Săptămâna Mare: Duminica Învierii

Două evenimente marcante definesc creștinismul. Două îl deosebesc de toate celălalte religii și curente religioase. Două fac creștinismul unic. Primul, e Întruparea lui Cristos. Nașterea miraculoasă din fecioară.
Divinul făcut Om! Nimeni nu s-a mai născut în acest fel și nici nu se va mai naște. Atunci a început istoria mântuirii!

Al doilea, e Învierea în trup al aceluiași Isus Cristos. Pentru că totul gravitează în jurul învierii Sale. Chiar și istoria umană se împarte între înainte de Hristos și după Hristos. Atunci s-a încheiat lucrarea divină de mântuire a omului căzut.

Astăzi, oamenii se împart (sau, mai bine zis, se despart) în funcție de cum răspund Învierii.

Sunt (ne)creștinii. Ei neagă divinitatea și Învierea lui Cristos. Inventează teorii anticrtistice sau îl citează pe Dan Brown (așa cum am văzut în articolul de ieri). Cristosul lor e banul, S9-le sau Q7-le. Se numesc astăzi agnostici, atei, panteiști, nihiliști și alte titulaturi anti-Dumnezeu. Mulți sunt morali în stilul lor de viață, dar nu au niciun scop în viață. La urma urmei se consideră doar o aglomerare de atomi…

Sunt apoi creștinii nominali. De paradă. Cei care frecventează lăcașurile de cult doar în decembrie și în aprilie. Cei care nu fac curățenie în Vinerea Mare. Cei care își pun busuioc sub pernă în ianuarie și sculptează în dovleci în octombrie. Creștinism în salturi – din sărbătoare în sărbătoare… Ieri au luat lumină. Dar sunt tot în întuneric. Spiritual! Aceștia sunt creștinii cu Biblia pe masă, dar niciodată deschisă, citită…

Mai există și creștini autentici, adevărați urmași ai lui Cristos. Pentru ei, sărbătoarea de astăzi e doar un motiv în plus de laudă la adresa Creatorului. Pe lângă celălalte. Zilnice. Ei nu spun doar Cristos a înviat!(la timpul trecut) până la Rusalii. Ci spun Cristos e viu (la prezent) și iarna, oricând și oriunde!

Mi-aș dori ca toți să fim din ultima categorie. Termenul creștin vine din greacă, exprimând o poreclă peiorativa pusă de alții credincioșilor din primele secole. Înseamnă Cristos mic. Adică, fiecare dintre noi ar trebui să fie un mic Cristos în această lume frământată, asemeni unui felinar.

Asta e adevărata lumină de Paște! Nu ar trebui să luăm lumină, ci să dăm!

Săptămâna Mare: Sâmbătă

Totul a mers ca la carte! Preoții și cărturarii vineri seara își strângeau mâinile de bucurie și se felicitau pentru că l-au eradicat pe Cel care se credea Dumnezeu… Se bucurau că totul s-a sfârșit! Cristos mort, cadavru eviscerat. Ei i-ar fi aruncat trupul în Valea Hinom, la groapa de gunoi de la periferia Ierusalimului. Diavolul și-ar fi dorit mult asta – să nu mai învie El în trup. Să fie incinerat! Dar Tatăl a avut grijă, prin Iosif din Arimateea, ca El să fie îngropat într-un mormânt nou.

Zvonurile despre o posibilă înviere circulau cu repeziciune. Astfel, în plin Sabat, Caiafa trimite o delegație la Ponțiu Pilat ca să pecetluiască mormântul. Să îi pună lacăte. Sigiliu imperial! Ce prostie – cum ai putea să Îl încui pe Dumnezeu într-o stâncă…?!?

După înviere, au apărut bazaconiile.

Unii au spus că trupul i-a fost furat. Serios? Să muți ditamai piatra de moară de 350 kg? Tare aș vrea să vad pe vreunul dintre susținătorii acestei teorii că urnește măcar un astfel de bolovan… Chiar unșpe tipi aș vrea să văd. Apoi, dacă soldații care faceau de planton în acea sâmbătă noaptea, ar fi riscat ei închisoare cu anii sau decapitarea pentru dormitul în post? Nu cred! Îngerul, mesagerul divin a făcut să plesnească sigiliul, să detoneze stânca și să anunțe Învierea!

Alții au pus în scena teoria leșinului. Cum că Mântuitorul, în urma loviturilor, străpungerii craniului și poziției de crucificat timp de 6 ore, doar ar fi leșinat. Iar apoi, după ce a fost pus în mormânt, aerul rece l-ar fi resuscitat. Nu trebuie să uităm că Cristos pe cruce nu a acceptat nici măcar opiul crucificaților, acea băutură amară (vin cu fiere) care le mai amorțea simțurile condamnaților. Ci a gustat moartea din plin! Pentru toată omenirea… Nu ar fi jucat rolul vreunui leșinat în niciun caz… Oricum, medical e imposibil!

Apoi, unii au spus că ucenicii au avut halucinații. Un fel de fata Morgana în pustiul Palestinei. Dar psihologii spun că e imposibil ca doi oameni deodată să aibă aceleași stări halucinogene și, mai ales, cu privire la aceeași persoană. Sau eveniment. Dar mormântul e gol-goluț! Și astăzi. Iar după înviere, înainte de Înălțare, Mântuitorul s-a arătat la peste 500 de oameni odată! Nu cred să se fi adunat toți psihopații, consumatorii de etnobotanice și bețivii Ierusalimului acolo împreună și nici măcar vreunul să nu fie treaz…

Au fost voci care au afirmat că e posibil să se fi greșit mormântul… Adică, mironosițele dis-de-dimineață ar fi mers pe altă alee sau în alt cimitir și ar fi găsit alt mormânt gol, cu mortul nepus încă în el. Dar, evangheliștii afirmă și istoricii confirmă că Isus a fost așezat într-un mormânt privat, nu în cimitirul public. Era un loc pentru trupurile răposaților aristocrați. Acolo l-a dus Iosif bogatul, direct după ce l-a coborât de pe cruce. Asta ne-o confirmă și împlinirea profeției din Isaia 53 – că a fost pus la un loc cu cei bogați. Deci, femeile nu aveau cum să greșească locul după doar o zi si două nopți…

Nu în ultimul rând, unii au emis și ipoteza crucificării unui alt isus… Mitul spune că nu Cristos ar fi fost răstignit, ci unul dintre ucenici, cel mai probabil Iuda. Asta susțin și islamiștii. Asta se încearcă și în Codul lui Da Vinci și în alte S.F.-uri hollywood-iene… Dar, să fim serioși! Majoritatea dintre noi poate face diferența între doi gemeni care par identici… Să nu fi putut mulțimea care a asistat, ucenicii și restul să sesizeze acest switch?? Cum să nu îți dai seama dacă pe cruce e Cel care a făcut bine atâtor oameni, din atâtea localități, timp de 3 ani de zile…?!?

