Alta e să conduci o femeie

Un profesor de istorie preda într-o sală plină de studenți. Unul dintre ei ridică o întrebare. Grea:

-Domn’ profesor, de ce în trecut unui copil i se permitea să conducă o țară la 8 anișori, dar se putea căsători doar la 18 ani?

-Hmm… Îți voi da răspunsul cel mai scurt: una e să conduci o țară, alta e să conduci o femeie…

Înțelept răspuns. Niciodată o țară sau o patrie nu se va putea compara cu partenerul nostru de viața feminin. Dacă o țară are un zăcământ limitat, soția e plină de resurse creative. Nelimitate! Cu ea ne facem selfie-uri, cu ea decorăm casa, cu ea în city-break-uri. Chiar dacă pare doar un bla-bla de la starea civilă sau un clișeu, ne e alături la bine și la rău, în sărăcie și în belșug, în boală sau suferință. Mai ales atunci!

Dacă un teritoriu îl poți părăsi oricând, îndreptându-te spre orice tărâm cu valută (doar cu buletinul întins la tejgheaua graniței), soția e companionul pe viață. Lifetime guaranteed cum zice americanu’. Păcat că mulți merg azi la notar, pe vreme de criză, nu pentru imobiliare, ci pentru divorțuri amiabile. Că e mai ieftin decât în instanță… Despart prea devreme ce a unit Dumnezeu.

Fiecare țară are o zi națională. Alături de Ea – toate zilele sunt speciale! Ne e dată de sus, nouă, bărbațiilor, pentru a avea o viață mai condimentată. Mai dulce! Nu doar de Valentine’s sau Dragobete. Nevasta ne face să zâmbim cel mai des. Uneori – să râdem incontrolabil. Amintirile memorabile sunt cu Ea. Verificați albumul cu poze… Femeia e sufletul casei!

Cei care conduc o țară fac asta pentru faimă și putere. În căsnicie, conduci o familie din dragoste și dintr-o grijă neegoistă de a fi în folosul celor dragi. Alta e să conduci cu gândul de a nu conduce ceva! Cred eu, nimic în familie nu îl împlinește mai mult pe un bărbat decât fericirea soției sale; el este întotdeauna flatat că este sursa acestei fericiri…

Nu o țară naște fii! (așa cum afirma fostul dictator socialist). Ci soțiile noastre. Dragele noastre purtătoare de miracol dumnezeiesc. Se cunoaște că cea mai mare binecuvântare pentru un evreu, de când lumea și pământul, era pântecul productiv. Viața! Copiii zburdând în jurul părinților. Rămâne încă de actualitate…

Franz Schubert spunea că „Fericit este bărbatul care întâlnește un adevărat prieten, dar cu mult mai fericit este cel care află un bun prieten în soția sa.”

Dumnezeu să binecuvinteze toate soțiile. Nu doar pe 1 martie! Și, în special, pe soția mea!

Trăind zilnic în viitor

Există oameni în jurul nostru care levitează! Doar plutesc, nu au niciun prezent, nu conștientizează niciun trecut, ci trăiesc numai în viitor. Zilnic! Aleg să trăiască doar în perspective. Un fel de a spune că trăiesc cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori. Nori ai viitorului necunoscut.

Sunt mulți cei care își robotizează existența! Mai întâi, trebuie să: ia BAC-ul, să ia permisul de conducere, se termine o facultate, să-și găsească alesul/aleasa, să aibă 3 copii, să-și facă o vilă, să termine și un master, să își vadă copiii de acum adulți la casa lor, să ajungă la pensie…, și doar apoi să și trăiască. Multe astfel de visuri idealiste sunt spulberate mai repede decât și-ar dori autorul lor. Accidente multe, de orice fel, întrerup multe vieți netrăite încă…

Apoi sunt cei cu las-o pe mâine, cei ce suferă de amânare cronică: (doar) de mâine încep dieta sau se lasă de fumat, de săptămâna viitoare își schimbă stilul alimentar sau de odihnă și de la anul își schimbă viața. An de an… Revelion după revelion, tot ceea ce rămâne e mirosul sulfuros al petardelor și artificiilor care mai bubuie o amânare. Drumul amânării duce aproape întotdeauna spre niciodată…

Ne place să privim în față. Oricum ar fi, viitorul ni se va parea mereu mai interesant, mai palpitant. Elementul surpriză ne atrage. Întotdeauna în fața noastră lucrurile par mai interesante și mai de dorit decât cele pe care le-am lăsat în urmă. Dar trebuie să facem față ispitei de a trăi cu capul în nori. Partea cea mai bună a viitorului este că vine în fiecare zi. Astăzi e acel mâine de care te temeai ieri!

