuri-singurei…

De o activitate. Poate fi munca, afacerea sau bișnițul. Excesul nu face bine nimănui, nicicând. Valabil și cu serviciul. Prea mulți dedică astăzi totul muncii. Timp, pasiune și energie. Tot! Familia trebuie să se mulțumească cu firmiturile… Mulți câștigă posturi de conducere, dar își pierd copiii. Se înalță pe scara ierarhică, dar ai lor se adâncesc în ei înșiși. Își construiesc case, dar își distrug caminul. La proxima concediere, intră în depresie…

De plăcere. Hobby-uri, concedii, shopping. De tot ce poate să ne aducă satisfacție. Hedonistă. Ca oameni, suntem singurele ființe care nu se satură niciodată. Nu, nu ni s-a dilatat stomacul. Nu ni s-a mărit cavitatea bucală. Nu avem mai multă poftă de mâncare. Nu pentru asta muncim mai mult! Ci pentru că a crescut numărul dorințelor! Dar, cu cât ne împlinim dorințele, apar altele. Mai puternice. Mai strigătoare. Mai de dorit. Ca fructul interzis din Eden. Căutăm împlinirea lor cu orice preț! Devenim niște drogați hedoniști. Până nu mai simțim nicio plăcere, niciodată…

Ne legăm inima de nimicuri. De pleavă. De tot ce nu rămâne după noi când plecăm de pe acest pământ. Lucrurile trec, oamenii se schimbă, corporațiile pică și dorințele nu le vei satisface niciodată! Iar tu rămâi cu inima. Goală-goluță.

Leagă-ți inima de cer! De Creator, de Cel care poate să aibă cu adevărat grijă de ea…

Tineri și neliniștiți

Tinerețea o începem astăzi prea devreme. Pe la 12 ani. O numim adolescență. Și o sfârșim destul de târziu. Unii rămân tineri și la 50 de ani, alții chiar și octogenari fiind. Tineri în suflet, sau tineri la minte (imaturi). E perioada cea mai cea. Totul sau nimic!

E cea mai ciudată perioadă. Ești mereu prins între cuibul părinților și independența pe care ți-o promite o chirie dintr-o grasonieră. Mereu între banii tăi și banii casei. Pentru școală, te vezi prea mare. Pentru lucru, ești prea mic. Stai treaz când ar trebui să dormi. Și invers!

E perioada marilor porcării. Tinerele, vara poartă cizme peste genunchi cu găurele, iar iarna umblă în teniși Converse prin zăpadă. Băieții, bagă steroizi în ei, ca să tragă de fiare, iar la 30 de ani ajung impotenți. Sunt anii în care îți vinzi sănătatea pentru bani. Peste ani și ani, ai da toți banii din lume pentru un strop de sănătate…

E cea mai dureroasă perioadă. Acum pierzi cei mai buni prieteni. Înveți ce înseamnă să te lovești de oameni. Ieși din globul de sticlă a celor 7 ani de acasă… Iubești și/sau urăști la cote maxime: școala, viața, părinții, Dumnezeu, fosta, fostul… Dar durerea face parte din peisajul vieții. Cu cât o înveți mai repede, cu atât o vei suferi demn mai târziu…

E cea mai importantă perioadă. Acum te formezi. Ești azi macheta care va zbur(d)a în societate mâine. Caracterul (mai multe aici)– dacă pierzi trenul până pe la 18 ani, nu îl mai recuperezi. Niciodată! Eventual mai poți schimba lavabila. Dar structura de rezistență rămâne cea pe care ai format-o în acești ani.

Tineri și neliniștiți!

Tineri, dar singura generație care mai poate ridica o Românie cu fruntea sus este a lor…

De Bobotează

Ce s-a întâmplat acum 2000 de ani?

Cristos S-a dat pe Sine exemplu. S-a lăsat botezat de un om. Nu avea El vreun păcat de care trebuia să fie curățat în apa Iordanului. Nu S-a botezat pentru El, ci pentru noi! Boboteaza e o lecție de ascultare pentru urechile înghețate.

Tot atunci a început cea mai importantă misiune. Din toate timpurile. Cristos, Fiul lui Dumnezeu își începea ultimii 3 ani și jumătate de viață pământească în slujba Tatălui. Botezul e o lecție de supunere. De la iesle până la cruce…

Ce se întâmplă astăzi de Bobotează?