Dar, pe El, nici piatra mare de la gura mormântului, nici străjile romane nu l-au putut ține legat. Nici miturile, nici bazaconiile halucinogene, nici zvonul cu furatul. Asta, pentru că Cristos a trecut prin moarte, neocolind-o supranatural (deși putea), tocmai ca să o înfrângă, să îi rupă orice legătură și putere eternă!

Ultimul dușman al omului – moartea, a fost înfrântă în acea Sâmbătă noaptea! A dat viață morții, lumină întunericului și eternitate muritorilor!

Cristos a înviat? Adevărat a înviat!

Săptămâna Mare: Vinerea Neagră

E Black Friday! Nu ăla din noiembrie, comercial, în care lumea se calcă în picioare prin Altex sau blochează site-ul eMag de la 6 dimineața… Nu are wishlist, nu e despre bani puși deoparte pentru Iphone. E despre Cruce, Jertfă, Dumnezeu și om! Iertare de păcate și reconcilierea divină. E cea mai neagră vineri, cum nu a mai fost înainte, și cum nu va mai fi, indiferent de cât de imbatabile ar fi ofertele…

E vinerea în care Dumnezeu a luat bătaie de la oameni! Ce religie se mai poate lăuda cu așa ceva?? Fiul lui Dumnezeu cu spatele brazdat până-n hipodermă de bicele romane… Nu a existat în favoarea sa prezumția de nevinovăție, avocat sau drept la replică. A fost adus la Pilat de iudei ca să fie lichidat înainte de Paștele evreiesc, mișelește. Probabil nu a avut parte de nicio o oprire (nu șapte cum apar pe Drumul Crucii), ci a îndurat toată ura umană. Crucea, în sine e dizagreabilă, nu e asa finisată și netedă cum apare în poze sau icoane. Doare!

E vinerea în care, fără mandat legal, a fost răpit de cohorta condusă de Iuda trădătorul care sărută și tradează cu o față senină. E vinerea în care a fost vândut de prieteni – toți și-au luat tălpășița în Ghețimani. Luat și dus la Tribunal noaptea, pe bâjbâite, când, procesele normal se țineau ziua. Târât în pretoriu, nu în public. Gloata ce scanda Răstignește-L a fost adunată mai târziu… Până atunci – avem noi o vorbă – de la Ana la Caiafa…

E vinerea în care Dumnezeu în carne și oase este judecat și condamnat nu pentru ce a făcut, ci pentru ce este El! Oamenii nu îl vor pe Dumnezeu aproape. L-ar băga în mormânt, l-ar închide în peșteri, l-ar sigila undeva… Când spui Dumnezeu în sus, Dumnezeu în jos, toată lumea te salută. Dar, când pomenești Isus Cristos toți te vor face sectar. Vor râde de tine. Un Dumnezeu care moare nu e dorit de nimeni. Acum 2000 de ani l-au pus și în mormânt sigilat… Dar nu a ținut sigiliul!

E Vinerea Mare. Avem liber de la stat. Ar trebui ca de aceste Sărbători să avem liber și de la cărnuri (am mâncat destul de Crăciun). De la Facebook, Instagram. De la Netflix și serialele-telenovelă. Să ne golim de cotidianul wireless și să ne încărcăm cu EL! Să privim mai puțin în ecrane și mai mult spre cruce. Cea care, cu axele ei perpendiculare, face legătura între cer și pământ!

Oricum, ar trebui să vorbim mai puțin (valabil și pentru scris), dar să FIM mai mult! Copiii tăi nu vor deveni atei dacă îți bați joc de cruce și de Mântuitorul răstignit pe ea, ci purtându-te ca și cum El nu ar exista…

Dan Teodorescu spune că Dumnezeu preferă lemnul. Vă spun, cu siguranță, că nu îl preferă. Mai ales cel abraziv, al crucii. S-a rugat chiar, dacă e posibil, să îi fie înlăturat paharul cu venin și păcate al întregii omeniri… Nu preferă nici spațiile mici. Doar a murit pe un deal, în aer liber…Dar, a înțeles că drumul slavei trece (și) pe la cruce…

Poartă crucea în suflet, în minte și în duh, nu doar la gât. Sau agățată de parbriz…

Săptămâna Mare: Joi

Înainte de Praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Până la ultima suflare! Știa, în această seară, că pentru aceasta s-a născut – ca să moară. Ăstea Îi erau misiunea și scopul vieții pământești – să pătimească pentru omenire și să ofere, fără merite și fără bani, împăcarea cu Tatăl…

Pregătește un loc intim – într-o cămăruță de mansardă. El și cu cei 12 prieteni, ucenici ai Lui. 11 erau sfinți, unul era demonic – se gândea deja la gologanii ce urma să îi primească de la preoți. Întotdeauna Dumnezeu Fiul a fost Cel care a pregătit lucrurile dinainte. Pe El, nimic nu îl lua prin surprindere. Astăzi pregătește camera în care vor celebra Paștele împreună. Era un exemplu pământesc al faptului că El mergea să le pregătească un loc și Sus, în cer…

