Drumeție în natură (1) – Transfăgărășan + Transalpina

Pentru că una dintre pasiunile mele este natura și călătoriile în natură – mai ales cele la/pe munte – voi rezerva un mic spațiu pe acest blog și imaginilor ce ilustrează bogăția creației divine. De pe meleagurile mioritice și nu numai…

Una din primele incursiuni în natură – ca familie – a fost mai mult un car-trip pe două din cele mai frumoase drumuri la înălțime din țară – Transfăgărășan și Transalpina.

Obosiți, la final de drumeție…

Traseu: Bâlea Cascadă- Bâlea Lac- Transfăgărășan – Cetatea Poienari – Curtea de Argeș – Peștera Muierii – Transalpina – Jina – acasă

Data: septembrie 2015

Sfinții apostoli Petru și Pavel

Tradiția spune că ar fi murit în aceiași zi, din ordinul crudului împărat Nero: unul decapitat, iar celălalt răstignit cu capul în jos. Dar nu acest lucru e important. Ar trebui să sărbătorim nu moartea acestor sfinți, nu oasele lor purtate de ici-colo în racle, ci exemplul lor de viață.

Ap. Petru, un pescar fără avere și renume, alege să îl urmeze pe Mântuitorul, neștiind unde merge sau în ce se bagă… Va deveni misionarul evreilor, cel care va fi pescar de oameni. Adică salvator de suflete prinse de reguli și morală religioasă. Va proclama libertatea de sub sigiliul legii și va răspândi mesajul libertății prin Cristos.

Ap. Pavel, un erudit religios educat, cu cetățenie romană, va fi dat pe spate (și la propriu, și la figurat) de însuși Isus Cristos care i se revelează, tocmai când era cel mai ocupat cu ale lui… Va deveni misionarul neamurilor din întreg Imperiul Roman, predicând crucea și Evanghelia lui Cristos.

Unul căsătorit, celălalt eunuc. Unul analfabet, celălalt cu mastere și doctorate. Unul impulsiv și coleric, celălalt melancolico-flegmatic. Unul super-patriot, celălalt multicultural. Unul necizelat în exprimare, celălalt cu o vorbire elocventă. Un pescar și-un filosof – ce combinație…?!

Dar amândoi gata să lase totul pentru Dumnezeu! Să piardă chiar și viața de aici – în chinuri – pentru cea de dincolo. Amândoi au luptat până la capat, lupta cea bună a credinței!

Petru și Pavel, da, au fost sfinți. Dar îndemnul este (și) pentru fiecare dintre noi: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!

Ce putem face cu amintirile neplăcute și dureroase?

Mulți dintre noi trăim cu răni emoționale din copilărie, adolescență sau zorii perioadei adulte, purtându-le cu noi zilnic. Ne spunem: și ce-i? Dar, ele ne afectează, vrând-nevrând, echilibrul nostru lăuntric, precum și relațiile cu cei din jur, adesea… Ce putem face cu aceste amintiri urâte?

Putem să le reinterpretăm! Exact cum a făcut Iosif cu frații lui trădători, care l-au vândut traficanților de carne vie pe câțiva arginți. Le spune: Voi… v-ați gândit să îmi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine. Poate că ai trecut prin ceva detestabil, dar ai salvat o viață. Poate ai suferit mult, dar rezultatul a fost cruțarea unui suflet prețios…

Putem să le respingem! Păsările care trec pe lângă streașina casei noastre nu prea fac mizerie, doar dacă apucă să își facă cuib acolo. Așa sunt și amintirile neplăcute. Când apar, trebuie eliminate din gând, e musai să fie pasagere, musafire, nu rezidente! Altfel, depresie, imposibilitate de a te aduna, de a merge mai departe… Nu lăsa negativul să își facă cuib în mintea ta, în viața ta.