Fetele își pun busuioc sub pernă, ca să îl viseze pe Făt-Frumos. Băieții pe Angelina Jolie. Aventurierii cu sânge rece sar în ape reci ca gheața după cruci. Creștinii se calcă în picioare pentru o sticlă de apă sfințită. Peregrinii iau avionul pâna la Tel-Aviv ca să se boteze în Iordan. Aghiasma mare se plimbă prin casele primitoare și sfințește tot ce îi iese în cale. Iar cei pe care îi cheamă Ion sau Ioana mai beau o bere…

Se pare că doar anul s-a schimbat, din nou, nu și oamenii…

Ce ar trebui să fie…?

Botezul e o poruncă. Divină. Ori o împlinești, ori o încalci. Griul nu există!

Botezul e o alegere. E o dovadă de ascultare. Alegi să calci pe urmele Mântuitorului…

Botezul e mărturia unui conștiințe curate. Nu degeaba botezul se face în apă – simbolul spălării, al curăției… Interesant că Boboteaza pică la noi când e multă zapadă afară. Albă. Imaculată!

Botezul e un nou început. Indiferent că e la copcă, într-un râu, în baptistier, în vană, sau în lac…

Nu există apă sfințită! Sfințenia este o calitate divină, nu naturală. Este un dar. Doar omul poate fi sfințit de Dumnezeu. Și nu prin intermediul apei. Nici casa, mașina si alte cele nu pot fi sfințite de ea. Nici Necuratu’ și cohorta lui nu fug de apă…

Să luăm pentru 2019 cuvintele Mântuitorului: “Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!” și să nu ne bălăcim în apele călduțe ale tradițiilor noastre…

Ce este caracterul unui om?

Caracterul este ceea ce ești, nu ceea ce faci. Ceea ce ești, atunci când nu te vede nimeni. Doar Dumnezeu. El e singurul care ne cunoaște adevăratul nostru caracter. Caracterul este ceva ascuns, care apare la suprafață când nu te aștepți. E natural. Toate sforțările noastre de a da bine în ochii celorlalți sunt doar niște măști ale realului caracter.

Caracterul se dovedește la cald… Este dat pe față în clipele grele, când dă nenorocirea buluc peste tine. În zilele bune, caracterul se ascunde. Sub haine vesele. Doar la greu dai arama pe față, cum spune românul. Cu alte cuvinte, răul călește caracterul, acolo unde e și tot el arată absența acestuia, acolo unde lipsește…

Trei lucruri arată caracterul unui om: cărțile, prietenii și cadourile, spunea poetul antic Horatiu. Așa că lumea se împarte azi în cititori și necititori (eticheta șamponului nu intră la citit), cei care își cultivă caracterul și ignoranții… Prietenii unui om vorbesc mult despre caracterul acestuia, dar nu în mod absolut. Și Iuda a fost înconjurat de sfinți, dar a fost un demon… Cadourile strict materialiste vorbesc despre lipsa profunzimii unui caracter.

Caracterul, totuși, se vede. Se observă. Se spune că poți afla mai multe despre o persoană din ceea ce spune ea despre ceilalți, decât prin ceea ce spun ceilalți despre ea… Ce ești înăuntru, tinzi să proiectezi în afară, spre cei din jurul tău. Caracterul strigă cel mai tare atunci când accezi. Când ajungi sus. Dacă vrei să știi într-adevăr cine este un om, dă-i o funcție de conducere…

Adevăratul caracter nu caută răzbunarea, nu dorește răul doar pentru satisfacție – așa, ca să simtă și celălalt cum e… Omul cu adevărat de caracter este cel care ar fi putut fi rău și nu a fost. Reciproca e la fel de adevărată: de caracter este și acela care putea ușor să scape ca să nu facă binele, dar s-a chinuit să îl facă!

Greșim extrem de mult când vrem să îi schimbăm noi pe oameni. Să îi facem de caracter. Asta vrea logodnica înainte de căsătorie, asta încearcă popa cu păcătosul adesea și tatăl cu adolescentul. Încercăm așa, crezând că dacă schimbăm comportamentul unui om (prin reguli stricte, legi, mătănii), îi vom schimba și caracterul. De fapt, e tocmai pe dos. Caracterul e fundația care da direcția comportamentului…

Cu caracterul nu te naști, doar cu temperamentul. Caracterul nu îl moștenești, nu îl poți cumpăra, caracterul îl construiești, zi de zi, toată viața. Doar Dumnezeu poate transforma un caracter din temelie. Restul, intră la finisaje…

Eternele planuri de An Nou…

Revelionul. I se spune noaptea dintre ani. Nu știu de ce. Ar trebui să conteze anii dintre nopți… Vine o dată pe an, dar de fiecare dată, parcă, tot mai repede. Ne uităm în urmă și, anual, ne apucă melancolia pe 31. Iarăși nu ne-au ieșit planurile, iar nu ne-am atins țelurile. Suntem neîmpliniți! De ce?