Instituie o comemorare a morții Sale – Cina Domnului sau Euharistia. Termenul provine din grecescul eucharistia care înseamnă mulțumire. Astfel că, de atunci încolo, până în zilele noastre, de fiecare dată când creștinul mănâncă bucățica de pâine și bea vinul, el de fapt mulțumește Lui Dumnezeu pentru jertfa supremă de la Cruce. În Orient, a mânca cu cineva la masă era un semn de înalt respect. Dar, a mânca cu însuși Dumnezeu este chiar o onoare! Unică…

Scopul? Să faceți acest lucru în amintirea Mea, spunea Mântuitorul. Adică, așa cum privim albumele noastre de familie sau de călătorii și retrăim frumoasele amintiri din trecut cu ajutorul fotografiilor, tot așa, Cina Domnului este un portal comemorativ a lucrării dumnezeiești pentru salvarea omului. Această Cină e despre El, dar e despre ce a făcut El pentru noi! E dragostea supremă divină, dar e răspunsul plin de recunoștință al omului. Euharistia e reciprocitate- Dumnezeu a dat, omul primește! Totul!

A cina cu El, Prințul Cerului, nu e o joacă. Trebuie să te apropii cu curăție de inimă. Mântuitorul se apleacă să spele picioarele ucenicilor înainte de masă. E felul Lui de a arăta că am fost creați să ne slujim unii pe alții, nu să ne batem pe locurile din Senat! Să ne purtăm de grijă unii altora, nu să călcăm peste cadavre! E felul Lui: de la ieslea puturoasă în care s-a născut, la nopțile în care nu avea unde să își plece capul, la goana de a face bine tuturor, până la cel puțin 40 de bice peste spate și crucificarea agonizantă…Ne-a iubit până la capăt! Nu doar de pe buze… 

Dumnezeu te invită la Masă. A mânca împreună cu El, înseamnă a te identifica cu moartea Sa. Cu suferințele și patimile Lui. Și a învia în gloria unei vieți noi! A trăi și a muri pentru El!

Euharistia este, deci, contopirea cu Dumnezeu – nu mistică, ci simbolică! Nu fizică, ci spirituală. E dorința împlinirii ultimei rugăciuni pe pământ a lui Cristos: Mă rog ca ei să fie una, așa cum Eu și cu Tine, Tată, suntem una!

Săptămâna Mare: miercuri

Astăzi se întâmplă două evenimente care vor rămâne zugrăvite în istoria biblică și seculară. Pe veci! Două personaje aleg să facă, fiecare, câte un lucru măreț. În ochii lor… Este vorba de Maria, cea care a uns picioarele Mântuitorului înainte cu două zile de Paștele evreiesc și despre Iuda, trădătorul, cel care l-a vândut pe Cristos.

Această Marie a uns picioarele Mântuitorului cu un mir de mare preţ. Un Chanel scump al vremurilor iudaice. Acest lucru a stârnit revolta ucenicilor (dirijați de Iuda, care ținea punga), care au spus că era mai bine ca acel mir să fie vândut şi banii să fie daţi săracilor… Povești, când nu te costă nimic pe tine, personal, toate le-ai da săracilor! Dar, când trebuie să scoți din buzunar…

Acest Iuda a calculat valoarea mântuitorului său la 30 de arginți. Un mizilic, pe lânga parfumul de valoare inestimabilă. Nu i-a păsat de bani, a vrut doar să facă un ban cinstit. Și, dacă Cristos tot nu i-a scăpat pe iudei de romani și urma să moară oricum (după cum le tot amintea ucenicilor), de ce să nu facă și el un ciubuc?

Personajele seamănă foarte mult între ele, și totuși sunt la doi poli opuși.

Ambii au premeditat acțiunea lor cu multă atenție. Femeia păcătoasă probabil că a urmărit orice ocazie de a se apropia de Isus. Dar rușinea și sfiala au împiedicat-o, adesea, să îl abordeze în vreun fel. Până miercuri seara, înainte de Paște… Iuda, a căutat și el un prilej nimerit să îl predea pe Isus dușmanilor. Dezertare cu înaltă trădare! Și Isus îl considera prieten… Dar, miercuri seara – ne spun evangheliștii – după ce a văzut scumpete de apă de parfum irosită, Iuda a deschis ușa larg lăcomiei și Satana a intrat în el. De atunci, a pierdut controlul asupra acțiunilor sale… S-a dus glonț la preoți si au făcut târgul.

Ambii doreau ceva suprem de la viață. Să facă ceva notabil. Maria și-a dorit de mult să jertfească ceva, să dea ce are mai bun. Se simțea păcătoasă și dorea să dăruiască totul – pe ea și parfumul ei scump –. Averea ei lichidă. Iuda dorea și el ceva. Numai el știe ce, din moment ce nu a făcut nicio afacere vânzându-și semenul cu care a mâncat 3 ani de zile. Banul nu este ochiul dracului, ci iubirea de bani! Banul e neutru, dragostea de Mamona e păcătoasă…

Ambii au sărutat pe Cristos. Ea i-a sărutat picioarele, în semn de umilință și recunoștință. I-a șters praful deșertului de pe talpa piciorului cu părul ei. A sărutat cu sufletul! Iuda, în schimb, acolo în grădina aceea din joia neagră, l-a sărutat pe Cristos doar de aparență, pentru că mai erau de față și alți ucenici… Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? El a sărutat doar cu vârful buzelor… Sufletu-i era în pungă!

Amândurora li s-a oferit șansa iertării. Pocăința! Femeia a primit-o cu surprindere. Nu se aștepta, ea, păcătoasa satului să primească ceea ce avea cel mai mult nevoie – iertarea păcatelor. Ucenicul trădător a căutat să îndrepte greșala. Și-a dat seama că a vândut sânge nevinovat. Problema a fost că doar i-a părut rău, a dus banii înapoi și a cerut restabilirea situației. A căutat milă și iertare de la preoții legaliști. Treaba ta, nu-i a noastră! i s-a răspuns…El nu a apelat la singurul care putea să îi dea salvarea…

2 oameni, 2 destine!