Putem să ne reorientăm gândurile! Când vin ciorile, să ne gândim la ciocârlii. Sau în loc de cocon, să privim viitorul fluture. Doar așa putem fi productivi în prezent și apoi în viitor. Altfel, râmânem tot în trecut. Abătuți și goi… Dacă îți poți aminti necazurile, înseamnă că îți poți aminti și binecuvântările și bucuriile.

Și nu uita: Dumnezeu poate crea frumusețe din cenusă! Și oridine din haos. Viață din moarte! (Ce e mai tare decât moartea?!) Dar aceste schimbări nu se produc peste noapte. Așa că e nevoie de răbdare…

E nevoie de maturizare continuă, va trebui să ierți muult, pe cei din jur și, uneori…, chiar (și) pe tine însuți. Fă un monument (a se citi mormânt) al amintirilor neplăcute – de acolo începe adevărata viață!

Atenție: bârfa ucide!

Parcă e sport național, obicei conversațional din străbuni… Pentru asta zici că a fost inventată băncuța din fața porții la țară. E dulce, dar ucide! Bârfa e ca diabetul.

3 victime:

Cel despre care se bârfește – victima pasivă. I se impută lucruri pe care nu le cunoaște, de care nu se poate apăra. De multe ori, false sau jumătăți de adevăr. I se pun cuvinte în gură, i se aplică etichete, fără drept de apel.

Cel care bârfește – victima activă. El crede că, bârfind pe toți, scapă basma curată. Se crede superior, cu restul dă de pământ cu prima ocazie. De fapt, își face rău (și) lui însuși. Veninul ce îl împroașcă în jur, îl cauterizează și pe el…

Cel care asculta bârfele – victima indirectă. Își freacă mâinile, îi râde mustața, când știe că mai urmează să primească o doză de vorbire de rău despre cineva. De cele mai multe ori, va duce mai departe bârfa primită, dar cu exagerări, înfloriri sau alte adăugiri de efect. Cam cum sunt titlurile știrilor astăzi…

Se zice că doar femeile bârfesc. Fals. Și bărbații. Diferențele sunt doar în detalii: bărbații bârfesc la pescuit, femeile oriunde, bărbații scurt, direct și acidulat, femeile detaliat, subtil și îndeluung.

Cineva spunea că, pentru sănătatea noastră, ar trebui evitat excesul de bârfă. Eu aș spune că ar trebui eliminată – bârfa, chiar și cu pipeta, în cantități infime, e toxică!

Aș propune ca proiect de lege: incriminarea tentativei de bârfă, a traficului de bârfe și a mărturiei mincinoase în bârfe. Caz penal!

Nu degeaba spunea apostolul că cine poate să își înfrâneze limba este un sfânt…

Dragnea la Rahova. Ce facem acum?

Acum 3 săptămâni românii jubilau. Șefu’ PSD urma să fie pus la răcoare. Săptămâna aceasta s-a stabilit și locul detenției – Rahova. Altă bucurie, altă satisfacție. Dar să nu pierdem esențialul…

România a câștigat cu închiderea lui Liviu doar o bătălie, nu întreg războiul. Majoritatea românilor au trăit cu impresia că dacă intră unul la pârnaie, se rezolvă totul. Dispare corupția! E ca și cum ai da 1 leu unui cerșetor pe stradă și pretinzi că ai rezolvat problema sărăciei din țară…

România trebuie să înțeleagă că un mafiot autentic poate conduce și de după gratii. Și o face. Cu mintea mai odihnită, mai puțin stress…

România trebuie să realizeze că orice psdist controversat se așteaptă să îi vină și lui rândul. Dragnea n-a fost surprins. Marți când a fost dus în celulă s-a pus la TV și nu i-a mai păsat de nimic. Nici cina nu a mai servit-o… Fură, plătește de formă, iese, continuă.