Orice trăire descrisă mai sus – adică pe lângă prezent – este doar o supraviețuire. Cel mult. Dacă îți planifici viața în funcție de ziua de mâine, proiectând sau amânând orice lucru în viitor, tu nu traiești astăzi! Sau mai bine zis nu trăiești. Ești doar o ființă ambulantă, trasă sau împinsă de timpul necruțător…

Prezentul este astăzi! Nicio zi în plus, niciuna în minus. Orice pierdere a unui astăzi duce la transformarea lui într-un ieri regretat sau într-un alt mâine dorit. Este interesant ca Însuși Mântuitorul ne învață să ne rugăm: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă ASTĂZI”,  nu în avans. Ci astăzi! Zi de zi.

Pe ieri nu îl mai ai, iar mâine-le nu e încă al tău! Trăiește astăzi!

Trăind mereu în trecut

E ora 15.00 acum în România. 22 februarie. In Hong Kong, lumea se apropie de miezul nopții. Putem spune că noi trăim în trecut față de asiaticii care sunt tot în fața noastră, zi de zi. Cu toate acestea, vom prinde și noi noaptea în câteva ore. Rău e pentru cei care trăiesc în trecut ca stil de viață, nu ca fus orar.

Sunt atâția care au rămas în copilărie. Au 30 sau 40 de ani, dar se comportă ca un copil cu vârsta formată dintr-o cifră. Dacă îi calci pe bătătură strigă. Dacă îi trimiți din cuibul părintesc, ca să își găsească un rost în viață, cad în depresie. Se închid în camerele lor și o dau pe seriale…

Sunt mulți care s-au pierdut în Epoca de Aur. Aceștia nu mai văd nimic bun, nici în prezent, nici în viitor. Pentru ei românul Nicolae era mai bun decât actualul neamț Klaus-Werner, copiii erau îngeri odinioară, acum sunt demoni, bisericile erau mai pline, iar barurile mai goale.  Am scris despre asta și în articolul Oare chiar era mai bine?

Prea mulți sunt cei care se blochează în regretele legate de un Iartă-mă spus prea târziu. Sau niciodată. Ori de un traiect profesional propus – sau impus uneori – ratat. Ei nu pot trece mai departe, nu pot încheia un capitol neîncheiat cum se cuvine. Trăiesc din inerție, purtați de vinovăția elogioasă a eșecului…

Prizonierii trecutului! Pentru aceștia paharul nu este și nu a fost niciodată plin. Și e din ce în ce mai gol. Doar capra vecinului s-a mai îngrășat. Ce e azi nu se compară cu odinioară. Ce vremuri…

Nimeni și nimic nu este mai tare decât trecutul. Nimeni și nimic nu îl poate schimba. Este implacabil. Nici Dumnezeu nu îl uită. Doar nu are amnezie… Dar alege să nu își mai aducă aminte de trecutul negru al păcătosului mărturisit. Asta, pentru că a trăi în trecut este dureros.

Nu poți avea o zi de mâine mai bună dacă te gândești tot timpul la ziua de ieri…

Paradoxurile faptelor noastre

Faptele unui om vorbesc despre caracter, despre existența sau absența celor 7 ani de acasă, despre cultura și educația acestuia. Despre ce este el de fapt, până la urmă. Omul modern se confruntă cu unele paradoxuri ale propriilor lui fapte.

Nu face ce spune că va face. Doar dacă îi convine! Dacă se schimbă circumstanțele în mod nefavorabil pentru el, își retrage cuvântul, bate în retragere sau se eschivează. Un fel de scopul scuză mijloacele! Nu-i mai place situația, nu mai face ce a promis…

Face ce spune că nu va (mai) face. Fumează două pachete pe zi, iar apoi îl avertizează pe copilul său adolescent să nu care cumva să îl prindă cu țigări. Apoi, cere celor din jurul său ceea ce el nu poate obține. Imposibilul de la angajați. Ca un cămătar nemilos…

Face ce face și celălalt. Imită non-stop. Stilul de viață al stelelor de pe ecrane. Stilul casei vecinului. Și al gardului. Și al caprei… Se estimează că omul postmodern își irosește trei pătrimi din viață încercând să îi imite pe cei din jurul său. Să aibă ce au ei. Să fie ca ei. Asta, pentru că celălalt sfert din viață îl dormim…

Lasă deșeuri peste tot, iar apoi își plânge de milă. Și creează partide verzi, ecologice. E ca și cum ai eșuat să te sinucizi și suni ambulanța. Să salveze ce mai poate. Scria pe un traseu montan: Gunoi lași, gunoi ești!