Pentru că de multe ori ne facem planuri nerealiste. Să câștig la loto. Să primesc un SUV nou-nouț de ziua mea. Să dispară, cumva, ratele de la apartament. Sau de la Iphone. Să se schimbe soțul/soția. Nu se vor îndeplini niciodată! Nu putem aștepta para mălăiață… Trebuie să fim realiști. Și implicați…

Pentru că rareori planificăm gradual. Ne dorim să scriem o carte, dar nu am scris niciodată un articol. Ne dorim să devenim tătici, dar nici de parteneră nu știm cum să avem grijă. Țintim direct la casă cu etaj, fără să fi trecut printr-o garsonieră. Totul în viață vine treptat. Trebuie să ne facem și planurile treptat.

Pentru că aproape întotdeauna planurile nu sunt altruiste. Ne gândim la noi, la plapuma noastră, la oala noastră. Dacă nouă ne e bine, alte planuri nu ne mai trebuie. De aceea nu sunt împliniți la sfârșit de an – pentru că eul nostru nu se satură niciodată. Oricât(e) i-am da! Iar dacă în planurile de la începutul anului nu există și ceilalți de lângă noi în listă, vom fi triști și la anul, pe sfârșit de  decembrie.

Pentru că planuri spirituale lipsesc adesea. Ne gândim la altă mașină. Alta lavabilă. Alt smartphone. Concediu. Și cam atât. Stomacul să ne fie plin, tenul bronzat, țoalele de firmă. Dar sufletul rămâne întotdeauna pe ultimul loc. Gol. Pe minte o mai putem amăgi, o mințim. Îi spunem că totul e OK! Dar cu sufletul nu se poate…

Îmi doresc să ne propunem, cu toții, un buchet frumos de planuri pentru 2019!

Realiste. Treptate. Altruiste. Și, nu în ultimul rând, spirituale…

Lecții de viață, la flacăra șemineului

E seară. Stând și în acest an în fața șemineului, m-am bucurat de munca pe care o depune pentru a încălzi întreaga casă. Mai mult decât atât, am fost pus pe jar când am realizat ce multe am de învățat de la acesta.

Că lucrurile frumoase pornesc greu. Asemeni focului, când lemnele nu sunt suficient de uscate sau presiunea atmosferică nu ne ajută. Este muncă la început. Dar satisfacția pe care o oferă flacăra puternică mai apoi merită tot efortul. În viață, lucrurile cele mai grele sunt cele mai frumoase.

Că e nevoie de căldură în cămin. Nu doar de cea fizică, ci de cea ambientală. Nu e bucurie mai mare decât ca în camera de zi să fie dragoste, să se audă râsete de adulți, plânset de bebeluși și aromonie familială. Și asta nu doar de Crăciun…

Că e nevoie de momente de liniște și singurătate. După agitația de peste zi, când cei mici sunt în patul lor, să poți să fii doar tu. Și gândurile tale. Viața ta – să redescoperi sensul ei. Să îți faci timp să cugeți, ca Moromete pe prispa casei. Dacă nu ai un semineu, poți face asta și lângă o sobă, sau pe o canapea, lângă calorifer. Sau la un foc de tabară…

Că e nevoie de perseverență. Când totul pare că se stinge – pune lemne pe foc! Mulți încep, puțini duc la bun sfârșit. Jarul acela care pare că nu mai are nicio putere… – pune-l la încercare! Pune pe foc! Vei vedea că poate aprinde imediat un butuc de lemn, dacă îl provoci.

Lecții de viață. La flacăra unui șemineu…

De ce s-a născut Cristos…?

De ce are moșul barbă? Ninge? Ce primesc anul acesta oare? sunt întrebările copilărești de sezon. Dar, dacă ne-am opri o clipă și ne-am gândi la aceste sărbători, probabil cea mai legitimă întrebare – și cea mai profundă – pe care am putea să o punem la sfârșit de decembrie este:

De ce s-a născut Cristos în lumea aceasta?