România are nevoie de mulți ani ca să scape de toate lichelele politice și de toți penalii, de la cel mai mic până la Tataie. Cu cazier încă din ’90. Asta durează, nu se realizează a doua zi după un referendum…

Și România mai trebuie să ajungă la punctul zero, în care să afirme, ca la Revoluție acum 30 de ani, că România are nevoie de Dumnezeu. Și să mai îngenuncheze în piețe spunând Tatăl nostru…

Până atunci, ne vom juca doar de-a politica…

Rusaliile – o bornă a creștinismului

Trei sunt bornele principale ale creștinismului. Trei care îl definesc în totalitate. Trei, fără de care acesta nu ar fi existat. Respectiv: Sărbătoarea Nașterii Domnului, Patimile și Învierea lui Isus Cristos și Pogorârea Duhului Sfânt la Cinzecime. Pe scurt, românește – Crăciun, Paște și Rusalii.

  • De Crăciun, Dumnezeu a vrut sa fie CU noi. Alături de noi, pământenii. De aceea, Întruparea divină în Fecioară este miracolul iubirii lui Dumnezeu, care, de bună voie, se umanizează, coboară între noi, ca să fie CU noi. Emanuel, Dumnezeu este CU noi. Doar așa omul poate ajunge la El. Dumnezeu s-a împământenit, ca omul să poate să se îndumnezeiască…
  • De Paște, Dumnezeu a fost PENTRU noi. Isus Cristos, răstignit pe cruce între doi tâlhari, a fost PENTRU noi Ispășitorul suprem înaintea dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu, Mielul fără vreun cusur, jertfa PENTRU păcatele întregii omeniri. El a murit de dragul nostru. Noi suntem comoara la care El nu a renunțat niciodată! Și nu o va face… Învierea ne-a adus și viața veșnică. Bonus etern!
  • De Rusalii, Dumnezeu dorește să fie ÎN noi. E cea mai profundă etapă, borna ultimă și care închide esențele creștinismului. Cristosul înviat care șade în cer la dreapta Tatălui este prezent ÎN credincios prin Duhul Sfânt coborât peste creștini la Rusalii. De aceea, Cristos le spunea ucenicilor Săi că Împărăția Cerurilor se află ÎN ei. Nu între pereții reci ai bisericii, nu în ritualuri sau sărbători, ci ÎN sufletul celui care crede.

Astăzi, mulți se opresc la primul indicator, Crăciunul. Colinde, brad, lumini, moș. Dumnezeu CU noi, Doamne-ajută!. Un creștinism fără Cristos. Alții, aleg să (mai) facă și pasul decisiv, la cruce. Se mulțumesc cu faptul că sunt mântuiți, că a murit Cineva PENTRU ei, că au garanția Raiului. Le e de ajuns… Însă, creștinii adevărați sunt plini de Duhul Sfânt, sunt ÎN Dumnezeu și Dumnezeu ÎN ei. Sunt plini de putere și gusta din plin harul complet al lui Dumnezeu pentru om. Adică, se bucură tot ce are și poate Dumnezeu să le ofere…

Va trebui să te decizi: vrei doar ca Dumnezeu să fie CU tine când ți-e greu? Sau vrei doar să te știi iertat prin ceea ce a făcut Cristos PENTRU tine? Ori dorești ca Dumnezeu să locuiască ÎN tine pe deplin și să conducă El viața ta…?

Cea mai bună variantă e evidentă – Dumnezeu ÎN tine…

Lecții învățate ca proaspăt tătic

Ma aflu de 4 zile în postura de tătic. Pentru prima dată. Doar când i-am adus acasă (pe iubita mea soție și pe sărutabilul puișor) am conștientizat acest nou statut. Nu prea ai timp de meditat cu un nou-născut în dormitor, care, ziua doarme și noaptea își face de cap, dar pot să afirm că am învățat câte ceva în ultima vreme:

  • Că adesea, noi, ca bărbați, desconsiderăm femeia, o considerăm mai inferioară (cum ar zice priministra țării), de cele mai multe ori involuntar. Sau doar prin simplul mod de gândire: eu sunt bărbat, eu aduc banii în casă, eu întrețin familia – deci sunt cel mai important. Să nu uităm că, fără ea – mămica, nu ar exista familia. Ea naște! Și cu asta am spus totul… Doar cine a trecut prin travaliu știe ce e ăla (la a doua naștere, multe femei aleg cezariana, cu riscurile ei…). Așa că, înainte să interpretăm ce a spus Aposolul Pavel – că femeia e un vas mai slab – ca un motiv de a părea deasupra ei, să nu uităm că durerile nașterii sunt cele mai dureroase și, afirmă studiile, reprezentanții sexului Tarzan nu ar putea suporta nici contracțiile din timpul travaliului, ce să mai vorbim de cele din momentele expulziei fătului…
  • Că, interesant, cel mai întunecat concept uman, păcatul, a intrat în lume printr-o femeie, mai precis prin alegerea ei înspre rău și neascultare. DAR, (și) cea mai luminoasă rază de speranță umană, nașterea de copii (cu punctul culminant al nașterii Mântuitorului tot din fecioară) este realizată tot de partenerele feminine. Și atunci, nu sunt ele eroinele acestui pământ, metaforic vorbind? Nu le-a ales pe ele Dumnezeu să perpetueze cea mai prețioasă ființă din creație – omul? Nu, nu sunt adeptul porcăriilor mișcării feministe (asta pentru că nu suntem egali, așa cum am văzut mai sus – avem misiuni diferite), dar nu sunt nici pro jigniri misogine postmoderne cu doza de bere în mână. Am văzut atâția…
  • Că tot ce e frumos, este și greu. Sau, oare, să fie (și) invers…? Toate cele 9 luni de greutate (10, 14 sau mai multe kilograme adunate în zona abdominală), de teamă, de grețuri, de picioare umflate sunt uitate în clipa în care o mogâldeață drăgălașa de jumătate de metru și vreo 3-4 kg apare la orizont… Asta înseamnă că apusul greului e răsăritul frumosului. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume, spune evanghelistul Ioan. Astfel, greul prenatal este trecut în josul listei de bucuria postnatală a unui nou membru în familie. Adică, 1+1 fac 3 de-acum…
  • Că, cine spune că astăzi nu mai sunt miracole, minte. Să viziteze maternitățiile! Acolo sunt comorile și misterele existenței noastre umane. Copilașii! Fragezi și inocenți. Sunt scrisori de dragoste ale Creatorului, trimise pe pământ cu P.S-ul: încă vă mai iubesc… Familia e un mic univers. Bine ar fi ca măcar pe acesta să nu îl poluăm…

Gata! am treabă multă ca tătic. Noi îndatoriri și responsabilități – unele mă cheamă chiar acum, așa că închei…

Îmi doresc – și sper – să fiu un tătic bun și un soț mai bun. Și voi, tăticilor care ați citit aceste câteva rânduri, de asemenea.

Lumea asta are nevoie de tați-model. Zic.

Păcatele globale

Sunt cele pe care le facem cu toții, cele care ne afectează pe toți, cele care ne distrug câte puțin din orizontul vieții trăite frumos, păcate ce ne transformă, uneori, din oameni… în fiare.

  1. Nemulțumirea și răsfățul. Trairea în puf, cu nervi când pică wi-fi-ul, când se ia curentul. Alții nu au – nici de una, nici de cealaltă…
  2. Risipa și opulența. Luxul nejustificat, casele cu 3 etaje (plus demisol și mansardă), telefoane mai inteligente decât deținătorul… Mese pantagruelice, tomberoane pline de mâncare rămasă în plus după Crăciun…
  3. Războiul și implicarea copiilor în el. E plin internetul de copii de 10 ani cu kalashnikov-ul în mână, printre tancuri. Privarea de copilăria jocului…
  4. Extravaganța modei. Cam de un secol încoace e la modă tot ce e mai ieșit din comun, mai ciudat, mai extravagant, grotesc și mefistotelic. Mai și defilează…
  5. Exploatarea celui slab. De când lumea și pământul. Sclavia sexuală, violența domestică, corupția politică, profitarea de neputințele celor cu dizabilități…
  6. Poluarea extremă. Sau suicidul în masă care ne paște pe toți. Fiecare poluează doar puțin, tot alți coloși sunt distrugătorii mediului, nu noi… Ne autoînșelăm, cu degetul pe trăgaci…
https://videopress.com/v/0QcQN5jz