Oricum, ceva din ceea ce ești se va vedea în ceea ce faci…

Hai să facem ce spunem că vom face, să nu facem nimic din ceea ce afirmăm că nu vom face, să nu mai facem tot timpul doar ce face toată lumea și să nu ne-o facem cu mâna noastră

Valentine, Valentine…

Vii și tu o dată pe an, ca Moșu’ de Crăciun. Nu e nici iarna gata, nici primăvara sosită. Dar tu apari… Și dai peste cap multe lucruri.

Valentine, încurajezi prostia. 73% dintre cumpărătorii de flori de Valentine’s Day sunt bărbați, și doar 27% femei. DAR, peste 15% dintre aceste femei își trimit singure flori în această zi. Ca să pună si ele o poză cu zâmbet fals pe rețele…

Valentine, distrugi orice simboluri. Între 13 și 15 februarie se vând mai mulți trandafiri roșii și mai multe cutii de ciocolată în formă de inimă decât în tot anul. Roșul nu mai e culoarea dragostei, ci nuanța comerțului cu iz romantic. Iar inima nu mai pulsează sub clar de lună, că e de ciocolată…

Valentine, promovezi promiscuitatea. Tot în această perioadă au loc și cele mai multe divorțuri de peste an. Promovezi aventuri de-o noapte! Dimineața, procese la tribunal. Partaj, copii împărțiți, cămine sfâșiate. Ai inventat chiar și căsătoria de o zi, așa pentru divertisment. Și frângerea sufletelor fugare…

Nimic nu e sfânt de sărbătoarea Sfântului Valentin! Ortodoxia l-a înlocuit cu Chiril și Metodiu în calendare. Așadar, nu greșim atunci când spunem că Valentine’s Day, cu tot „marketing-ul” aferent este, în România – și nu numai – o „sărbătoare” fără sărbătorit…

Cine pierde trenul în 14, mai are o șansă în 24, de Dragobete.

Bine că în martie vine primăvara! Mai scăpăm de ursuleții de pluș, trandafirii artificiali și șampania ieftină. Ne mai trezim și noi din hibernare la realitate…

Decizii în oglinda retrovizoare

Dac-ar fi să mă nasc iarăși și s-aleg anume spațiul,
Tot pe plaiul mioritic, în Ardeal, mi-aș pune locul.
Că-i mai molcom traiul și mai dulce
Și mai albă pâinea, chiar de-i mult muncită…
Chiar de leafa nu-i valută, ș-alocația – o nimica!

Ar fi România Mare, țara care-a dat valoare,
În Balcani, în Europa și dincolo de hotare.
Că-i mai bine aici, în pace
Mai aproape de cei dragi, chiar de dincolo băltoaca are pește…
Chiar de-n Spania și-n Germania euro te amăgește!

Aș alege tot un om de rând să fiu, harnic și cutezător,
Nu un tip ieșind din Bentley, cu un râs zeflemitor.
Că-i mai bin’ să strângi cureaua
Sa-ți administrezi venit cinstit, să cunoști ce e ROBOR-ul…
Chiar de-i greu adesea, știi – termini rata și-ți iei zborul!

Și-aș fi tot un familist, cel puțin foarte convins,
Partener de viață – tot EA, care inima mi-a prins.
Că-i amară viața-n garsonieră, cuc
Și mai tristă, și mai dură, chiar de-ajungi as în profesie…
Chiar de urci pe trepți de-onoruri, singur – intri în depresie!

Aș vrea tot o viață plină, de esență și cu scop,
Nu să fug în chip agnostic, ca vrăbiuța – țop, din loc în loc.
Că-i frumoasă viața de creștin
Și cu rost, și cu folos, chiar dacă credința-i zdruncinată tot mereu…
Chiar de nu se vede luminița în tunel, EL rămâne veșnic Dumnezeu!

Ne plac artificiile!

Probabil ca am rămas cu unele ticuri din perioada lui Nicu și a Elenei. Posibil să fi vorbit prea mult acel limbaj de lemn comunist și să fi rămas cu el și generația actuală. Cert este că ne plac artificiile! Cele verbale. Nu doar cele de la Revelion… Împachetăm cuvintele grele și urâte în ambalaje mai frumoase, mai ușor de digerat.

Îi spunem neoplasm. Parcă ar fi ceva frumos. De fapt, el e o tumoră care roade tot ce îi iese în cale. Oase, ficat, creier, plămâni. Încercăm medical să mai îndulcim acele ultime 3 luni sperate în urma investigațiilor la Tg. Mureș.