Păcătoasa Maria a devenit o sfântă și a rămas ca o emblemă a Evangheliei – oriunde se va predica vestea bună, va fi amintită și ea, caracterul ei și devotamentul ei.

Iuda rămâne arhetipul trădătorului de prieteni, dezertorul lacom care moare…în păcat. Suicidal. Nimeni nu pune numele Iuda copilului său…

Poți fi pentru Mântuitor un parfum special sau o duhoare lacomă după bogățiile acestei lumi!

Săptămâna Mare: Marți

În această zi, Mântuitorul este asaltat cu întrebări grele, care mai de care. Puse de experți în lege și de smecheri iscoditori, care credeau că le știu pe toate. Însă, Cel ce cunoștea cu adevărat totul le dă peste nas. În public! Dumnezeu nu te face de râs în mulțime, doar dacă ești obraznic sau nepoliticos. Sau dacă îl iei tu la rost pe El…

Prima întrebare: Cu ce putere faci toate aceste lucruri și minuni? Adică îi interesa dezlagarea trucurilor. Căutau pârghii, artificii sau metode de a face și ei ceva ca să iasă în evidență. Mai târziu, în istoria bisericii creștine, un magician le cere apostolilor putere divină pe bani. Petru îl mustră aspru, dar tipul se pocăiește. Rămâne doar cu un renume rău (de la el vine păcatul simoniei), dar cu sufletul curat. Astăzi, fariseii rămân cu bunul lor renume, dar cu o inimă neagră de invidie…

A doua întrebare: Se cade să plătim bir Cezarului, sau nu? Asta era o întrebare capcană. De ridicolă ce era, fariseii trimit niște ucenici de-ai lor ca să o pună lui Cristos. El le cere un dinar, cea mai comună monedă a timpului. Un 50 de bani. Pe o parte avea chipul împăratului roman Tiberius, care se auto-declarase divin, fiind aprobat de Senat, iar pe cealaltă apărea imaginea Liviei (mama lui Tiberius), cu inscripția de profetesă. Dumnezeu răspunde ferm: Plătește-ți taxele și impozitele [arătând spre pajura cu Tiberius], dar nu uita să îi dai și lui Dumnezeu partea…

A treia întrebare: Nevasta care a avut mai mulți soți consecutivi pe pământ, a căruia dintre ei va fi ea în cer? Asta intră la categoria întrebări la mișto. Saducheii, care nu credeau în Înviere, nici în îngeri, se trezesc să creeze o ipoteză și o întrebare prostească. Chiar sfidătoare. Mântuitorul înțelept le dă replica. În cer nu vor mai fi nunți, nu se vor mai fura mirese. Va fi doar un Mire și Mireasa Lui aleasă – oameni din toate popoarele, semințiile, națiunile și neamurile. Restul sunt povești…

A patra întrebare: Care e cea mai mare poruncă din Lege? Orice ar fi răspuns Cristos acum, orice lege ar fi ridicat El la rang de lege supremă ar fi arătat o depreciere a celorlalte. Dar El răspunde că totul se rezumă la dragostea de Dumnezeu și iubirea de oameni. Dacă împlinești legea asta (care, de fapt, reprezintă două-ntr-una), ai împlinit și Decalogul și celălalte 613 legi. Și, astfel, nu mai pui nici întrebări stupide!

La final, după runda retorică de box a învățaților, a fariseilor, a saducheilor și a altor gealați, Cristos pune o întrebare la care nimeni nu mai poate răspunde! Citim în Evanghelii așa: Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări…

Dacă duminică Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat și a fost aclamat ca rege, luni și-a arătat puterea dumnezeiască, în această zi de marți a demonstrat că nu poți să îl tragi de barbă. Nu tu Îi pui Lui întrebări, ca și cum ar trebui să îți dea El ție socoteală. Căci dacă pune și El…, nimeni nu îi mai poate răspunde!

După întrebarea fără răspuns, și după liniștea din mulțime, Isus adresează fariseilor și cărturarilor cele mai grele cuvinte. Tot ce era ascuns de văzul lumii, tot ce era în inimile lor, toată prefăcătoria și fățărnicia, măștile și ritualurile fără valoare. Cine se joacă cu Dumnezeu, sfârșește rău…

De fapt, de multe ori punem întrebări doar de dragul de a le pune. Sau ca să mascăm ceva. Sau ca să distragem atenția de la adevăratele noastre probleme. Ferice de cine pune întrebări sincere și așteaptă răspunsuri sincere! Mai ales de la Dumnezeu…

Săptămâna Mare – Luni

Dimineața, Mântuitorul împreună cu ucenicii treceau pe drumul care urma să îi reîntoarcă în Ierusalim. Găsesc un smochin pe marginea potecii. Isus se oprește, ucenicii la fel. Îl studiază, caută printre frunze ceva. Nimic! Îl blestemă și cu toții pleacă, tăcuți, mai departe…

Cristos a căutat rod, a vrut să mănânce măcar o smochină, dar tufa era goală. Tufă de Veneția! Nu căuta El degeaba… Smochinul poate da, în condiții prielnice, și doua producții pe an. Una primăvara târziu, alta toamna. Dar, la sfârșit de aprilie, să bată vântul prin tine…?!? L-a blestemat, să nu mai rodească nici la toamnă.

Un smochin este foarte longeviv, poate să trăiască până la 60-80 de ani. Ca un om. E media globală a speranței de viață umane. Nu știu câți ani ai trăit până acum și nu știu cum ai trăit – adică dacă ai fost productiv sau ai făcut umbră pământului degeaba -, dar știu că, cu fiecare sezon, suntem tot mai aproape de vârsta recoltei… Bine ar fi să nu fim blestemați cu sterpiciune până atunci…

Cea mai importantă latură reproductivă este înmulțirea prin semințe. Smochinul drajonează foarte ușor, iar, dacă nu i se limitează creșterea, te trezești cu grădina toată invadată de smochini. Cum e copăcelul tată, așa vor fi și ceilalți smochini-pitici. În viață, semințele noastre – copiii – vor deveni aproximativ ceea ce suntem noi. Harnici, productivi și puternici sau leneși, fără o boabă. Smochini de ghiveci!