(Cu siguranță, nu ca să mai avem o zi cu roșu pe calendarul din sufrageria casei părintești. Nu ca să mai primim încă două zile libere – și credincioșii, și (ciudat) ateii, la sfârșit de an. Nu ca să împodobim un brad, casa sau mașina. Sau copiii, în carouri roșii și verzi. Nici ca să ne îndopăm cu prăjiturile de sezon, nici ca să recuperăm vizitele nefăcute în familia lărgită în celălalte 11 luni…)

Ci, ca să ne ofere ceea ce nu puteam obține altfel – mântuirea. Nici prima de la serviciu, nici concediile exotice, nici SUV-ul câștigat la nu știu ce tombolă, nici a fi teleormănean nu bat acest cadou etern. Este pentru aici și acum, dar și pentru Dincolo… Ce puteam obține noi este ce vedem azi în parcările hypermarketurilor: cozi, nervi, înjurături și claxoane.

Ca să ne arate unicitatea creștinismului. Este singura credință în care omul nu trebuie să se chinuie prin pelerinaje, mătănii, incantații și alte sforțări să ajungă la Dumnezeu. La Nirvana. Asta, pentru că Dumnezeu s-a coborât la om. În cel mai frumos chip – acela de bebeluș. De ce? Pentru că ei sunt dragălași… până cresc, apoi ne stresează…

Ca să ne arate cum e dragostea la cote supreme. El s-a născut cu menirea de a muri. Pentru ceilalți, nu pentru Sine. Nimeni dintre noi nu se naște ca, mai apoi, la 33 de ani să aleagă să moară. Subit. Pentru niște infami nerecunoscători. A murit, ca să dea viață. Viața adevărată, nu de 70 de ani, nu cea de după chimioterapie, ci veșnică!  

Ca să ne învețe simplitatea. La ruși, cuvântul prost (grafiat прост) care înseamnă simplu, are o valoare neutră. La noi, la români, prost e peiorativ. Cu alte cuvinte, dacă ești simplu, ești prost! Cristos a venit să ne învețe ce înseamnă smerenia și a te naște la “coada vacii”, nu în Pampers și șervețele umede. Nu pe marmura palatului, ci pe lespedea rece a inimilor de gheață… Fără beculețe.

Cristos s-a născut, a coborât printre muritori, ca să ne îndumnezeiască, să ne ducă sus. La Tata! Acasă…

Era mai bine pe vremea lui Nicu și a Elenei?

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la începutul sfârșitului comunismului. A Ceaușeștilor. A discursului de lemn și a dictatorismului. Un vis purtat în suflet aproape 44 de ani. Și totuși, multe voci acum afirmă că era mai bine atunci… Oare?

Era mai bine să stai la coadă după alimentele de bază? Brânză, lapte, ouă. Pe cartelă, raționalizate. Era frumos sloganul Puneți-vă o haină în plus după ’81, când oamenii mureau de frig în garsoniere pentru ca Nicu să plătească datoria la FMI? Și galantarele au început să se golească încet-încet…

Era mai interesantă îndoctrinarea în masă, forțată? (Măcar acum, cu GDPR-ul, îți dai acordul). Era bine că cei mici erau obligați să serbeze munca și cuplul docent al Epocii? Iar părinții și ceilalți trebuiau să aplaude. La comandă! Ah, cele 2 ore de teatru omagial televizat…

Era colectivizarea soluția pentru un trai bun și egal pentru toți? E adevărat – primeai casă și masă (adică ceva metri pătrați și o cartelă), dar ți se lua restul. Tot ce mai aveai: bunuri, terenuri, sentimente, chiar și sufletul. Nu mai aveai Crăciun, ci Moș Gerilă! Dumnezeul tău era Partidul, țara și Tata din capitală…

Erau restricțiile și activitățiile inchizitoriale ale Miliției așa de palpitante? Copiii depindeau de calitatea de membru PCR al părintelui. Imaginează-ți că astăzi ai putea intra la facultate doar dacă ai avea rude în Teleorman… De lampa băgată în ochi la interogatoriu ce să mai spunem…

Cei care spun că era mai bine ori sunt nostalgici, ori le-a fost grea trecerea, ori au uitat…

Era mai bine atunci? Nu. Este mai bine acum? Nici!

Dar trebuie să trăim prezentul – cu speranță în viitor… Lăsați trecutul!