… sunt doar câteva din păcatele globale actuale. Mă întreb: oare cât ne mai rabdă Dumnezeu pe pământul Lui? Îmi răspund: nu pot păcătui 7 miliarde de oameni mai mult de câtă iertare poate oferi El…

Spunea Valeriu Sterian: Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!

„ESENȚELE EXISTENȚEI”, cartea autorului VerbaVolant

Anul acesta a văzut lumina tiparului (un clișeu răsuflat spus la apariția unei cărți – de parcă o carte ar avea ochi să vadă lumina…) cartea ESENȚELE EXISTENȚEI. Autorul este (și) autorul acestui blog – Dan-Andrei Căpățînă.

Cartea tratează esențele existenței umane – cam ălea care nu se schimbă odată cu moda și vremurile. Asta se poate observa și din cuprinsul volumului:

Cei care doresc cartea se pot asocia cu mai multe persoane din aceeasi localitate (trimit oriunde in tara, pe curier, cate un lot de minim 10 bucați – asta, pentru o logistică eficientă). Prețul unei cărți este de 15 lei.

Cartea are 100 de pagini, din scoarță-n scoarță. Este ușor de citit și de urmărit, are un stil tragi-comic, pentru că viața noastră e așa… Poate fi citită și de un adolescent la început de drum, dar și de cineva la a doua tinerețe, sau a treia…

Să vedem și al doilea volum, în viitor!

Ce avem de învățat de la Papa Francisc?

Papa Francisc pare să fie cel mai iubit Papă din istorie, iar asta se datorează în mare parte modestiei și deschiderii sale. Persoana sa ne poate arăta că au apus vremurile în care opulența era marca puterii, că liderii trebuie să inspire alte valori pentru a transmite ceva oamenilor…

Ce putem învăța de la Papă, mai ales după vizita dânsului pe meleaguri românești?

Că, cu toate că conduci o ramură a creștinismului și ești reprezentantul atâtor credincioși, poți să vii în vizită pastorală într-un vehicul marca Dacia. Alți tipi în sutane negre numai din merțane mai pot să coboare în popor… Exemplu de smerenie și de lipsa de ipocrizie.

Că și-a ales ca poreclă (titulatură, care în general se schimbă la fiecare lider catolic) numele de Francisc – sfântul care și-a dedicat viața celor săraci și chiar îl preocupă situația celor nevoiași la nivel global… Ca urmare, a și poposit o vreme într-un cartier de rromi de lângă Blaj.

Că poți să întinzi mâna unui alt mare lider religios care îți spune, depreciativ, că ești papistaș. Că vrei să rupi barierele puse în 1054 la Schismă. Nu cunosc agenda ecumenică catolică, dar m-aș bucura dacă religioșii ar iubi mai mult oamenii și păcătoșii decât ținerea cu dinții de o  religie…

Că poți să treci peste barierele lingvistice, naționaliste și culturale. Astfel, Papa după ce a condus slujba, a rostit rugăciunea „Tatăl nostru” în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. DAR, după terminarea acestora, a urmat rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” (ȘI) în limba română şi intonarea de cântări pascale ortodoxe.