Am denumit-o întrerupere de sarcină. Nu, nu putem să îi spunem pe nume. Asta, pentru că știm că oricum l-am numi (embrion, făt, fetus, etc.), el este un suflet viu. Există viață embrionară! De aceea, nu suportăm termenul avort. E prea grotesc. Crimă infanticidă. Dar, dacă doar întrerupi ceva, pare în regulă…

Popa îi spune la groapă o trecere în neființă. Asta, deorece dacă s-ar pomeni cuvântul moarte, bocitoarele ar începe cu refrenul cum te-ai dus… Ne e frică de ea, fugim cu tălpile la șezut către clinici și magazine naturiste, crezând că crema cu Q10 ne va transforma în nemuritori. Tineri și neliniștiți! Cu toate acestea, termenul macabru nu are greutate mai mare ca viața! Și oricum, nu e o trecere în neființă. Atunci vom fi cele mai adevărate ființe!

Am inventat și o îndulcire modernă. Îi spunem anorexie. De fapt, ea este doar o moarte lentă, prin inaniție, într-o țară îmbelșugată. E ca și cum ți-ar fi sete în mijlocul ploii! Femeile, fac orice pentru a rămâne sau a ajunge suple. De tras prin inel! Se înfometează zilnic. Lună după lună. Într-un an, devin anorexice. Și-au îndeplinit visul: sunt slabe, în sfârșit! Dar mor de depresie…

Am denumit-o adolescență. După al doilea război mondial. Asta, pentru că nu știam cum să îi spunem unei perioade de tranziție dintre copilul ce face pe adultul și adultul ce face pe copilul. Am oferit fetelor de 10 ani posibilitatea de a umbla pe tocuri, iar băieților de 12 anișori bani de discotecă. Acum e club. Sau pub. De aceea, adolescența a devenit o bombă cu ceas pentru mai toți părinții și profesorii.

Artificiile le folosim des. Prea des! Încercăm să ne creăm o lume de iluzii. Un glob de sticlă. În care să nu existe cancer, avort, moarte, depresie anorexică, perioadă de vârstă critică și alte dureri existențiale.

Reușim doar să ne ascundem după deget! DAR, ceea ce sărbătorim în decembrie (ante-artificii), Întruparea, vorbește tocmai despre faptul că Cristos a venit să ia asupra Sa toate aceste lucruri neplăcute și oribile, le-a pironit pe cruce și ne-a adus Viața. Prin Înviere!

Dincolo, nu mai există artificii!

Uite, ce frumos e ăsta micu’!

Trăim într-o epocă în care ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place. Petrecem în oglizi ceasuri, zeci de minute la coafor, ore întregi la unghii, și zile, una după alta, la fitness. De ce? Pentru ca să arătăm (mai) bine! Nu e greșit să te îngrijești, dar e teribil să ai o dorință nesănătoasă și nesățioasă de a arăta bine. Adevărul e că societatea și tiparele moderne ne îndeamnă să punem acest accent pe aparențe. Pe ce se vede! Și așa și facem…

Ca și părinți îl favorizăm și îl cocoloșim mai mult pe cel mai dragălaș dintre prunci. Uite, ce frumos e ăsta micu’! Ca învățători, punem etichete copiilor după figura care ne răsare de după bancuță. Ca angajatori, alegem secretara cu decolteul cel mai generos. Partenerul de viață ni-l alegem după  prima impresie. De fapt, așa îi și spune – dragoste la prima vedere. Și așa mai departe…

Problema e că suntem învățați de mici cu acest mecanism de triere a celor din jurul nostru. Cu toții îi răspundem altfel unui copil isteț și drăguț decât unui neatrăgător. Copiii știu deja de la o vârstă foarte fragedă ce valoare au. Sau, mai bine zis, ce valoare li se dă! Pentru copilul chipeș, lumea este iubitoare și una care îl acceptă cu bucurie. Pentru rățușca cea urâtă, lumea este crudă și plină de respingere.

Cât de nedrept este să răsplătești o persoană – un copil mic, un adolescent sau un adult în devenire – pentru ceva pentru care nu are niciun merit. Nimeni nu contribuie sau își alege frumusețea la naștere… Și mai rău, cât de inuman este să pedepsești sau să distrugi o astfel de persoană  din motive care sunt dincolo de posibilitatea lui de a le controla!

Ce trist este că, astăzi, mai mult ca oricând, există femei (și nu puține) care își bazează sentimentul valorii lor după numărul bărbaților care le remarcă sau pe faptul că cineva le remarcă. După fluieratul fals al tipilor din bolide de la semafoare. După avansurile senzuale ale colegilor de la serviciu. Sau după numărul like-urilor de la postările proprii indecente…

Ce e de făcut?