(P.S. Dacă acum eram ante ’89, eu nu puteam scrie, tu nu puteai citi…)

De ce e Dumnezeu invizibil?

Este lângă noi, dar nu Îl vedem. Dacă există Dumnezeu, de ce Se ascunde? este refrenul care îi frământă pe mulți… Sau, cu alte cuvinte, de ce e Dumnezeu invizibil?

Pentru că ne-am obișnui cu el. Exact așa cum o facem cu marcajele Atenție, podea umedă! care sunt uitate acolo și când podeaua e uscată… Ne obișnuim cu partenerul de viață, cu copiii, cu prietenii. Uităm să îi mai prețuim.

Pentru că n-am mai fi recunoscători. Dacă ar fi om – în carne și oase, i-am mulțumi “cu limite”. Sau, uneori, deloc. Astăzi, mulțumim rar și cu jumătate de gură, chiar și celor pe care îi vedem…

Pentru că am arăta cu degetul spre El pentru toate relele care se întâmplă pe pământ. L-am “da pe post”. Zilnic. Pentru toate consecințele alegerilor noastre proaste – cauza adevărată a răului în lume. Oricum, de multe ori, ridicăm pumnii spre cer. Și Îl judecăm in contumaciam…

Pentru că cei mai mari artiști sunt anonimi. Și atunci Marele Anonim – cum spunea Blaga – trebuie să fie cel mai anonim! Cu toate acestea, peste exact o săptămână vom sărbători descoperirea parțială a Lui – în Fiul. Restul, Dincolo…

Paradoxul este că Dumnezeul invizibil alege să locuiască în umanul vizibil.

Unde este loc pentru El…

Angajatele full-time

Majoritatea oamenilor petrec, în medie, câte 8-9 ore la locul de muncă. Pe voi vă numesc casnice! Și presupun că voi aveți foarte mult timp liber… De fapt, voi sunteți singurele care nu aveți program limitat de muncă. Voi lucrați full-time– în adevăratul sens al cuvântului. Vă îngrijiți de toate și de toți…

De casă. Că este mică sau mare, pe un etaj sau două, sarcina voastră este să o păstrați curată, aranjată și, eventual, împodobită(de Crăciun). Aspirator, mop și lavete în dotare, aproape zilnic… Cei mici vă și ajută să aveți spor!

De masă. Minim 3 mese să aibă toți membrii familiei – acasă sau la pachet. Desigur, ținând cont de alergiile copiilor și de pretențiile soților… Dacă mai urmați și o dietă, lucrurile sunt mai dificile. Poate locuiți și cu părinții/socrii sau îngrijiți de un octogenar – lucrurile se complică enorm.

De copii. Cu primul e mai frumos, totul e nou și interesant. Un fel de Surprize, surprize!,dar fără Andreea Marin. De la al doilea, situația este mai grea, iar la următorii – rutină și iar rutină. Doar anii și clasele școlare se modifică, nevoile rămân aceleași, dar se amplifică. Și se multiplică! Ah… până la a crește copii, aveți de dus întâi o sarcină timp 9 luni – uneori multiplă…

De facturi. Și cumpărături. Și drumuri prin oraș cu hârtii și alte chestii birocratice – care se rezolvă până la amiaz, deoarece programul scurt al bugetarilor îl împiedică pe soț să le rezolve după ce iese de la serviciu.

De restul… Tot ce nu am inclus aici și are legătură cu voi, ca matroane ale căminului.

De cele mai multe ori, nu mai aveți timp și pentru voi…

Nu sunt misandru sau adept al mișcării feministe, dar…

Respect, mămicilor!

Lecții de la Munte…

Te asemeni mult cu viața de toate zilele. Ești un bun profesor, pentru cei care au ochi de văzut și urechi de auzit… De la tine, personal, am învățat și învăț multe lecții:

Despre luptă. Nimic important în viață nu e ușor. Dacă e ușor, nu mai e important, nici atractiv, nici frumos. Doar sinusoidele dealurilor și văilor duc spre vârf. Trebuie mai întâi să treci prin vale ca, mai apoi, să ajungi sus…

Despre frumusețe. Cea adevărată, pură și naturală. Nephotoshopată! Cea care este o delectare pentru irisul uman, cea care nu poate fi imortalizată nici de cel mai performant aparat. Frumusețe care pătrunde prin ochi până în suflet. Apusul și răsăritul sunt indescriptibile la înălțime!