Refrenul care ar trebui să ne sune în urechi este Mai lasă-l și anul acesta, nu-l tăia. Poate, poate… Poate se trezește din letargie și mișca seva clorofilică prin el. Poate apare și smochina, mai la toamnă. Sau poate va rămâne veșnic gol!

Oricum, lecția de astăzi pentru ucenici era credința. Cum de s-a uscat dintr-o dată, Doamne? întreabă ei. Dacă ați avea credință, ați ști și ați porunci și voi cu autoritate, vine răspunsul. Asta înseamnă că degeaba te zbați să faci fapte bune, morale, caritabile – fără darul credinței, ele sunt zero. Nu fac nici măcar cât o smochină… Ce caută El la noi sunt faptele credinței!

Vrei să fii binecuvântat, nu blestemat…? Fii productiv pentru Împărăția lui Dumnezeu!

Doamne, cere ce vrei, numai dă-ne ceea ce ceri! El ne dă și voința și înfăptuirea!

Săptămâna Mare: Duminica Floriilor

Așa i se spune popular duminicii în care Mântuitorul a intrat pe porțile Ierusalimului înaintea marelui Său sfârșit. Ce fac oamenii în această zi? Merg în biserici să își sfințească garoafele, narcisele și alte verdețuri. Aduc cu ei la închinare salcie, care, de amară ce e, nici iepurii nu o mănâncă! Amară sărbătoare… În unele zone, aceasta plantă plângătoare este pusă înainte de culcare sub pernă de către fetele mari, existând credinţa că astfel vor deveni mai frumoase şi se vor mărita în acel an. Basme de adormit pruncii…

Ce a reprezentat, de fapt, această zi…

Era ultima zi când Mântuitorul mai era inghesuit de mulțimi… Apoi, drumul spre cruce s-a îngustat drastic. La început de tot a fost înconjurat de peste 5000 de oameni, pe care i-a și hrănit în mod miraculos. După cina de pe munte, însă, au mai rămas doar 500. Dintre aceștia, unii au zis că e prea de tot, și Cristos a rămas doar cu 12 apostoli. În Ghetsemani – grădina suferinței – au mai rămas doar 3 cu el. Pe cruce, a fost Singur! Doar El și păcatul omenirii. Așadar, cu cât te apropii mai mult de Cruce, cu atât oamenii se vor împuțina!

Mulțimea din această zi era euforică. Mulți nici nu știau ce înseamnă refrenul Osana! scandat de adulți și de copii deopotrivă. Tradus înseamnă Doamne mântuiește-ne! Gloata nu știa ce cere. Peste doar câteva zile, va ordona lui Pilat: Răstignește-L! Ia-L de pe pământ! La moarte!… Adică exact împlinirea cuvintelor lor – mântuire prin jertfirea Domnului. Nu e bine să fii cu cei mulți! Azi strigă una, mâine țipă alta. Total pe dos! Astăzi există un trend românesc de a ieși în stradă. Parcă e sport național…

Tot atunci a fost singura ocazie în care Cristos s-a lăsat aclamat în public. Era momentul Său de a arăta că El era Împăratul, chiar dacă avea să fie judecat și omorât în aceeași săptămână ca un tâlhar nedemn. Totuși, intrarea în scenă a fost pe mânzul unei măgărițe. Adică, nici pe cal (cum îi șade bine unui rege), nici măcar pe un catâr (care ar fi fost echivalentul unui zbor low-cost astăzi), ci pe un mânz. Mic, slăbuț, neimpunător! Dacă vrei să înveți smerenia și umilința de undeva, aceasta e scena istorică educativă unică!

Poți să arunci cu banii și cu hainele de firma în scopuri caritabile, sa le pui la picioarele fundațiilor și asociațiilor, dar, dacă sufletul tău e gol, nu ai realizat decât o activitate filantropică fariseică.

Poți să fii chiar aclamat în public, aplaudat la scenă deschisă, recunoscut pentru meritele tale, dar, dacă toată această strălucire nu reflectă spre Creatorul tău ești doar o aramă sunătoare sau un pian dezacordat.

Poți să îți dictezi țelurile și viața după cei mulți. După cum face toată lumea. Dar, la urmă, s-ar putea să rămâi dezamăgit. Cu un gust amar de salcie în gură… Gloata e, de obicei, manevrată cu atenție din spate. De politic. De casele de modă. De Trump și Angela.

Sau… poți să pui totul la picioarele Lui. Azi nu mai e călare pe un măgăruș. Ci e deasupra Universului… De fapt, ai doar două variante – să Îl cinstești sau să Îl răstignești a doua oară!

Azi nu e despre tușa Viorica, lela Floarea sau unchiu Bujor, ci despre Crinul din Vale!

De ce ne certăm? sau sursele conflictelor

Pentru că lipsește comunicarea. De multe ori, nu spunem celuilalt când ceva nu ne convine. Ținem în noi și mocnim. Ca Mocănița din Maramureș. Și apoi izbucnim! Ca locomotiva care trage vagoanele mâniei acumulate zile, săptămâni, ani… Dialogul tip roata-de-rezervă nu e eficient deloc! Vorbim când nu mai putem sau când cedăm adesea… O comunicare sinceră, deschisă și, mai ales, regulată, aduce sănătate relațiilor noastre!

Pentru că ne interesează (doar) cine are dreptate. Asta se întâmplă mai ales în căsnicii. Și eu am trecut în primul an ca soț prin această experiență. Până am realizat, amândoi, că viața de familie nu e o competiție din care cel care are dreptate câștigă, nu e cu buline roșii sau negre, nu e despre cine e mai tare. Ci despre slujire, despre îngăduință. Nu e sprint, ci mai degrabă Marathon. Înhămare la o călătorie lungă, de rezistență, de tipul win-win, cum ar zice Maxwell…

Pentru că avem perspective și viziuni diferite. Suntem toți unici! Toți diferiți. Din fericire… Dacă nu, am fi fost roboți, programați, sau, cel puțin, programabili. Și unele conflicte apar tocmai din obligarea sau forțarea celorlalți de a privi prin ochelarii noștri. Spunem că așa e bine, sau că așa se face, sau că așa trebe! Dar, de multe ori, ne lipsesc argumentele – semn că nu așa se face, ci că așa considerăm noi că se face, de fapt… (P.S.: Nu vorbim aici de toleranță LGBT, ci de acea acceptare a modului de gândire și relaționare a oamenilor în viața de zi cu zi).