Trebuie să răsplătim și să promovăm comportamentul (autentic), caracterul (integru) și loialitatea. Trebuie să îi comunicăm acestei generații că există lucruri mult mai importante decât înfățișarea. Trebuie să le spunem adevărul acelor tineri care se tem că vor fi lăsați pe dinafară în jocul împerecherii, datorită modului cum arată.

Trebuie să redescoperim principiul cristic care ne învață că: de cele mai multe ori, există o imensă prăpastie între aparență și inimă! Între trup și suflet! Între ce se vede și ce este ascuns. Între superficialitatea exterioară și profunzimea interioară…

Trebuie să afirmăm sus și tare că adevărata fericire nu constă în a da bine în ochii celorlalți. Nici în botox-uri, nici în silicoane, nici în transfigurări estetice sau schimbări de sex! Ci în a fi frumos în interior, înainte de toate. Frumusețea e radiantă! Vine de la sursă spre exterior!

Creatorul te-a făcut frumos! Bucură-te și radiază!

Sunt atâția care au nevoie de lumina ta…

Viciile noastre de toate zilele…

Următorul articol este inspirat din fapte reale. Din realitatea zilnică.

Mă aflam în sala de așteptare a unui cabinet oftalmologic. Eu și încă trei pacienți. La fel de nerăbdători ca mine. Încep discuțiile de rigoareDin ele am aflat că ne găseam în aceeași încăpere un nefumător și trei fumători. Profesioniști. Am ascultat mai mult, dar am și intervenit. Atunci când se aștepta o replică și de la mine…

Primul se lăuda cu o oarecare nostalgie că în anii ’90 își procura țigări la sfert de preț. Ce mai contrabandă era pe vremea lui Iliescu… Era supărat că nu mai are banii de odinioară, ca să își mai permită două, trei pachete pe zi. 50 de lei zilnic pe țigări? întreb eu. Nu, nu mai îmi permit. Dacă îi puneam deoparte anii aștia, aveam acum două case mi se răspunde cu regret.

A doua – o doamnă la vreo 55 de ani a intrat si ea in hora tabacelor cu povestea ei. Căsătorita de ani buni, soțul ei sub același viciu. Ne spune că de câteva luni încoace și-au secționat bugetul familiei în două. I-am zis soțului că nu mai suport să fumeze atâta. Dublu cât fumez eu! Să își cumpere din banii lui dacă vrea… Intervin eu – Bine că ați rămas împreună. Alții de la certuri de-astea… Ea – Nici mult nu mai aveam. Dar suntem bătrâni, ne făceam de râs, îmi răspunde cu un zâmbet șters.

Al treilea personaj intră și el în dialog. Eu nu înțeleg de ce suntem noi bolnavi. Tata și bunicul fumau ca locomotivele, dar erau sănătoși tun. Eu… boli cronice de plămâni, diabet, dioptrie mare. Ceilalți îi răspund – Păi, munceau mai mult. Mâncau mai bine. Omul era foarte decepționat. Dar nu din cauza că țigăriile i-au nenorocit sănătatea, ci de ciudă că alții fumau la fel de mult ca el și nu aveau nicio problemă. Aparent…

Cu toții avem viciile noastre. Unii, vizibile (semnalizate cu fum), alții, ascunse. Trăim într-o lume care ne captivează! Dar în mod negativ. Suntem captivi. Ai narcoticelor. Ai pornografiei. Ai banului. Ai stimei de sine. Ai Netflix-ului.

Viciile te mint. Îți promit multe! Dar îți iau totul și nu îți oferă nimic, într-un final… Te duc în pragul divorțului. Îți distrug economiile. Chimio-terapie și anus contra naturii… Unora le înegrește sufletul întocmai ca plămânul unui fumător, iar pentru alții, ele sunt fatale.

Am citit, astăzi, în ochii interlocutorilor mei, mult regret, durere și o dorință de dacă ar fi să o iau iar de la început… Toți au folosit expresia „m-aș lăsa”. Și toți au recunoscut că nu pot! Nu pot singuri. Nu pot cu ajutor. Nici cu plasturi antitabac. Nici în clinici. Suntem neputincioși toți în fața viciilor!

Fiecare este înrobit de ceea ce este învins! Am abolit sclavia, dar am devenit robii propriilor dependențe!

P.S. Este Cineva care poate să dezlege orice viciu. Să rupă orice lanț. Să înlăture orice dependență!