Despre statornicie. Tu rămâi mereu în același loc, an după an, în straie multicolore vara și în pături imaculate iarna. Bătut de vânt, atacat de crivăț, toropit de ultraviolete, murdărit de pet-urile turiștilor… Tu rămâi neclintit!

Despre prietenie. Pe munte nu se merge singur! Minim 2. În astfel de aventuri se leagă cele mai profunde prietenii și se creează cele mai speciale amintiri. În cort, la foc, sau pe marginea unui iezer.

Despre liniște și pace. De acolo, de sus, izolat de cotidianul citadin și de agitația din trafic, pot respira un aer curat și liniștit. Scrutarea zării cu privirea îmi aduce pace. Acolo timpul parcă se oprește în loc!

Tu mă înveți ce înseamnă să fiu pe Stâncă!

Al tău prieten,
Andrei C.

Eroii dietelor

Sunteți unii din cei care ne înconjoară, membri ai famililor noastre, prieteni dragi și colegi de muncă. Vă vedem zilnic, dar nici nu știm, de multe ori, ce poveri purtați în adâncul sufletului. Aveți lupte grele de dus, dar vă luptați…

Cu propria greutate, Cu kilogramele depuse și rămase în urma nașterii sau datorate dereglărilor hormonale ori problemelor cardiace sau moștenirilor genetice. E lupta cu propriul trup, care, parcă uneori nu mai ascultă sau pur și simplu o ia razna.

Cu miștoul semenilor. Nu de puține ori cei din jurul vostru vă atacă cu fraze de genul De când începi, de mâine? sau La ce zi ești astăzi? Cea de dulciuri…?. Deseori aceste remarci gratuite sunt descurajatoare, dar totuși voi continuați să luptați.

Cu ispitele interzise. Cu felia de tort pusă sub nas la celebrarea zilei de naștere a celei mai bune prietene, care vă ruinează 2 luni de muncă dietetică, cu micile gânduri fugare care vă îndeamnă să renunțați, cu mesele îmbelșugate de Sărbători…

Cu timpul și disciplina. Pentru că a ține o dietă ca la carte necesită timp – de procurare a celor necesare, de pregătire, plus muultă disciplină și organizare sănătoasă în toate aspectele zilnice. Mulți ați vărsat și lacrimi la un moment dat, dar nu ați renunțat!

Cred că cu toții avem câte ceva de învățat de la voi,
Eroi ai dietelor…

Moș Nicolae și Sfânta Nuielușă

Vine seara, în 5 decembrie, în fiecare an – fără excepție! E un fel de ante-mergător al celui mai moș dintre moși, un soi de Ioan Botezătorul al lui Crăciun, bătrânul. Este Nicolae, zis Cizmuliță.

Ne-am învățat copiii că există doi moși darnici, iar dacă nu le iasă cu primul, la începutul lunii, au timp să se cumințească în următoarele zile, până în ajunul celui de-al doilea… Îi învățăm să manipuleze.

Le promitem sfânta nuielușă , dacă e criză sau nu avem bani suficienți să le îndeplinim dorințele costisitoare. Oricum ar fi, ei știu ca o ciocolată tot primesc cumva-cumva. Îi învățăm lingușeala.

Nu le dăm cadouri substanţiale. Asta, în primul rând, pentru că e Post şi în al doilea rând, pentru că va urma un cadou mai mare, de la Moş Crăciun. Un soi de teatru al părinților – cu protagoniști: mama în 5, tata în 24 – de care până și cei mai mici s-au prins deja. Îi învățăm cum să joace teatru și arta prefăcătoriei.

Le sugerăm – indirect, ce-i drept –  să fie mai buni doar o lună din doisprezece și doar pentru o recompensă sau două – pe prima o vor consuma iute a doua zi, iar de a doua se vor plictisi repede și o vor arunca cât-colo până de Revelion. Îi învățăm cum să fie materialiști și egoiști.

Și ne mirăm că la început de an nou nu ne mai înțelegem cu ei…

Lecții de la skateri

Părinții și bunicii nu le prea înțeleg sportul ală ciudat cu placa. Copiii și nepoții lor skateri parcă doar consumă: timp, bani și încălțăminte pe pistele lor, zi de zi.