Pentru că ne căutăm scuze, nu motive. Un motiv este o cauză clară, directă și justificativă pentru o anumită problemă. Dar, o scuză este un subterfugiu, ciocănelul de siguranță cu care spargem geamul în cazul în care trebuie să ieșim dintr-o situație limită. Un mod laș de a intra într-un conflict sau de a-l părăsi pe ușa din dos a liniștirii conștiinței că suntem acoperiți de scuza noastră. Scuză penibilă, adesea… Asumarea și rezolvarea unui conflict duce la armonie, nu scuzarea lui!

Cele două insecte (gândăcei sau ce sunt…) din imaginea de mai sus le-am descoperit pe traseul montan din județul Harghita care duce sus la Statuia Inima lui Iisus. Le-am pozat. (Vă rog priviți din nou imaginea) Nu am știut ce fac gândacii ăia acolo – am dedus că se răfuiesc. Ceartă cu scântei! Dar, la fel de bine, se pot și îmbrățișa… Asta înseamnă că drumul spre inima lui Iisus este cel în care te împaci după ce te-ai certat. Cu soțul, cu copiii, cu colegii sau șefii de la lucru, cu vecinii. Cu toți!

În ceea ce ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii, grăia apostolul demult.

Comunică, nu fi justițiar, fii deschis și nu căuta scuze!

Iubește, iartă și fii un om al păcii!

Fobiile noastre de toate zilele

Cu toți avem fricile noastre. Uriași cu care ne luptăm zilnic. Sau saptămânal, lunar, anual… Încă de mici ne formăm fobiile. În mod inconștient, de cele mai multe ori. Începem cu frică de oliţă, întuneric, umbre, de a dormi singur, de vreme şi zgomote puternice. Apoi, de Bau-Bau, doctori și injecții, insecte și animale…

După cei șapte ani de acasă, deja avem un palmares bogat de frici. Adăugăm și fantomele, frica de a sta singur în casă, de boală, de eşec şcolar, dentofobia sau de a fi respins de sexul opus.  De la 18 la 20 ani, un tânăr se poate teme de viruşi sau alte chestiuni legate de sănătate, să nu rămână pe drumuri, sau chiar se poate instaura teama de a fi adult (așa s-a inventat conceptul de adolescență – intermediarul copilului adult sau al adultului copil).

Dar ăstea-s de modă veche deja! Omul modern se confrunta cu alte fobii astăzi. Cum este Triskaidekafobia – frica de numărul 13 (la români se adaugă și alte numere si pisici…),  Pentheraphobia – frica de soacră sau Metathesiofobia – frica de schimbare, de stricare a rutinei. Dar, cea mai cea, este nomofobia – teama de a nu avea acces la reţelele de telefonie mobilă şi la traficul de date. Aceasta a fost fobia anului 2018!

Totuși, în topul atemporal și universal al fobiilor stau: teama de umilire, teama de separare (prin abandon sau respringere) și teama de moarte, care este Goliatul uman în materie de frici! Asta, probabil, datorita faptului că, undeva în mintea lui, omul se gândește că cu siguranță va muri, chiar dacă nu se va întâlni cu șerpi, dentiști (prea des), spații închise și alte personaje din fobii. Cu moartea sigur!

Și, cu toată această frică imensă, luăm moartea la mișto. În afară de coasă și un șal negru în jurul capului, nu avem prea multe descrieri vizuale ale morții. Ne distrăm la filme de groază, iar stilul cineast horror a devenit cireașa de pe tortul ecranelor. Ar mai fi și craniile și dovlecii ciopârțiți la final de octombrie… Iar în literatură, s-a scris muult despre  moarte, chiar mai mult decât despre viață…

E și veșnicul argument invocat – nimeni nu s-a întors din moarte ca să ne spună cum e acolo. Și pare unul bun. Dar e fals! Este Unul care a înviat și ne-a și lăsat scris despre ce va fi dincolo, dar societatea noastră seculară de astăzi îl trece la categoria personaje imaginare…

Totuși, nu de moarte trebuie să ne fie cel mai frică. Nu ea e cea mai mare pierdere pentru tine! Așadar, nu te teme că viața ta va avea un sfârșit undeva, cândva, ci teme-te ca nu cumva viața ta să nu aibă niciodată un început!

Fobiile trebuie călcate în picioare, nu scuzate! Distruse, nu hrănite! Fobiile ne mint că nu se poate fără ele…

Antonimul fricii nu este curajul, ci libertatea! Viața trăită liber, în adevăr!

Calea spre Adevăr este Viața!

Graba, strică… viața

Spunea o veche vorbă de duh românească că Omul, în viața sa, trebuie să ridice o casă, să planteze un pom și să aibă cel puțin un copil. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puțin – omul, în scurta și grăbita-i viață, trebuie să termine de achitat apartamentul, să aducă flori soției (măcar de 1 martie) și să aibă maxim un copil…

Suntem grabiți. Tare grăbiți! Avem totul la telecomandă, la buton, prin aplicațiile de pe smartphone. Comandăm, plătim și comentăm prin telefon. Zâmbim tot prin el… Drama cea mai mare a postmodernismului e ca, cu cat ne strecuram și fugim de colo-colo că să câștigăm timp, cu atât (proporțional) îl pierdem apoi. La Insula Iubirii, Acces direct, căzături în direct, pungi de semințe, meciuri și Halep… Până la urmă – chiar îl câștigăm sau îl risipim…?!?