(Apropo, catolicii traduc cel mai bine rugăciunea Tatăl Nostru – în loc de “…și nu ne duce pe noi în ispită” ei redau: “…și nu ne lăsa să fim duși în ispită”, care este exact sensul dorit de Mântuitorul…)

Chiar dacă unele învățături catolice nu sunt biblice, iar unele sunt chiar anti-scripturale, chiar dacă trecutul catolicismului este destul de întunecat (ca Ev-ul în care s-a desfășurat), iată că tot putem să găsim și un sâmbure de lumină și de speranță în prezent!

Dacă toți Pre(a)lații, Arhiereii, Preafericiții și toate fețele bisericești s-ar mulțumi cu un Logan și ar privi mai mult la nevoile semenilor (spirituale și materiale), atunci, într-adevăr, lumea ar fi mai bună! Muult mai bună…

Totuși, să nu uităm că modelul nostru suprem de dragoste și sacrificiu a fost, este și va rămâne Isus Cristos, Mântuitorul și Domnul!

Portretul unui copil ratat

E greu de spus când se poate declara un adult ca fiind un ratat. Am vazut asta și în articolele precedente. Cert este că devierea nu se produce instant, ci ea e progresivă – ca drumul săgeții trase de arcaș spre țintă. Un adult ratat e un copil care nu a fost ghidat drept de mic. Un copil ratat e tulpina crescută strâmb în zorii majoratului…

E clar că un copil își ratează copilăria când crește într-un mediu toxic. Alături de exemple reprobabile – un tată bețiv, o mamă abuzatoare verbal, în ceartă la ordinea zilei, violență domestică, divorț și partaje de bunuri… bariere uriașe în calea dezvoltării unui copil. Evidente și clare! DAR, cele mai periculoase sunt cele nebăgate în seamă, cele neevidente:

Un copil ratat primește de toate! Pe lângă ce are nevoie, tot ce își dorește. Chiar și ce nu-i trebuie. Tot ce n-au avut părinții pe vremea lui Ceașcă, tot ce nu si-au permis sau au visat doar, se revarsă spre el în mod risipitor. El învață de mic că e bine să ai, chiar dacă nu ști ce să faci cu ele. În loc ca părinții să îl învețe să prețuiască relațiile și obiectele doar să le folosească, e viceversa – copilul va iubi lucrurile și se va folosi de oameni în viață… Copilul-adult materialist!

Un copil ratat e un răsfățat! E supra-alintat, pieptănat, dischisit și ținut în casă că într-un bol de sticlă. Nu va ști niciodată ce e bucuria de a sări într-o baltă,  adrenalina de a veni acasă cu mâna ruptă de la fotbal, aventura dintr-o tabară montană dormită la cort. El e peștișorul din acvariul casei părintești. Rezultatul? Un adult care nu va risca niciodată, va fugi întotdeauna de responsabilitate și o va suna pe mama la fiecare decizie importantă din viață… Adultul-copil netăiat ombilical!

Un copil ratat este educat online! De tabletă, de youtube, de vloggeri, încă de la vârste extrem de fragede. Radiat cibernetic zilnic, acest copil va deveni un autist virtual, încorsetat senzorial de imagini, desene și filme, lipsindu-i concentrarea și motivația. Ca adult, va încerca să se remotiveze citind literatură motivațională, dar, probabil va eșua. Asta, deoarece cărțile nu sunt motrice, sunt statice și, implicit, neinteresante… Adultul leneș și dezinteresat!

Și… un copil ratat crește fără Dumnezeu, Biblie și biserică. Îl învață părinții că are nevoie de spitale și de autostrăzi, nu de biserici… Adultul dezorientat, cu suflet gol!

E 1 iunie, știu. E ziua dedicată celor mici. Se pot scrie lucruri mai frumoase despre ei, e adevărat. Dar, prea mulți își ratează viața pentru că nu pornesc bine din rădăcină.

Un copil e un dar de Sus. E o investiție neprețuită și eternă. Nu îți bate joc de viitorul său! Fii un părinte model și nu uita să te cobori la nivelul lui, uneori…