Prin natura fostului loc de muncă, am avut contact, direct și indirect, cu voi – iubitori ai sportului cu placa. Și am învățat multe de la comunitatea voastră tânără…

Sunteți plini de viață. Dacă toți oamenii ar fi așa, lumea ar mai mișca câte puțin, în direcția progresului. Dacă toți creștinii ar fi așa de activi ca voi, lumea ar fi într-adevăr mai bună. Și asta nu doar de Crăciun…

Sunteți chibzuiți cu resursele pe care le aveți. Nu o dată am auzit în magazinul unde vindeam skate shoes pe băieți dialogând: mi iau pe aștia noi “de buni”, pentru școală și pe ăia vechi îi bag la placă. Mulți dintre voi vă regăsiți aici. Știu. Cinste vouă!

Sunteți ambițioși. Cunosc tineri de 13-14 ani care au câștigat concursuri naționale. Anual. Asta datorită muncii sisifice din skate park-urile neîngrijite și nemodernizate cu anii. Pe ploaie, prin vânt, pe arșița de la amiaz, ș.a.m.d.

Sunteți uniți. Nimeni nu poate rupe prieteniile voastre. Sunteți toți pentru unul și unul pentru toți! Faceți chetă pentru colegul care a rămas fără shoes pentru că i s-au rupt la repetiții…

Sunteți și creativi. Inventați tot felul de scheme, trick-uri,  și nu vă e frică să încercați marea cu degetul – cum spune românul. Vă place și vă animă necunoscutul, în limitele abilitățiilor, desigur… Ați ridicat un sport ciudat (o bucată de lemn cu 4 rotițe) la un adevărat sport extrem!

Cu stima,

 Andrei, ex-colegul de la Benjamin.ro

1 decembrie 2018. Limited edition

E iarași Ziua Națională. Am comercializat-o mai rău ca sărbătoarea Crăciunului. Sau Halloween-ul. Vindem tot ce apucăm, dacă e tri-colorat. Prost nu e ăla care vinde…

E a 100-a – ediție limitată. Ieri nu am mai văzut la taximetriști doar drapelul clasic agățat de parbriz (ca în anii trecuți), ci și cel alb, cel cu Centenarul.

Au reușit cei din frunte să prostească lumea că este un an mai special, dar și-au bătut joc politic de tot ce au putut, ca niciodată până acum. A fost cel mai negru an, mai sinistru ca toți ceilalți 99… Am fost și suntem pe blacklist-ul Europei…

Acum, la 100 de ani de stat (degeaba), mai stringent ca oricând, țara are nevoie de ceva mai mult decât de pâine și circ la Alba-Iulia.  În 2 decembrie, tot cu rate la banci vor fi românii.

România, privește în sus! Deșteaptă-te!

Despre mine

Andrei. Creștin și soț. 25 de toamne… Recent, tătic.

Sunt o persoană care se bucură de viață ca de aer, mereu pe granița paradoxurilor, nerăbdător, iute, imprevizibil, dar de cuvânt.

Ambițios. Restul sunt detalii, laude ori artificii pentru a umple această secțiune.

De origine filolog, de formație profesională jurist, mă bucur să pot să exprim o parte din mine pe un blog personal.

Scriu. Nu e doar o eliberare egoistă. Îmi doresc să fiu un ajutor – mai mult sau mai puțin virtual – pentru cei din jurul meu.

Verba volant, scripta manent! (traducere: Vorbele zboară, ce-i scris rămâne!)

Dan Andrei Căpățînă

Te bucuri de aceste articole? Vrei să susții acest blog?

IBAN: RO59RZBR0000060015914121

Raiffeisen Bank

Tu nu sărăcești, eu nu mă îmbogățesc. Dar așa, împreună, susținem scrisul!

Încă un blog…?!?

Așa cum ne amintește celebrul dicton latin – Doar scrisul rămâne, toate celălalte zboară. Ca păsările toamna.

Acest blog va fi despre ceea ce poate rămâne scris, chiar și peste veacuri: viață, Dumnezeu și om, cotidian, țară și limbă, dragoste și… online.

Pentru că nu tot ce zboară se mănâncă.

De ce încă un blog? Pentru că multe sunt kilometrice, iar omul postmodern nu mai citește așa de mult. Mă voi rezuma la esențe, fiecare articol va putea fi citit in maximum 2-3 minute.

Pentru unii, blogul reprezintă o formă de compunere (cu intro, text și încheiere), pentru mine, blogul personal e o parte din mine. Exprimată în cuvinte…

Spor la lectură! 🙂

Verba volant, scriptae manent! — Titus