Ciudat, bunicii și generațiile trecute nu aveau mașină de spălat haine, ci spălau cu mâna; nu aveau aspirator, doar maturoi din nuiele; lucrau 14-16 ore pe zi, în condiții grele, nu 8h în birou; nu știau ce e aia curățătorie chimică, ci își băteau covoarele în curte; și alte, alte; și totuși, aveau timp de șezut pe prispă, aveau timp dedicat discuțiilor cu cei ai casei. Acum nu își mai face nimeni băncuță de socializare la poartă, cum era pe vremuri, la gardul fiecărei gospodării…

Pentru noi, generația grăbită, s-au inventat claxoanele, tichetele de ordine, transferurile bancare, clopoțelul de la recepții, comenzile online, mașina de spălat vase, tot ce funcționează prin tehnologia wireless (asta pentru că nu mai avem timp de cabluri sau fire), dar tot noi suntem cei care zilnic cântăm refrenul nu am timp… Avem, dar numai pentru ce vrem să avem!

Dacă încearcă cineva să ne oprească din graba noastră, ne enervăm pe el! Cât ne-o fi el de prieten, nu avem timp de prostiile lui… Auzi – meditare asupra sensului vieții… Cine mai are timp de așa ceva?! Nici măcar un articol de blog nu mai citim (faci parte din categoria excepții, dacă citești aceste rânduri. Din fericire…)

Graba, strică treaba! se spune. Dar, graba, zi de zi, lună de lună, an după an, strică…stilul de viață! Viața însăși! În acest ritm, ne vom grăbi numai pentru mărunțișurile acestei lumi în care trăim și vom rata lucrurile cu adevărat importante in viață. Ce să mai spun că unii se și supără repede, în grabă, iar apoi țin supărarea la nesfârșit…

Așa că, “Grăbește-te încet” (Festina lente!) spuneau latinii. Grăbește-te la pas cu viața…  

Nu ai timp? Fă-ți!

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!…

Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Clepsidra e tot mai goală. Pe zi ce trece…

Eul gol: extrasenzorial

Se spunea că Viața bate filmul… Din păcate, ea a cam pierdut bătălia modernă astăzi. Ultima caracteristică a eului gol este cea a senzorialității sale duse la extrem. Mai pe românește, el este asaltat zilnic de imagini și de tablouri în mișcare, de GIF-uri, video-uri și alte tentații grafice, încât viața îi este, practic acaparată de simțul vizual-senzorial. Parcă celălalte simțuri pălesc…

Este bombardat de bannere, flyere, GPS, nu mai citește hărți. Nici instrucțiunile pentru asamblat mobila. Urăște romanele. Dar îi plac atlasele și enciclopediile, pentru că are multe poze… Este abonat online la tutoriale și caută excesiv de mult pe google Cum să…? sau How to…? Vrea totul mură-n gură! Ar trebuie să caute cum să își folosească mai mult ceea ce are deja (capul, de exemplu). 80% din informație o primește vizual. Ochiul e suprasolicitat!

Din păcate, imaginea a suprimat cuvântul. Acum, vorbele și literele nu au nicio valoare, dacă nu sunt însoțite de o imagine. Cel puțin. Optimă e o galerie de imagini! De-asta pun și eu (și ceilalți bloggeri) câte o poză sugestiva fiecărui articol. Altfel, nu s-ar mai prea citi aceste rânduri… De-asta vloggerii vor bate bloggerii în câțiva ani. Tot din același motiv, în viitorul nu foarte depărtat, cărțile nu vor mai exista fizic, ci doar sub formă de e-book. (Vezi revoluția: scrisori->e-mail!)

Youtube-ul a făcut și bine, dar mai mult rău. La început – clipuri scurte – intrai, vedeai, ieșeai. Astăzi, el a devenit cel mai bun prieten pentru mulți. Pe YT poți să râzi, poți să plângi, poți să vezi orice LIVE, ca și cum ai participa și tu. Biserici, târguri, party, pârtii, bătăi, parodii și stand-up comedy. Totul în direct! Spectatorul și la muncă ar merge tot… virtual.

Extrasenzorialul nici cafeaua nu și-o mai bea fără să apese pe ceva. Să butoneze. Are nevoie de ceva cu touchscreen. Orice, doar să dea cu degetele pe ecran… Nu îl mai preocupă scrisul. Unii nici nu mai știu să scrie. Există tineri care nu au mai ținut un pix în mână de luni de zile. Ani, poate… Studenții merg cu tabletele la cursuri. Ele au devenit așa-numitele caiete studențești… Nu-s cu foi, ci cu sticlă.

În stilul ăsta tehnologic, ne vom folosi creierul din ce în ce mai puțin. Vom deveni roboți. Cyborgi (termen inventat recent, probabil cu un scop…) Nu vom mai avea contact uman. Vom deveni izolați, pustnici. Niște asceți ultramoderni. Doar că nu în mănăstiri, ci în propriile (co)chilii urbane…

Gata! Cu acest articol, am terminat seria Eul gol (începută aici).

DAR… Să nu uităm că doar cuvintele dau viață! Nu imaginile. Doar încurajările ridică pe un om din depresie! Nu filmele. Numai realitatea trăită frumos aduce cinste unui om! Nu pozele photoshopate… Numai implicarea activă te răsplătește cu satisfacție! Nu LIVE-urile.

Și, așa cum spunea Înțeleptul Solomon, ochiul nu se satură niciodată de privit!

Protejează-ți ochii – ei sunt ferestrele spre sufletul tău!

Eul gol: pasiv

Pasivitatea a ajuns o virtute astăzi, din păcate. Accelerată de proverbe înțelepte de genul Lasă pe mâine ce poți face azi, că poate nu mai trebuie, și de fraze precum Keep calm and..., lenea latenței postmoderne acaparează tot mai multe suflete (și trupuri, în același timp). Acum toate sunt lounge (adică comode), canapeaua, șezlongurile de la SPA… Și Volkswagen-ul scoate mașini lounge edition.

Dialog  mioritic:
-Ce faci, Bade? Stai și cugeți?
-Ba. Numa’ stau!

Persoana pasivă petrece 8 ore la serviciu (în cazul în care are unul), iar apoi merge acasă și petrece încă 8-9 ore în fața TV-ului. Vegetează, pur și simplu! Este ca o leguma, de flexibilitatea prostănacului (păstârnacului, îmi cer scuze), care doar absoarbe, pasiv, informație și imagini și youtube… Și știri cu ciomege din Vaslui…

Expunerea prelungită la programele și filmele televizate induce pasivitate mintală, scade motivația și concentrarea, elimina dorința de lectură (chiar și a etichetei șamponului), slăbește capacitatea de a asculta și de a fi prezent printre ceilalți…

Astfel, acest tip de persoană ajunge să fie modelată de ceilalți, de media, de societate – toate foarte active în acest sens… Profesorul (re)citește cursurile în locul lui, știrile și ziarele îi prezintă gândirea politică și socială pe care trebuie să și-o însușească, iar echipa de fotbal preferată se antrenează, luptă și câștigă pentru… el.

Sărbătorile se transformă în vacanțe. Nu mai există Paște sau Crăciun, doar vacanțe! (Vacanță vine de la termenul “vacant”, care exprima starea de gol, de neocupat, de liber, de fără titular). În schimb, Sărbătoarea trebuia să fie o pregătire activă și o liniștire a sufletului de tumultul cotidian agitat. Adică o recreație a spiritului! De-asta vacanțele sunt goale, și ne întoarcem mai depresivi la locurile de muncă față de cum am plecat…

E deja depășit termenul de All-inclusive al anilor 2000. Acum, oricine poate să meargă într-o vacanță Ultra All-inclusiv. Ce presupune? Doar un mic efort al tau de a te prezenta la avion. De restul se ocupă charter-ul. Ai mâncare la discreție (a se citi la risipă). 3 mese principale + încă ceva ture de deserturi, până te ia cu crampe. Piscină. Șezlong. Masaj. Doar tre’ să te tolănești. Ca o focă pe-o bârnă…

Din nefericire, oamenii pasivi nu au vieți proprii. Ei trăiesc, în mod indirect, prin viețile celorlalți (fotbaliști, celebrități, maneliști, actori și actrițe, etc), iar aceste star-uri sunt factorul de codependență ce le permite acestor ființe pasive să continue acest stil de viață.

Cauza pasivității? Prea multe porunci în copilărie de genul Tu stai în banca ta, Nu fă asta, nu fă cealaltă,  sau Vezi-ți de treaba ta! Sau, și mai grav – Tu nu ești în stare nici să… Aceste replici sau invective ale personalității, împreună cu reproșuri cu greutate, pot transforma copilul activ sau hiper-activ într-un adult pasiv… Adult-cochilie! Un fel de suicid social…

Ai în jurul tău vreun coleg, prieten pasiv? Ajută-l! Implică-l! Spune-i: e nevoie de tine să…

Hristos însuși a venit să aducă viața. Viața din abundență! Activitate și un scop al vieții…

Pasivitatea ucide! Încet – ca un satâr neascuțit -, dar sigur! Fii activ!

1 aprilie – Ziua Măștilor

Mințim (aproape) zilnic. De câteva ori pe zi… Cel puțin la întrebarea Ce mai faci?, cel mai probabil răspundem întotdeauna cu un Bine! senin, mascat, chiar dacă, de multe ori, nu facem așa de bine… Am ajuns în punctul în care ar trebui să avem un dressing și pentru măști…

Ne mințim zi de zi că am fost sau că vom fi, și uităm mult prea des să mai fim! Așa cum spunea și poetul… La trecutu-ți mare, mare viitor! Uităm să îl trăim pe astăzi, deziluzionați fiind de ieri sau de mâine.

Ne lăsăm mințiți. Ne păcălim. De diete. De grila de program TV. De reclamele agresive de pe autobuze, de flyere-le puse pe parbriz, de cutia poștală care e plină de…oferte! De fotomodelele de pe coperțile revistelor de succes. De video-uri și alte chestii motivaționale…

Nu mai avem timp să discernem între ce e adevărat, ce e veridic și drept, de ce e înșelătorie,  joc psihologic sau marketing abuziv. Sau vrăjeală! cum se mai spune în limbaj simplu… Jucăm un fel de alba-neagra cu propria noastră viață. Unica!

De multe ori, chiar căutăm să fim mințiți sau înșelați. Ne auto-păcălim. Am fi gata să falsificăm și analize medicale, diagnostice terminale sau rezultatele de pe cântar… Credem că suferința va fi muult mai ușoară dacă ne amăgim. Dar, de fapt, suferim de două ori!

Nu sunt împotriva umorului de bun gust! Nu, sunt pro. Dar, noi ne păcălim și când ar trebui să fim serioși. Cinstiți. Dăm kilometrii înapoi înainte să vindem o mașină sau zugravim apartamentul mucegăit înainte să batem palma. Sau nu declarăm la stat totul….Sau…Sau… suntem foarte inventivi la tehnici de mințit/furat.

Am și ”legalizat” minciuna. I-am creat o Sărbătoare – Ziua Păcălelii! (Păcală probabil se zvârcolește sub pământ în fiecare an, de 1 aprilie…) Astăzi, Youtube-ul se umple de farse și păcăleli filmate cu telefonul. Lumea se prostește. De multe ori, așa și rămâne și…în 2 aprilie.

Fiecărei frici de-a noastre i-am creat câte o zi specială – așa e și cu Halloween-ul, și cu Ziua Fumatului (care se vrea antitabac…), ș.a.m.d. Masca de o zi! Ne jucăm cu minciuna – vrem să vedem până unde putem merge pe marginea prăpastiei fără să cădem în gol. Dar și golul existențial pare interesant! Parcă nu-i așa boring

Ar trebui să ne scuturăm de minciuna necesară, de adevărul spus pe jumătate, de păcăleli, de vrăjeli, învârteli, scamatorii, de descurcat în viață,șmecherii și alte concepte balcanice de haită și ar trebui să ascultăm sfatul divin:

…Tot ce este adevărat, tot ce este nobil, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este plăcut, tot ce este vrednic de admirat, orice faptă măreață, tot ce este vrednic de laudă – acestea să vă însuflețească!